Emilian Galaicu-Păun

...pre limba autorului Niemandsrose (1963), şi el plecat nu doar din România, în decembrie 1948, ci şi din limba română, în care şi-a scris primele versuri, şi în care debuta ca poet de… limbă germană printr-o traducere semnată de Petre Solomon, Tangoul morţii, în „Contemporanul”, din 2 mai 1947 – această antologie realizată de Christian W. Schenk, ROSARIEN: Rumaenische Gegenwartslyrik, Dionysos, 2020. El însuşi poet de limbă germană originar din România, face ceea ce adevăraţii scriitori o fac dintotdeauna când pleacă în lume – îşi ia „Acasa” cu el, sub o formă sau alta. De data aceasta, tălmăcindu-i în germană pe nu mai puţin de 56 de poeţi români contemporani, din toate generaţiile, aparţinând mai multor „şcoli”, unii de notorietate naţională & europeană, alţii mai puţin cunoscuţi: Angela Baciu, Marcela Benea, Ana Blandiana, Virgil Botnaru, Leo Butnaru, Magda Cârneci, Marius Chelaru, Dumitru Chioară, Teo Chiriac, Aura Christi, Daniel Corbu, Adi Cristi, Ion Cristofor, Evelyne Maria Croitoru, Theodor Damian, Ioana Diaconescu, Gellu Dorian, Radu Florescu, Emilian Galaicu-Păun, Horia Gârbea, Vasile Gârneţ, Marin Gherman, Ion Hadârcă, Vasile Igna, Adrian Lesenciuc, Ileana Mălăncioiu, Emilian Marcu, Emilia Poenaru Moldovan, Irina Nechit, Niculina Oprea, Florentin Palaghia, Nicolae Panaite, Petruţ Pârvescu, Mircea Petean, Mircea M. Pop, Ioan Es. Pop, Paulina Popa, Spiridon Popescu, Radmila Popovici, Vitalie Răileanu, Vasile Romanciuc, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu, Liviu Ioan Stoiciu, Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâţeanu, Laurenţiu-Ciprian Tudor, Vasile Tudor, Andrei Ţurcanu, Doina Uricariu, Lucian Vasiliu, Dumitru Velea, Varujan Vosganian, George Vulturescu, Ilie T. Zegrea. Cum ar veni, poezia română „la zi” – de la A (Ana Blandiana & Angela Baciu) la Z (Ilie T. Zegrea), cu poeţi din România (majoritatea), din Republica Moldova (18 nume), din Cernăuţi (3 nume) şi diaspora (n-am mai stat să-i număr).

Cum se cuvine în cazul unor asemenea culegeri de poezie, antologatorul face şi o ochire retrospectivă asupra poeziei româneşti per ansamblu, într-un studiu întins pe şapte pagini, astfel încât publicul german să afle numele unor poeţi ce-au marcat literele române, de la marii clasici Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, la scriitorii secolului XX, c-o fi vorba de „sămănătoriştii” George Coşbuc, Alexandru Vlahuţa sau Octavian Goga, sau de marii interbelici Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Barbu, fără a uita de avangardişti, unii de notorietate mondială (Tristan Tzara, Ilarie Voronca). Un ultim „desant compact” de nume îl formează Nichita Stănescu, Ştefan Aug. Doinaş, A.E. Baconsky, Gellu Naum, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Ileana Mălăncioiu, pe final fiind citat şi numele basarabeanului Grigore Vieru. Totodată, mă bucur că se face trimitere, în ultimul alineat, la trei reviste de mare tradiţie şi care contează enorm în peisajul cultural românesc, „Convorbiri literare”, „Vatra” şi „Familia”, semn cert că antologatorul a urmărit îndeaproape mişcarea literelor din ţara sa de origine. (Din păcate, nu vorbesc germana, pentru a reda, în câteva cuvinte, liniile de forţă ale postfeţei lui Christian W. Schenk – îl voi ruga însă să mi-o traducă, motiv de a reveni la prezenta antologia pentru o nouă lectură, mai aplicată.)

Nu există antologie care să mulţumească pe toată lumea – sigur, are suficiente lipsuri şi aceasta (sub forma unor absenţe notorii, pe de-o parte; pe de-alta, două-trei nume prezente în carte chiar nu-mi spun nimic, dar asta ţine deja de-o lipsă a mea, mea culpa!); ceea ce-i însă de apreciat este efortul de a pune cap la cap texte, biografii de creaţie & aprecieri critice pentru a da un tablou veridic şi cât mai atractiv ale unei poezii care merită descoperită – de unde şi frecvenţa sporită cu care apar, în anii din urmă, tot felul de antologii cu poeţi români traduşi în engleză, franceză, neerlandeză, suedeză, cehă, slovacă etc.

Nu în ultimul rând, mă gândesc la simbolul trandafirului în poezia germană a secolului XX, de la Rainer Maria Rilke la Paul Celan – cum se va prinde oare măceşul românesc pre limba acestor mari poeţi?!

