Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Tablou de Anatol Danilişin
Tablou de Anatol Danilişin

De cel puţin o mie de ani, albastrul este culoarea preferată a europenilor, acum „oficializată” prin adoptarea drapelului înstelat al UE; olandezul Vermeer, „eminamente un pictor al albastrului” (Michel Pastoureau), îi dă strălucirea, conferindu-i totodată literele sale de nobleţe; mari artişti ai secolului XX au, rând pe rând, câte o „perioadă albastră”, infuzând astfel sânge proaspăt milenarei tradiţii.

Un artist „cu sânge albastru” este şi basarabeanul Anatol Danilişin (n. 1960), pictor de mare rafinament, ale cărui pânze sunt tot atâtea ferestre cu vedere spre Transcendenţă, peisajele sale metafizice având ceva din luminozitatea unduioasă a dealurilor noastre, acele „dulci sfere-mpădurite,/ ascunse jumătate în văzduh” ce definesc spaţiul mioritic. În descendenţa secularei tradiţii – păstrând proporţiile, aş spune că mănăstirea Voroneţ este Capela noastră Sixtină în aer liber –, se poate afirma că paleta naţională s-a îmbogăţit, prin opera artistului plastic născut la Frasin, Donduşeni, cu „albastru de Danilişin”, care trebuie omologat ca atare.

Nu-i puţin lucru să dai glas & nume unei culori, celei mai europene* dintre toate!

________

* „Anume aici rezidă una dintre caracteristicile principale ale albastrului în simbolica occidentală a culorilor: nu face valuri, este calm, pacific, îndepărtat, aproape neutru. Bineînţeles, te face să visezi (nimic nou, în cazul dat, la poeţii romantici, la floarea albastră a lui Novalis, la blues-uri), dar acest vis melancolic are în el ceva anesteziant. Astăzi se vopsesc în albastru pereţii spitalelor; în albastru sunt îmbrăcate toate medicamentele din familia calmantelor; albastrul este folosit în codul rutier pentru a exprima tot ce este autorizat; albastrul este solicitat în calitate de culoare politică moderată şi consensuală. Albastrul nu agresează, nu încalcă nimic; el salvează şi adună. Marile organisme internaţionale nu s-au înşelat atunci când şi-au ales albastrul drept culoare emblematică: altădată vechea Societate a Naţiunilor, apoi, în zilele noastre, ONU, UNEASCO, Consiliul Europei, Uniunea Europeană. Albastrul a devenit o culoare internaţională chemată să promoveze pacea şi buna înţelegere între popoare; căştile albastre ale ONU acţionează în acest sens în mai multe puncte fierbinţi de pe glob. Albastrul a devenit culoarea cea mai pacifistă, cea mai neutră dintre toate.”

(Michel PASTOUREAU, Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006)

Scriitorul Emilian Galaicu-Păun, la expoziția In memoriam Andrei Sârbu (1950-2000), Galeria Brâncuși din Chișinău
Scriitorul Emilian Galaicu-Păun, la expoziția In memoriam Andrei Sârbu (1950-2000), Galeria Brâncuși din Chișinău

L-am prins în viaţă, în anii ’90 ai secolului trecut, pe Andrei Sârbu (6 decembrie 1950 – 14 aprilie 2000), „artistul plastic de factură intelectualistă, colorist extrem de rafinat (…) care garantează trăinicia podului tras între arta maeştrilor mai vârstnici ai generaţiei interbelice şi experienţele artiştilor contemporani”, tot el „unul dintre puţinii artişti plastici basarabeni (…) care nu au acceptat nici un fel de compromisuri şi nu au colaborat principial cu fostul regim totalitar din URSS” (Constantin Ciobanu), al cărui vernisaj – sub genericul „METAFORME. Andrei Sârbu in memoriam 1950- 2000” – a avut loc joi, 17 decembrie, la Centrul Expoziţional Constantin Brâncuşi din Chişinău.

Nu-i întotdeauna adevărat că „la umbra marilor stejari” nu creşte nimic, iar exemplul lui Andrei Sârbu constituie excepţia de rigoare – format în preajma marelui Mihai Grecu, fără a-i fi preluat şi maniera de a picta, mult mai tânărul său discipol a devenit la rându-i port-drapelul noii generaţii de artişti – nu mă refer neapărat doar la artiştii plastici! –, una eminamente a deschiderii & înnoirii limbajelor. Aş numi-o, preluând o mai veche idee a Simonei Popescu, chiar generaţia artiştilor-intelectuali, căci aceştia s-au format în egală măsură în ateliere şi biblioteci, privilegiind studiul. Toţi cei care l-au cunoscut pe Andrei insistă asupra acestei componente intelectuale; spre edificare, voi cita prezentarea pe care i-o face Vlad Bulat în panoramica sa O Antologie a picturii moldoveneşti. 1939 – 2015: „Andrei Sârbu este personalitatea-far a expresiei de tip experimental, considerat mult timp un artist underground, care făcea «joncţiunea» cu pletora avangardistă a lumii occidentale, fără a avea contact direct cu aceasta. El a re-trăit pe cont propriu, în izolarea aproape anaerobă a mediului în care a creat, fervoarea energetică şi expresivă a artei abstracte, expresionismului, abstracţiei lirice şi a celei geometrice. A activat şi în domeniul scenografiei, astfel că experienţele sale din sfera picturii le-a proiectat la scară largă, spre a fi percepute de un public cât mai larg. În ultimii săi ani a dus un mod de viaţă retras, dezamăgit cumva de evoluţia artei în post-comunism. Propriul său discurs plastic a devenit tot mai criptic, mai enigmatic, iar percepţia acestuia se făcea exclusiv prin cheia redundanţei de altă dată. A rămas, din punctul nostru de vedere, un neînţeles, un artist de factură anticipativă, astfel că «ecranele» sale pictate urmează a fi descifrate cândva, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat”.

Nu pot să nu mă întreb dacă această amplă expoziţie a reuşit să apropie acest viitor – eu cred că da, cu panaş; ce păcat că nici ministra Culturii, nici măcar secretarul de Stat, nici şefa Departamentului Culturii din cadrul primăriei municipiului Chişinău, nici vreo altă persoană oficială n-au binevoită să-i aducă omagiile pe care le-ar fi meritat la cei 70 de ani (din care, 20 postumi) –; cert este că în după-amiaza de joi, 17 decembrie, am văzut cu ochii noştri cum se pârguieşte lumina în gutuile & perele din pânzele lui Andrei Sârbu.

In memoriam Andrei Sârbu (1950-2000), expoziție la Galeria Brâncuși
In memoriam Andrei Sârbu (1950-2000), expoziție la Galeria Brâncuși

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG