Emilian Galaicu-Păun

„Oastea [perdantu]lui Igor”, zis şi Kremlinovici, nu se dezminte – abia înfrântă în alegeri, a repornit bătălia pentru limba rusă, care limbă se simte la ea acasă în Basarabia, având statut de limbă interetnică, consfinţit de Constituţia Republicii Moldova. De unde spinoasa problemă a limbii – c-o fi denumirea limbii române (în continuare, „moldovenească” pentru comunişti & socialişti, erijaţi în bravi statalişti), despre care Ilarie Voronca, acest „suflet de Mărculescu şi nu de Marcus” (E. Lovinescu) spunea: „Din toate limbile europene, limba românească ne pare cea mai adânc înzestrată cu un material sensibil sufletului actual. Esenţialmente poetică. Zămislită dintr-o încrucişare extraordinară, clarul şi rotunjimea cuvântului latin, alături de umbra şi gârla unghiulară, pietroasă, a cuvântului slav. O rezonanţă multiplă. O imagine ca o glandă în perpetuă secreţie. O construcţie senzuală a predicatului, substantivul păstrând o mlădioşenie de horă duminicală, verbul muşcând dârz ca un paltin în pulpa vântului, adjectivul şuierând trestie sub înjunghierea lopeţii. O prospeţime de şipot, în pas toate oglinzile întretăindu-se, şi apoi atâtea tuneluri neexplorate, cuvinte noi cu şfichiuire de nuia. Ce imbecil a spus că literatura şi limba românească nu trebuie înglobată încă în arta contimporaneităţii? Dar cum de nu pricepeţi, arta nouă cuprinde toată vigoarea, surpriza, trânta dreaptă a acestei limbi”, şi mai cu seamă despre statutul limbii ruse în Republica Moldova – apărea, de regulă, în plină campanie electorală, iată-i acum pe bravii parlamentari din proaspăt încropita coaliţie ŞorDon votând, joi, 3 decembrie, o lege organică care prevede un statut special al limbii ruse, iar reacţia Kremlinului nu s-a lăsat aşteptată: potrivit Ria Novosti, Dmintri Peskov a salutat decizia „de redare limbii ruse a statutului de limbă interetnică” (se putea altfel?!).

Orice comentariu mi se pare de prisos, de vreme ce Legea Fundamentală prevedea de la bun început acelaşi lucru – aşa că, în loc de „cuvinte, cuvinte, cuvinte” voi da o imagine grăitoare, surprinsă de scriitorul Marius Chivu de la Bucureşti acum un an, invitat la Zilele Literaturii Române la Chişinău: în preajma sediului ProTv, scriitorul a fotografiat acest mesteacăn „cu prispă” de faianţă:

Nu vi se pare că legea votată joi, 3 decembrie, în Parlament „împrejmuieşte” limba rusă cu aşa-zisul statut special în acelaşi fel în care constructorii l-au „îngrădit” pe mesteacăn spre a-l proteja mai bine?! (Noroc că ţeava de gaz – apropo, de culoare galbenă (asta nu le spune nimic şordonilor?!) – şerpuieşte liber…)

Vestea a făcut înconjurul lumii: sonda spaţială Chang’e-5 (made in Chine) a aselenizat cu succes pe 1 decembrie 2020, după 112 ore de zbor; totodată Agenţia Chineză pentru Spaţiu îşi propune să lanseze o staţie spaţială echipată până în 2022, şi chiar să trimită oameni pe lună (căci au de unde – şi, din câte se vede, şi mijloace suficiente de a o face în timpul apropiat), luându-le-o astfel înainte cosmonauţilor ruşi & astronauţilor americani.

(În paranteză fie spus, acum câţiva ani Dumitru Prunariu, primul cosmonaut român, observa: „China a invitat națiunile în curs de dezvoltare să efectueze experimente pe stația sa spațială, planificată să ajungă pe orbită în 2022, și a semnat un acord cu UNOOSA (Oficilul pentru Activități Spațiale), astfel încât UNOOSA ar putea selecta experimente din țările în curs de dezvoltare pentru a fi efectuate gratuit la bordul stației spațială chinezești (…)! Nicio altă națiune nu a semnat vreodată un astfel de acord! Și nu neglijează nicio posibilitate de a încheia un acord cu țări care au experiență în utilizarea pașnică a spațiului cosmic. De exemplu, în iulie 2017, China a semnat un memorandum de înțelegere cu România, care posedă o astfel de expertiză și, din punct de vedere geopolitic, se înscrie pe drumul inițiativei «Belt and Road»“, pentru a conchide: „Timpul a arătat că China promovează cu adevărat activitățile spațiale și este deschisă dezvoltării de proiecte spațiale, precum și tehnologii și științe avansate, în scopul asigurării securității naționale și pentru a-și câștiga locul, prestigiul și recunoașterea pe scena mondială, ca o națiune cu implicare puternică în tehnologiile spațiale“).

De cel puţin câteva decenii, am şi eu de-a face cu luna, dar altfel decât bravii chinezi – mai întâi, ca… cititor de poezie, din lirica românească, dar şi cea universală. De la eminesciana Lumină de lună (sub acest titlu apare, al Bucureşti, o ediţie postumă din 1912) la Lunaticul nopţii scitice, 1995, de Nicolae Popa, ca să dau doar două repere temporare locale, poeţii noştri au stat cu ochii pe astrul ceresc; la fel, în lumea întreagă. Dar tot un chinez e cel care s-a „nuntit” cu luna, după cum spune legenda. Este vorba de celebrul Li Bo (cca 701 – 762), celebrul boem & autor al versurilor: „În faţă-a lunii rază./ Pământ ca nins de brumă scânteiază./ De ridic capul, luna o văd clară./ De-l plec, dorul de-acasă mă-nfioară” (trad. Florentina Vişan). Citez din eseul „Poetul care a îmbrăţişat luna”, din volumul omonim al lui Eugen Lungu, Editura Prut, 2014:

„Vedeniile poetului au un regim nocturn premonitoriu: «Şi cânt cu glas puternic până ce-apare luna./ Când voi sfârşi cântarea, toate-mi vor fi totuna». (…) Nu aduna decât 25 de ani când i se părea că luna o întorcea deja «spre toamnă». Va avea însă 60 plus un an când va dispărea nici azi nu se ştie cum. Memoria colectivă, căreia îi place să fabuleze, a izvodit câteva variante despre moartea poetului: o variantă divină, alta romantică şi, ce să-i faci? există şi una cinică. În versiunea divină, Li Bo, care plutea cu barca pe un râu, era preluat de nişte delfini sau peşti mari. Aceştia îl duc, aureolat de lumini, direct în ceruri. În opţiunea romantică, poetul se plimba cu barca pe Yangtsi într-o noapte liniştită cu lună plină. Când a văzut imaginea feerică a lunii reflectată în unde, şi-a amintit că au chefuit cândva împreună şi că a învăţat-o pe crăiasa nopţii cum se respectă un pocal de vin. Sensibilizat de mai multe rânduri de pahare, a încercat să îmbrăţişeze fosta convivă… Când ajung la acest moment, povestitorii romantici îşi şterg pe furiş o lacrimă zgârcită.

Cinicii o spun însă pe şleau – era beat criţă şi a căzut naibii din barcă! Atât. Rămâne la discreta dvs. latitudine să alegeţi varianta care vă convine psihologic. În orice caz, versiunea afectivă, cea cu îmbrăţişarea, i-a rivalizat în frumuseţe poezia, acesta fiind ultimul poem pe care îl scria cu cine, înmuiat în aurul lunii, chiar pe oglinda apei.”

Toată admiraţia pentru naţiunea care ştie să contemple luna în oglindirea apei, dar şi să pună mâna pe ea (iar în curând, şi piciorul!), cu ajutorul unei sonde spaţiale.