Emilian Galaicu-Păun

Acum, că rezultatele alegerilor parlamentare din 24 februarie tocmai au fost validate – mărturisesc, a fost ca un déjà-vu de tristă pomină, apariţia lui Mihai Poalelungi, de data asta în calitate de preşedinte al Curţii Constituţionale din Republica Moldova, pe micile ecrane, pe post de „naşă” a noului Legislativ – m-a ajuns din urmă, printr-un „efect al bumerangului”, pledoaria unuia dintre concurenţii electorali PENTRU introducerea pedepsei capitale în Codul Penal. Nu am stat să-l ascult până la capăt, cum anume are de gând să-i execute pe criminali – prin tragerea pe roată? prin tragerea în ţeapă?! prin împuşcare?! prin spânzurare?!... –; însăşi ideea că cineva îşi arogă dreptul de viaţă şi de moarte (jus vitae necisque) asupra unei fiinţe umane m-a întors pe dos, dar şi… cu decenii în urmă. Mai exact, în anii 1970 – 1980, când avocatul francez Robert Badinter, basarabean de origine, duce o adevărată campanie – alături de candidatul la preşedinţia Republicii, François Mitterrand – pentru abolirea pedepsei cu moartea în Franţa, la acea oră încă favorabilă pedepsei capitale.

Puţină istorie: născut pe 30 martie 1928 la Paris, din părinţi originari din Basarabia – mama sa ajunge la Paris în 1907, după pogromul evreiesc din Chişinău; tatăl său, Simon, născut în Teleneşti, soseşte în Franţa în anii ’20, viitorii părinţi întâlnindu-se la un bal al basarabenilor organizat la Paris –, Robert Badinter este marcat de pierderea tatălui, arestat în 1943 şi deportat în lagărul de exterminare de la Drancy, apoi la Sobibor, unde i se pierde urma. După război, îşi ia licenţa în litere, în 1947, şi în drept, în 1948, la Universitatea din Paris, apoi îşi continuă formaţia profesională în Statele Unite, unde obţine un master în artă la Universitatea Columbia. Începe o lungă carieră de avocat şi om politic, marcată de lupta sa pentru abolirea pedepsei capitale – pe 28 noiembrie în 1972, este executat Roger Bontems, complicele lui Claude Buffet în luarea de ostatici a unui supraveghetor şi a unui infirmiere la centrala din Clairvaux, pe care acesta din urmă le sugrumă în timpul asaltului; juraţii îi condamnă pe ambii la moarte, ceea ce-l revoltă pe avocatul Robert Badinter care observă că nici măcar legea talionului nu se poate aplica în acest caz. Mai târziu, obţine comutarea pedepsei capitale în cazul lui Patrick Henry în închisoare pe viaţă, în 1976 – fără a reuşi totuşi să pună capăt execuţiilor: până la sfârşitul deceniului, alte două persoane (Jérôme Carrein şi Hamida Djandoubi) au fost ghilotinate.

În 1974 şi în 1981, Robert Badinter se numără printre susţinătorii activi ai candidatului socialist François Mitterrand, iar odată acesta ales preşedinte al Republicii în 1981, fidelitatea sa este răsplătită cu postul de ministru al Justiţiei în Guvernul lui Pierre Mauroy – printre primele sale acţiuni legislative este cea de a avea «l'honneur, au nom du gouvernement de la République, de demander à l'Assemblée nationale l'abolition de la peine de mort en France». Proiectul de lege e adoptat de Adunarea Naţională pe 18 septembrie 1981, de către majoritatea de stânga, căreia i se alătură câteva voci de dreapta, cum ar fi cea a lui Jacques Chirac şi cea a lui Philippe Séguin, apoi de către Senat, pe 30 septembrie, şi devine Legea nr. 81-908 pe 9 octombrie 1981. Punct.

…şi de la capăt, căci numeroase ţări continuă să aplice pedeapsa capitală (China şi SUA, înainte de toate) – ceea ce-l va determina pe neobositul apărător al drepturilor omului Robert Badinter să se numere printre organizatorii Congresului Mondial Împotriva Pedepsei cu Moartea, la Strasbourg, pe 21 – 23 iunie 2001. Iar ca să nu mai existe cale de întoarcere, susţine în faţa Senatului, pe 7 februarie 2007, o lege constituţională care înscrie abolirea pedepsei cu moartea în Constituţia franceză. Asta da, determinare!