Din tezaurul inepuizabil al umorului & înţelepciunii evreieşti, reţin această istorioară care i-ar fi plăcut negreşit unui Aureliu Busuioc, bunăoară, un împătimit pescar şi vânător, dar mai cu seamă un inegalabil cozeur. Am „pescuit-o” din romanul Rinei Frank, Toate casele au nevoie de un balcon, Rao, 2009, scriitoare israelită născută în 1951 la Haifa, dintr-un tată sefard vorbind ladino şi o mamă aşkenazi vorbind idiş, ambii evrei originari din România, ajunşi în Pământul Făgăduinţei la puţin timp de la fondarea statului Israel. (Merită atenţie acest cuplu insolit: „Toată viaţa, tata a fost iubit de toţi, mai puţin de mama. De altfel, o merita, având în vedere faptul că şi tata îi iubea pe toţi, mai puţin pe mama”.) Sigur, scrierea ar fi meritat şi ea o prezentare aparte în cadrul rubricii Cartea la pachet, cum însă ediţia din 2009 nu se mai găseşte probabil pe piaţă, vă recomand s-o căutaţi la bibliotecă. Istorioara însă e de povestit chiar acum, iat-o:

* * * * * * *

Doi pescari stau pe malul apei – unul îmbrăcat elegant, celălalt îmbrăcat foarte simplu. Pescarul elegant îl întreabă pe cel îmbrăcat simplu ce face. Cel simplu îi răspunde: ce faci şi tu, pescuiesc. Îi spune cel elegant: din moment ce eşti deja aici, să-ţi pierzi timpul cu o undiţă, să aştepţi cu răbdare ca peştele să se prindă în undiţa ta, de ce nu faci ca mine şi nu arunci două undiţe deodată, ca astfel să pescuieşti de două ori mai mulţi peşti?

Pescarul simplu în întreabă: şi eu ce câştig?

Pescarul elegant îi răspunde: vei avea mai mulţi peşti de vânzare şi astfel vei câştiga mai mulţi bani.

Cel simplu îi spune: şi eu ce câştig?

Cel elegant îi răspunde: vei pescui mai mulţi peşti şi, cu banii care-ţi rămân, vei putea cumpăra o mică barcă cu pânze, să ieşi în larg, să arunci o plasă mai mare şi să pescuieşti şi mai mulţi peşti.

Cel simplu îl întreabă: şi eu ce câştig?

Cel elegant răspunde: vei avea şi mai mulţi peşti şi atunci îţi vei putea permite să cumperi o barcă mare pentru pescuit şi să angajezi 30 de muncitori care să muncească în locul tău.

Şi atunci ce voi face toată ziua? îl întreabă pescarul simplu pe cel elegant.

Ştiu şi eu, îi răspunde cel elegant, vei putea să te odihneşti pe malul vreunei ape şi să pescuieşti de plăcere.

Îi răspunde cel simplu: şi acum ce crezi că fac?!

* * * * * * *

Nu voi strica frumuseţea povestioarei trăgând pe final o morală, că doar nu-i pildă biblică – mi-i suficient dacă am reuşit să descreţesc nişte frunţi. Iar ca efectul să fie total, voi încheia acest text cu o altă scenă „de plăcere”, cu ceva iz… patriotic. Povesteşte protagonista romanului, fata frumoasă de 20 de ani, aflată în vizită la părinţii lui Kushi, care „aveau doi fii în război: pe Kushi, care era la paraşutişti şi era cel mai bun prieten al ei încă din vremea când învăţa la Academia Militară din Haifa, şi pe fratele lui, care îi căra pe răniţi la elicopter”. Acesta din urmă tocmai vine acasă într-o permisie de 12 ore. „Povesti de acel război îngrozitor, despre soldaţii care cădeau ca muştele, iar ea se întrebă cum trebuia să se simtă o mamă al cărei fiu trebuie să se întoarcă să lupte, în dimineaţa următoare, şi care nu ştie dacă va ieşi viu sau pe o targă, ca răniţii şi morţii pe care el însuşi îi căra în fiecare zi. Hotărî că trebuie să facă ceva pentru a contribui la efortul de război (…) În timp ce-l privea şi asculta înspăimântătoarele poveşti de război, a stabilit că el se va întoarce să lupte pentru patrie ducând cu sine un cadou din partea ei. Se hotărî să se culce cu el în noaptea aia pentru ca el să se întoarcă la războiul acela stupid măcar cu un gust bun în gură. Sau în minte. În clipa în care luă decizia ştiu că Kushi, care lupta într-un sat din Sinai, n-ar fi fost încântat de ideea ei de a se culca cu fratele lui mai mic, însă fratele mai mic ar fi fost fericit şi ar fi privit această aventură ca pe o binecuvântare pentru drum. Într-adevăr, răspunse la primul ei semn. (…)

Când părinţii se duseră la culcare, ei luară ceştile cu cafea tare şi se duseră în camera lui, cum făceau de obicei. El era foarte senzual, iar ea simţi că propria contribuţie la efortul de război îi provoacă o plăcere intensă”.

* * * * * * *

Dacă-mi amintesc bine, în primele săptămâni de carantină, italienii (urmaţi de alţi latini) ieşeau serile la balcoane, pentru a se vedea şi a-şi vorbi. Dar şi pentru a-i aplauda pe medici, tot un fel de „contribuţie – prin solidaritate – la efortul de luptă cu pandemia”. La rândul meu, mi-a făcut mare plăcere să vă citesc – à haute voix – dintr-o scriitoare oarecum „de-a noastră” (căci se vorbeşte multă română în roman!), prima care a anticipat aceste vremuri, dându-şi seama încă pe la începutul anilor 2000 că Toate casele au nevoie de un balcon.