Acum, că rezultatele alegerilor parlamentare din 24 februarie tocmai au fost validate – mărturisesc, a fost ca un déjà-vu de tristă pomină, apariţia lui Mihai Poalelungi, de data asta în calitate de preşedinte al Curţii Constituţionale din Republica Moldova, pe micile ecrane, pe post de „naşă” a noului Legislativ – m-a ajuns din urmă, printr-un „efect al bumerangului”, pledoaria unuia dintre concurenţii electorali PENTRU introducerea pedepsei capitale în Codul Penal. Nu am stat să-l ascult până la capăt, cum anume are de gând să-i execute pe criminali – prin tragerea pe roată? prin tragerea în ţeapă?! prin împuşcare?! prin spânzurare?!... –; însăşi ideea că cineva îşi arogă dreptul de viaţă şi de moarte (jus vitae necisque) asupra unei fiinţe umane m-a întors pe dos, dar şi… cu decenii în urmă. Mai exact, în anii 1970 – 1980, când avocatul francez Robert Badinter, basarabean de origine, duce o adevărată campanie – alături de candidatul la preşedinţia Republicii, François Mitterrand – pentru abolirea pedepsei cu moartea în Franţa, la acea oră încă favorabilă pedepsei capitale.
Puţină istorie: născut pe 30 martie 1928 la Paris, din părinţi originari din Basarabia – mama sa ajunge la Paris în 1907, după pogromul evreiesc din Chişinău; tatăl său, Simon, născut în Teleneşti, soseşte în Franţa în anii ’20, viitorii părinţi întâlnindu-se la un bal al basarabenilor organizat la Paris –, Robert Badinter este marcat de pierderea tatălui, arestat în 1943 şi deportat în lagărul de exterminare de la Drancy, apoi la Sobibor, unde i se pierde urma. După război, îşi ia licenţa în litere, în 1947, şi în drept, în 1948, la Universitatea din Paris, apoi îşi continuă formaţia profesională în Statele Unite, unde obţine un master în artă la Universitatea Columbia. Începe o lungă carieră de avocat şi om politic, marcată de lupta sa pentru abolirea pedepsei capitale – pe 28 noiembrie în 1972, este executat Roger Bontems, complicele lui Claude Buffet în luarea de ostatici a unui supraveghetor şi a unui infirmiere la centrala din Clairvaux, pe care acesta din urmă le sugrumă în timpul asaltului; juraţii îi condamnă pe ambii la moarte, ceea ce-l revoltă pe avocatul Robert Badinter care observă că nici măcar legea talionului nu se poate aplica în acest caz. Mai târziu, obţine comutarea pedepsei capitale în cazul lui Patrick Henry în închisoare pe viaţă, în 1976 – fără a reuşi totuşi să pună capăt execuţiilor: până la sfârşitul deceniului, alte două persoane (Jérôme Carrein şi Hamida Djandoubi) au fost ghilotinate.
În 1974 şi în 1981, Robert Badinter se numără printre susţinătorii activi ai candidatului socialist François Mitterrand, iar odată acesta ales preşedinte al Republicii în 1981, fidelitatea sa este răsplătită cu postul de ministru al Justiţiei în Guvernul lui Pierre Mauroy – printre primele sale acţiuni legislative este cea de a avea «l'honneur, au nom du gouvernement de la République, de demander à l'Assemblée nationale l'abolition de la peine de mort en France». Proiectul de lege e adoptat de Adunarea Naţională pe 18 septembrie 1981, de către majoritatea de stânga, căreia i se alătură câteva voci de dreapta, cum ar fi cea a lui Jacques Chirac şi cea a lui Philippe Séguin, apoi de către Senat, pe 30 septembrie, şi devine Legea nr. 81-908 pe 9 octombrie 1981. Punct.
…şi de la capăt, căci numeroase ţări continuă să aplice pedeapsa capitală (China şi SUA, înainte de toate) – ceea ce-l va determina pe neobositul apărător al drepturilor omului Robert Badinter să se numere printre organizatorii Congresului Mondial Împotriva Pedepsei cu Moartea, la Strasbourg, pe 21 – 23 iunie 2001. Iar ca să nu mai existe cale de întoarcere, susţine în faţa Senatului, pe 7 februarie 2007, o lege constituţională care înscrie abolirea pedepsei cu moartea în Constituţia franceză. Asta da, determinare!
Bref, la fel cum numele lui Simone Veil (1927 – 2017) e legat de dreptul femeilor la avort („legea Veil” din 1974), nonagenarul Robert Badinter rimează cu dreptul la viaţă. Mor de ruşine că unuia dintre oamenii politici basarabeni i-a putut trece prin cap – dovadă că-l are pe umeri; i-aş recomanda să citească ce-i scria Romain Buffet preşedintelui Georges Pompidou: «Guillotiner ce n'est rien d'autre que prendre un homme et le couper, vivant, en deux morceaux» – să-l pună sub semnul întrebării.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.