Bref, la fel cum numele lui Simone Veil (1927 – 2017) e legat de dreptul femeilor la avort („legea Veil” din 1974), nonagenarul Robert Badinter rimează cu dreptul la viaţă. Mor de ruşine că unuia dintre oamenii politici basarabeni i-a putut trece prin cap – dovadă că-l are pe umeri; i-aş recomanda să citească ce-i scria Romain Buffet preşedintelui Georges Pompidou: «Guillotiner ce n'est rien d'autre que prendre un homme et le couper, vivant, en deux morceaux» – să-l pună sub semnul întrebării.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

A trecut o săptămână de la anunţarea rezultatelor scrutinului parlamentar; încă suntem în aşteptarea validării mandatelor de deputaţi – 35 pentru PSRM, 30 pentru PDM, 26 pentru blocul ACUM, 7 pentru Partidul Şor şi 3 independenţi –, iar în aer mai pluteşte atmosfera de campanie electorală, şi asta graţie supralicitării făcute de PDM la doar câteva ore de la închiderea urnelor. Fiind clar de la bun început că PSRM va face cel mai bun scor – nu atât de bun totuşi pe cât ar fi fost îndreptăţiţi să spere, dacă nu cădea în plasa sistemul mixt de vot –, PDM s-a declarat deschis negocierilor în vederea formării unei coaliţii de guvernare, ca şi cum anume formaţiunea celor trei trandafiri ar fi câştigat alegerile, furându-le astfel startul socialiştilor.

Furându-le? sau lăsaţi cu bună ştiinţă – de aceiaşi socialişti – să se poziţioneze astfel?!, iată întrebarea. Căci unde s-a mai văzut ca partidul care ia cele mai multe voturi să facă pasul în urmă, cedând de bună-voie iniţiativa?! Ca şi cum, de unde ar fi trebuit să cinstească şampanie în uralele susţinătorilor, PSRM e cuprins subit de-o panică greu de ascuns după nişte declaraţii de intenţii. De bună seamă, cum să dea pe faţă antanta cu PDM – care l-a ajutat pe Igor Dodon să ajungă Preşedinte al Republicii Moldova în 2016, să nu uităm asta! –, fără a-şi pierde obrazul în ochii alegătorilor? Că acelaşi PSRM ar fi dispus să accepte mâna întinsă de PDM – dacă nu pe faţă, cel puţin pe sub masă; există numeroase precedente în acest sens –, comentatorii politici nu au pic de îndoială, atât că mizele au crescut exponenţial. Altfel spus, adevăraţii învingători, după ce că vor destupa şampania, vor trebui să servească – cui? fie partenerilor de coaliţie, PSRM sau Partidul Şor & deputaţii independenţi, fie… transfugilor (tot de la PSRM, cel mai probabil) – şi caviarul, şi încă în cantităţi pantagruelice.

În nici o logică – decât poate una perversă, a „politologilor de buzunar” de la PDM – nu încape o eventuală alianţă (de circumstanţă, adaugă unii prudent, după acelaşi model al lui „să te iei frate cu dracul până treci puntea”), cu atât mai mult o coaliţie de guvernare a blocului ACUM cu nici una dintre celelalte trei formaţiuni intrare în Parlament – e o naivitate, dacă nu chiar rea voinţă, să crezi că poţi „demonta” sistemul actual făcând bloc cu PSRM, de parcă Dodon & Co n-ar fi parte a sistemului. Şi de-a dreptul toxică orice apropiere de PDM, în numele aşa-zisului „curs european” pe care, chipurile, democraţii îl promovează (asta după ce liderul lor anunţa, în replică la criticile topt mai dure venite de la Bruxelles, „o a patra cale, Republica Moldova” – adică un fel de „albanizare” a RM). Or, tocmai pe o astfel de alianţă împotriva naturii se insistă pe la mesele rotunde de la Publika & alte televiziuni afiliate PDM, sigur – spre binele tuturor! Iar ca totul să fie şi mai pasionant, încă ne-deputatul, dar condamnatul în primă instanţă Ilan Şor a şi anunţat primele proiecte de legi pe care le va propune în viitorul Legislativ.

Nu că aş fi un optimist incurabil, dar accederea blocului ACUM – cu un scor important (după ce a că întreg mecanismul statal a lucrat împotriva lui zi şi noapte, prin cele mai mârşave metode!) – în Legislativ, pentru început pe băncile opoziţiei parlamentare, mi se pare o izbândă şi totodată o reformatare a câmpului electoral. Vor mai sta oare pe margine, la viitoarele alegeri (regionale, prezidenţiale, parlamentare), cei peste 50% care n-au ieşit la vot pe 24 februarie? Că de ales, ACUM avem din/pe cine alege…

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.