Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Vestea a făcut înconjurul lumii: sonda spaţială Chang’e-5 (made in Chine) a aselenizat cu succes pe 1 decembrie 2020, după 112 ore de zbor; totodată Agenţia Chineză pentru Spaţiu îşi propune să lanseze o staţie spaţială echipată până în 2022, şi chiar să trimită oameni pe lună (căci au de unde – şi, din câte se vede, şi mijloace suficiente de a o face în timpul apropiat), luându-le-o astfel înainte cosmonauţilor ruşi & astronauţilor americani.

Dumitru Prunariu, primul cosmonaut român, București, 13 februarie 2018
Dumitru Prunariu, primul cosmonaut român, București, 13 februarie 2018

(În paranteză fie spus, acum câţiva ani Dumitru Prunariu, primul cosmonaut român, observa: „China a invitat națiunile în curs de dezvoltare să efectueze experimente pe stația sa spațială, planificată să ajungă pe orbită în 2022, și a semnat un acord cu UNOOSA (Oficilul pentru Activități Spațiale), astfel încât UNOOSA ar putea selecta experimente din țările în curs de dezvoltare pentru a fi efectuate gratuit la bordul stației spațială chinezești (…)! Nicio altă națiune nu a semnat vreodată un astfel de acord! Și nu neglijează nicio posibilitate de a încheia un acord cu țări care au experiență în utilizarea pașnică a spațiului cosmic. De exemplu, în iulie 2017, China a semnat un memorandum de înțelegere cu România, care posedă o astfel de expertiză și, din punct de vedere geopolitic, se înscrie pe drumul inițiativei «Belt and Road», pentru a conchide:Timpul a arătat că China promovează cu adevărat activitățile spațiale și este deschisă dezvoltării de proiecte spațiale, precum și tehnologii și științe avansate, în scopul asigurării securității naționale și pentru a-și câștiga locul, prestigiul și recunoașterea pe scena mondială, ca o națiune cu implicare puternică în tehnologiile spațiale“).

De cel puţin câteva decenii, am şi eu de-a face cu luna, dar altfel decât bravii chinezi – mai întâi, ca… cititor de poezie, din lirica românească, dar şi cea universală. De la eminesciana Lumină de lună (sub acest titlu apare, al Bucureşti, o ediţie postumă din 1912) la Lunaticul nopţii scitice, 1995, de Nicolae Popa, ca să dau doar două repere temporare locale, poeţii noştri au stat cu ochii pe astrul ceresc; la fel, în lumea întreagă. Dar tot un chinez e cel care s-a „nuntit” cu luna, după cum spune legenda. Este vorba de celebrul Li Bo (cca 701 – 762), celebrul boem & autor al versurilor: „În faţă-a lunii rază./ Pământ ca nins de brumă scânteiază./ De ridic capul, luna o văd clară./ De-l plec, dorul de-acasă mă-nfioară” (trad. Florentina Vişan). Citez din eseul „Poetul care a îmbrăţişat luna”, din volumul omonim al lui Eugen Lungu, Editura Prut, 2014:

„Vedeniile poetului au un regim nocturn premonitoriu: «Şi cânt cu glas puternic până ce-apare luna./ Când voi sfârşi cântarea, toate-mi vor fi totuna». (…) Nu aduna decât 25 de ani când i se părea că luna o întorcea deja «spre toamnă». Va avea însă 60 plus un an când va dispărea nici azi nu se ştie cum. Memoria colectivă, căreia îi place să fabuleze, a izvodit câteva variante despre moartea poetului: o variantă divină, alta romantică şi, ce să-i faci? există şi una cinică. În versiunea divină, Li Bo, care plutea cu barca pe un râu, era preluat de nişte delfini sau peşti mari. Aceştia îl duc, aureolat de lumini, direct în ceruri. În opţiunea romantică, poetul se plimba cu barca pe Yangtsi într-o noapte liniştită cu lună plină. Când a văzut imaginea feerică a lunii reflectată în unde, şi-a amintit că au chefuit cândva împreună şi că a învăţat-o pe crăiasa nopţii cum se respectă un pocal de vin. Sensibilizat de mai multe rânduri de pahare, a încercat să îmbrăţişeze fosta convivă… Când ajung la acest moment, povestitorii romantici îşi şterg pe furiş o lacrimă zgârcită.

Cinicii o spun însă pe şleau – era beat criţă şi a căzut naibii din barcă! Atât. Rămâne la discreta dvs. latitudine să alegeţi varianta care vă convine psihologic. În orice caz, versiunea afectivă, cea cu îmbrăţişarea, i-a rivalizat în frumuseţe poezia, acesta fiind ultimul poem pe care îl scria cu cine, înmuiat în aurul lunii, chiar pe oglinda apei.”

