Emilian Galaicu-Păun

(După o „binemeritată vacanţă”, de care eu unul încă n-am avut parte, iată-ne „în prag de toamnă” când – zice-se – se numără bobocii, dar şi cele 100 de zile ale guvernului Maia Sandu. Înainte de a Vă propune – la deja tradiţionala noastră rubrică „Maeştri şi Ucenici” –, o nouă serie de blitz-interviuri cu mari personalităţi ale literelor române, îngădui-mi-se să public aici, în avan-premieră, un mic fragment dintr-un dialog cu poeta Andra Rotaru, în ideea de continuitate & de ucenicie, după care, pe durata întregii luni septembrie, vor avea cuvântul oameni de litere din cel puţin trei generaţii, de la octogenarul Constantin Abăluţă la optzecista (pe ultima sută de metri!) Simona Popescu. A lire sans modération!)

* * * * * * * * *

Andra ROTARU: În „Memento mori 2014” faceți o paralelă între Paul Celan și Romy Schneider. Unde se întâlnesc cei doi?

Em. Galaicu-Păun: Fără să ştii, căci poemul apare nedatat în Apa.3D, ai mers direct la sursă: în mai 2013 poemul – atunci purtând titlul Coup de grâce – era chiar primul din ceea ce va deveni, ulterior, Cartea+ Geamăn. Atât că, în text, nu se întâlnesc Paul Celan și Romy Schneider, ci posteritatea sinucigaşului Celan (în 2014, se împlineau 44 de ani de la aruncarea sa în Sena) cu vârsta (de 44 de ani, se-nţelege!) la care Schneider îşi pusese capăt zilelor, şi unul şi altul – la Paris. Bref, am umblat la parantezele biografice (anul naşterii – anul morţii), iar metoda am „patenta-o” în întreg volumul (Apa.3D; în A(II)Rh+eu, altă idee abstractă a formatat cartea, şi ea legată de vârstă – toate poemele „în filigran” au 20 de versuri), nu înainte de a o „testa” pe Al. Cistelecan, surprins de schimbarea la faţă. Şi încă, pandantul acestui poem în A(II)Rh+eu este Quartett vienez, iar în textul dat chiar se întâlnesc – la Viena, unde altundeva?! – Paul Celan şi Ingeborg Bachmann, la aproape opt decenii de la întâlnirea (fatală şi ea) dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Şi, dacă tot ai atins subiectul, hai să mai deschid o paranteză – Paul Celan şi Osip Mandelştam (acesta din urmă, un etern îndrăgostit!) sunt cei doi îngeri (or, de la Rilke ştim că „orice înger e înspăimântător”) de pază ai cărţii, şi unul şi altul apar în ambele volume, de la autorul Sprachgitter (Gratii de vorbă) am învăţat cum să subţiez versul până la un fir cu greutate, celui de-al doilea îi datorez densitatea scriiturii (o densitate similară poemelor lui O. Mandelştam am întâlnit doar în pânzele pictorului rus Pavel Filonov, ostracizat şi el în anii ’30).

Altminteri, cuvântul-cheie din întrebarea ta este chiar „întâlnesc” – exact asta am făcut în cele două volume ale cărţii: în A(II)Rh+eu se întâlnesc, în fel şi chip, El şi Ea (nota bene: până şi numărul poemelor are semnificaţia lui, în acest context); în Apa.3D, se încrucişează – tot un fel de întâlnire, doar că sub semnul… crucii! – destinele unor artişti care, într-un fel sau altul, m-au marcat (după ce că, sigur, şi-au marcat epoca).

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Nu-i nici prima, şi nici ultima oară (sper), când urmăresc această scenă – păcat că nu am o cameră ascunsă! – de la trecerea de pietoni din faţa Liceului de muzică „Ciprian Porumbescu” de pe strada Kiev din Chişinău: un câine maidanez aşteaptă culoarea verde a semaforului, şi abia apoi trece strada. De cele mai multe ori, trec pe zebră şi oameni – de-o parte şi de alta a străzii se află staţiile de troleibuz/autobuz –, ceea ce ne-ar permite să spunem că javra se ia după pietoni, dar am văzut patrupedul şi la ore târzii când nu era nimeni în preajmă, şi de fiecare dată câinele aştepta culoarea verde a semaforului. Instinctul de supravieţuire în jungla de piatră şi… viteză a oraşului l-a făcut să înveţe, de unul singur (că doar nu l-o fi dresat cineva, Circul fiind închis de ani buni), că salvarea vine de la bio, culoarea verde a tuturor speranţelor de viaţă.

Încântat de mica mea descoperire, le-am povestit colegilor de la Cartier despre câinele care „citeşte semaforul”, iar unul dintre ei mi-a răspuns că şi la zebra de pe strada Dokuceaev de la Telecentru a remarcat un patruped care-a înţeles regula jocului în oraş, iar asta m-a umplut de mândrie pentru „fraţii noştri mai mici”. (Nu-i mai puţin adevărat că, ori de câte ori plec într-o călătorie, în ţară sau străinătate, involuntar contabilizez numărul de patrupede strivite pe şoselele naţionale sau europene, dar asta-i o altă poveste…) Cu gândul la puştii şi puştoaicele care merg, de astăzi, la şcoală, anume pentru ei scriu aceste rânduri, după ce am observat că, în faţa multor instituţii de învăţământ, „zebrele” fie că s-au şters de tot, fie că arată ca vai de ele. Cine să-i ia de mânuţă, la traversarea străzii?! (Ierte-mi-se această paranteză biografică: m-am născut la ţară, în ’64, într-un sat pitoresc din raionul Floreşti. La vârsta de 7 ani împliniţi, am păşit pentru prima oară pe-o stradă din Chişinău, de mână cu mama, care mă adusese la oraş ca să mă dea la şcoală. La început, a fost o experienţă traumatică – într-una din primele zile, ieşind cu mama în centru (noi locuiam într-un cămin muncitoresc, la periferie), să-mi cumpere uniformă şcolară, era s-o păţesc, după ce tocmai traversasem strada din faţa „Lumii Copiilor” (actualmente, „Gemenii”) până la „insuliţa” de la mijloc, iar schimbarea culorii semaforului o făcu pe mama să se oprească. Nu-mi dau seama ce fel de sperietură, soră cu moartea, oi fi tras eu în clipa în care, de-o parte şi de alta, s-au pornit rânduri-rânduri de maşini, dar m-am smucit din răsputeri şi am luat-o la fugă pe scurtătură, printre vehicule, spre trotuarul salvator, la care n-aş fi ajuns dacă, în ultima clipă, nu mă scotea de sub roata troleibuzului un tânăr, totul sub ochii îngroziţi ai mamei. Am închis paranteza – noroc că nu şi ochii.)

Ţine de datoria părinţilor şi a învăţătorilor să-i înveţe pe copii cum să traverseze strada, dar şi municipalitatea e responsabilă de securitatea traficului în oraş – ce-ar fi dacă, în loc să-i vâneze hingherii, câinii maidanezi ar fi „arondaţi” unor zebre, ca să-i treacă pe copii strada la culoarea verde a semaforului?! (În timp ce scriu aceste rânduri, se aude primul clopoţel de la careul Liceului de muzică „Ciprian Porumbescu”…)

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.