Toată admiraţia pentru naţiunea care ştie să contemple luna în oglindirea apei, dar şi să pună mâna pe ea (iar în curând, şi piciorul!), cu ajutorul unei sonde spaţiale.

Irina Nechit
Irina Nechit

O săptămână în care doliul a fost la el acasă în Republica Moldova, dar şi în lumea mare. La o zi de la funeraliile actorului Vlad Ciobanu, Irina Nechit şi-a lansat volumul de poeme Masa de sărbătoare, Cartea Românească, Bucureşti, 2020, la Muzeul Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău, eveniment literar peste care nu se poate trece cu vederea.

Nu mai puţin de cinci discursuri critice (Vasile Gribincea, Moni Stănilă, Dumitru Crudu, Nicolae Leahu & subsemnatul) la care se adaugă şi intervenţiile moderatoarei, doamna directoare Maria Şleahtiţchi, plus două recitaluri (Iraida Bobescu și Eugeniu Matcovschi de la Satiricus) – un adevărat regal intelectual, filmat cap-coadă şi arhivat la MNL, de la care, dată fiind situaţia pandemică, a lipsit marele public (să sperăm că nu va lipsi şi de la întâlnirea cu cartea, această urmând să vină, în decembrie, la librăria Cărtureşti din Mall Dova). Nu voi cita aici luările de cuvânt ale confraţilor mei literaţi, suficient să spun că majoritatea s-au întâlnit în ideea că Irina Nechit tocmai a dat „cartea vieţii ei”, alias „o carte excepţională”; îngădui-mi-se să rezum mai jos discursul meu.

Irina Nechit este un „poet de colecţie” – şi nu mă refer doar la prezenţa sa în antologia Un secol de poezie română scrisă de femei, Vol. I, Cartier de colecţie, 2019 –, o voce lirică inconfundabilă a literaturii române de pretutindeni & din toate timpurile, ajunsă iată la apogeul creaţiei sale. Fără a fi declarat „feministă”, poezia ei (ca şi dramaturgia, dar despre asta, cu altă ocazie) – scrisă cu prioritate la persoana întâi singular – are toate însemnele feminităţii (de la titlul manifest al volumului de debut, Şarpele mă recunoaşte), atât imediate (iubită, fiică, mamă – tot atâtea ipostaze ale eului liric), cât şi „ancestrale” (păstrătoarea tradiţiei, fiinţa ce comunică, ritualic, cu Lumea de Dincolo), în acest sens trebuie citit şi prezentul volum. Titlul (feminin şi el) Masa de sărbătoare face trimitere la Masa de Pomenire, alias Masa Tăcerii, dar şi tangenţial la Cina de Taină, atât că aceasta nu este aşternută în casă sau curte (vai! pustii, după plecarea tatei şi a mamei), ci chiar în natură – de unde şi atmosfera „panteistă” (de ce nu, chiar „mioritică”, chiar dacă – vorba poetei – „Noi nu avem turmă”) a cărţii. Forţând puţin terminologia, aş zice că Irina Nechit scrie o poezie „antropologică”, făcând o minuţioasă „muncă de teren”, iar versurile ei sunt tot atâtea suflete plecate & case părăsite trecute acum în cuvinte, şi abia astfel salvate. Un singur exemplu, spre edificare, antologicul poem:

Ești aici?

În afară de mine,

cine mai respiră în cameră?

Cărțile nu au plămâni,

clopotul de ceramică stă neclinitit,

plapuma e bine întinsă,

pernele nu se umflă, nu se dezumflă.

Doar obiecte neînsuflețite în jurul meu,

doar masa, divanul, cuvertura moartă,

cuierul cu haine spânzurate,

pașaportul și buletinul

într-o cutie de pantofi.

Cine mai respiră totuși

în camera cu un geam spre asfințit?

A, da, trifoiul.

Nu mai țin minte de câte ori

mi-am luat rămas bun de la el.

Se ofilea încet,

îi îngălbeneau toate frunzele,

dar îi schimbam pământul

și încolțea din nou.

Trifoiul acesta

îl am de la mama,

într-o zi mi-a dat niște cartofiori,

nu știam ce putere au,

acum văd cum frunzele tinere

apucă soarele de ultimele raze

și-l țin o vreme lipit de geam.

În fiecare an trifoiul se usucă,

pare un smoc veșted de buruieni,

trec zile și săptămâni

până găsesc pământ proaspăt,

îl mut în alt ghiveci

și firele răsar mai verzi ca altădată.

Norul de frunze fragede se mișcă ușor.

Ești aici, mamă?

Așa respiră trifoiul?

Dacă ți-aș schimba pământul,

ai răsări din nou?

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG