Emilian Galaicu-Păun

Nu că n-aş fi avut ce spune despre poetul Miron Kiropol, la plecarea sa din viaţă pe 18 iunie 2020, dar am lăsat „să se aşeze ţărâna” înainte de a vorbi despre Domnia Sa la (ne)trecut. Născut pe 29 septembrie 1936, la Bucureşti, după absolvirea Liceului „Dimitrie Cantemir” în 1954, urmează un singur an, 1955-1956, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, după care îşi câştigă existenţa ca arhivar, bibliotecar, muncitor agricol, corector la „Gazeta literară”. Debutează cu versuri la „Contemporanul”, în 1963, iar editorial în 1967, cu volumul Jocul lui Adam. Urmează alte două volume de poezie: Schimbarea la faţă (1968) şi Rosarium (1969), ultimul rămas însă nedifuzat, iar ulterior dat la topit, deoarece în septembrie 1968, pe când se afla în Belgia la un colocviu de poezie, trăieşte şocul invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, drept care decide să nu se întoarcă în ţară. Stabilit definitiv la Paris, urmează cursurile Institutului Catolic, lucrând o vreme paznic la Centre Pompidou; tot atunci începe să picteze, reuşind chiar să se facă remarcat. Între timp, devine poet şi scriitor de limbă franceză, tipărind în anii ’80 şase volume de versuri, iar în 1991, o proză memorialistică poematic-filosofică, Diotima.

Nu renunţă la limba română, continuând să publice într-un ritm susţinut: Aceeaşi pierdere (1992), Făt-Frumos din lacrimă, I-II (1994, 1996), Augusta nostalgie a sângelui (1997), Solitudinea lui Eros (1998), Ceea ce sferele gândesc despre noi (1999), Metopă (2001), Ioana d’Arc (2001) ş.a., ultimul său volum antum fiind Cuvinte strângându-şi cenuşa (2019). Distins în 1992 cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi cu Premiul Academiei Române. În 1997, la Festivalul Internaţional de Poezie de la Oradea i se acordă Marele Premiu pentru Opera Omnia.

L-am văzut în câteva rânduri, de fiecare dată la Salon du Livre de la Paris, fără să fim prezentaţi unul altuia – arăta a Poet din vremuri trubadureşti, dar şi a om (longilin şi foarte suplu la cei peste 80 de ani ai săi, în primăvara lui 2017…) cu capul în nori, cu „casca” lui de păr alb foarte cârlionţat ce-l transforma într-un soi de păpădie celestă. Nu ţin minte să-l fi auzit vorbind, şi tocmai din acest motiv m-am gândit că cea mai potrivită modalitate de a-i cinsti memoria ar fi să-i… dau cuvântul, citând in extenso dintr-un interviu pe care poetul parizian i l-a acordat unui alt poet român, Cassian Maria Spiridon, nu înainte de a cita memorabila formulă a lui Constantin Abăluţă, un mare poet, şi el octogenar, şi tot atât de discret: „aceste poeme copleșesc prin forța cu care exprimă un adevăr ascuns, răscolitor, dureros. Versurile lui Miron Kiropol sunt un ecorșeu pe cord deschis. Din ele răzbate cu putere credința și umanismul parcă stânjenit al poetului”.

* * * * * * * *

Cassian Maria Spiridon: După această călătorie prin biografie, încă una prin operă, de la prima poezie publicată în împrejurările ce au născut-o, dar şi conjunctura tipăririi, până în clipa, când acest dialog se desfăşoară.

Miron Kiropol: Clocisem deja nenumărate pagini de poezie şi proză, traduceam din Dante, Poliziano, Dino Campana, Montale, din Jean de Sponde pe care mi-1 descoperise Petru Dumitriu. Îi bătusem la uşă cu poezii nepublicate, puţin înainte de fuga lui. S-a purtat omeneşte cu mine, a dat din umeri şi mi-a spus: „Sunt frumoase poeziile dumitale, dar de ce nu ai venit mai devreme la mine? Acum nu mai pot nimic”.

Nu ştiu dacă era sincer, dar nu pot să uit că mi-a dat un braţ de cărţi, unele în Pleiade, Baudelaire, Rimbaud. Poeţi francezi din secolul al XVI-lea, T.S. Eliot, toate risipite azi, spunându-mi „Ți le-am destinat dumitale.” Şi dus a fost. Eu tot aduceam poezii pe la Gazeta Literară. Odată era pe acolo şi Eugen Barbu și m-a citit pe loc. A apărut şi Paul Georgescu, şi Barbu s-a întors către el mormăindu-i : „Îi spun că scrie frumos nepublicabil”. „Cum?”, a răsunat răspunsul celuilalt, pe când o lua la picior. Mă citeau, și asta m-a ajutat mult, Victor Kernbach, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Petre Stoica, Matei Călinescu...

Nichita mi-a publicat prima poezie în Contemporanul. Apoi am început să apar, al dracului de greu, în Gazeta Literară, unde la un moment dat am ajuns corector. M-am împrietenit cu trei miraculoși ai literaturii noastre, Valeriu Cristea, Lucian Raicu şi Marcel Mihalaș. Eram nedespărțiţi, ne vedeam aproape în fiecare zi. Ne-am transmis unul altuia o forță enormă. Pe când eram corector la Gazetă, Paul Georgescu m-a invitat la el, prin Matei Călinescu și Lucian Raicu. În timpul discuţiei asupra poeziei s-a întors deodată către mine şi a exclamat: „Uite, avem totuși poeți angelici”. E adevărat că nimeni n-a râs. Abia publicasem vreo cincisprezece poezii. „Eu nu pot să te public, a adăugat, dar dă-mi, dacă ai, vreo sută de poezii nepublicate şi voi scrie despre ele”. I-am adus un teanc. S-a ţinut de cuvânt.

Peste câteva luni apărea în Viaţa Românească (1967 ori 1968?) un grupaj din ele, iar mult după aceea ieșea de sub tipar şi primul meu volum de versuri, Jocul lui Adam. Acesta fusese tradus în franceză (contra plată, lucru firesc) de Aurel-Georges Boeşteanu şi-l trimisesem lui Pierre Emmanuel şi la Journal des poètes care a şi publicat trei poezii în nr. 3 din 1968. Din Bruxelles îmi răspundea Fernand Verhesen cu o scrisoare încântată, pierdută azi; de la Paris, prietenos, Pierre Emmanuel. Îmi dădusem demisia de la Gazeta Literară, mi se făcuse lehamite de tot și de toate, îmi ameninţam, ca un blestemat, singurul tată pe care mi-l ştiu pe pământ, Dumnezeu, că mă voi sinucide dacă nu mă ajută să plec din ţara asta. Credeam într-un Occident ideal unde poetul, scriitorul, intelectualul, omul, nu sunt înjosiţi.

Fusesem chemat la Scânteia tineretului ca să colaborez, lăsasem versuri, niciodată publicate. I-am spus lui Valeriu Rîpeanu că mă văd cu greu publicat în acel jurnal, pentru că eu scriu versuri despre Dumnezeu. La care el mi-a răspuns foarte binevoitor că va veni o vreme în care poate se vor publica şi astfel de versuri. Mă chemaseră de asemenea la radio, la televiziune, eram acceptat de mai toate revistele literare, cu versuri originale şi traduceri. Nu mai eram un dat afară din casă, şi totuşi, nu eram acasă nicăieri. Trăiam în Visul unui om ridicol. Ridicol am rămas şi azi. Mă îndrăgostesc de flăcări. Și asta nu se face. Într-o lume ce se îndreaptă către un alt viitor radios ca tot ce e viitor. Ah, dacă am putea ajunge măcar la împăcarea cu noi înşine, la pacea universală, la comuniunea universală, şi tot ar fi ceva...

Nu o rânji chiar şi după ideea umanitară, infernul? Eu nu ştiu. Nu ştiu nimic. Atât am învăţat de la comerţul cu omul: că în fiecare clipă a acestuia, cel puţin dacă nu e autist, diavolul dă, ca în Fraţii Karamazov, din coate prin viaţă, iar îngerul păzitor face la fel şi, cine ştie, se mai întâmplă să se întâlnească amândoi aşa, dând din coate prin gândirea sa, iar omul în toate astea nu îşi mai găseşte drumul. Aici îmi strig din nou admirația pentru literatura rusă. Nu există o alta care să ne fi dezvăluit atât de crud războiul şi pacea din noi. Poate celelalte sunt mai subtile, mai inteligente, mai (să repetăm cuvântul) cu viitor. Depinde ce fel de viitor. Dar pentru mine, literatura rusă e ceva ce a dispărut şi poate nu va mai reveni niciodată, o statuie arhaică de o frumuseţe de neînvins. Și ce contează că nu ar mai reveni? Ea ne surâde pe jumătate sfărâmată, facându-ne, măcar la câţiva dintre noi, un semn enigmatic. Am încercat în toată opera mea să recreez, cum am putut şi eu, acest semn.

În aceste câteva luni de pandemie, am văzut fel de fel de măşti, în culori care mai de care – niciuna însă nu se compară cu… dar s-o luăm de la capăt. Ieşind în oraş cu treburi (să iau de la Cartier o corectură şi să-mi imprim emisiunea la REL), am observat la o staţie un bărbat pitoresc – încins cu o curea lată cu cataramă strălucitoare, peste o cămaşă albă brodată în roşu şi albastru, purtând o pălărie cu boruri în culorile naţionale şi având o mască din pânză albă, brodată şi ea în roşu şi albastru, ca o ie. Habar n-am dacă masca l-ar fi împiedicat (sau nu) să vorbească, cert este că mesajul i se citea pe chip! Cu această imagine pe retină, am ajuns în centru, unde chiar în faţa Primăriei o echipă de tineri purtând măşti vineţii pe faţă pe care scrie „Pleacă!” colecta semnături pentru a-i cere demisia preşedintelui Dodon. Cerc închis.

Nu voi filosofa, în cele ce urmează, despre măştile – de regulă la plural, succedându-se pe una şi aceeaşi faţă după principiul păpuşii ruseşti – purtate de oamenii politici, de la noi dar şi de pe alte meleaguri; îmi voi exprima doar îngrijorarea ca nu cumva, sub pretextul carantinei, însăşi rostirea liberă să nu fie obligată a-şi pune mască (a corectitudinii politice, de pildă). Altfel spus, aş vrea să vorbească omul, şi nu masca, oricât de grăitoare ar fi aceasta din urmă.

Cunosc un tânăr care, de la instaurarea stării de urgenţă, n-au ieşit din casă (decât doar în curte), totodată rămânând conectat la lumea largă şi chiar făcând parte dintr-un juriu literar; l-am prezentat ca tânăr poet, cu ceva timp în urmă, iar dacă revin acum la Vasile GRIBINCEA – căci despre el e vorba – este pentru a cita in extenso din textul său plasat pe OPT (Opinii, Poveşti, Texte) Motive (https://optmotive.ro), unul de-a dreptul reconfortant:

* * * * * * * *

„Altfel despre timpul în izolare”

În 1962, la 23 de ani, când „are la activul său explorarea a peste 140 de peșteri și 34 de comunicări științifice publicate” (Michel Siffre, În afara timpului, traducere de Marcian Bleahu, Editura Științifică, 1965, p. 9), Michel Siffre decide să petreacă 63 de zile la adâncimea de 130 metri, în avenul Scarasson din Alpii francezi. Tânărul va sta în proximitatea unui ghețar, într-un cort de 2.5 x 4.7 m, amenajat în prealabil. Siffre își lasă ceasul la coborâre, așa încât, de-a lungul experimentului – desfășurat într-un mediu în care alternanța zi/noapte nu e sesizabilă –, protagonistul să nu știe data și ora, ci să le estimeze și să le anunțe prin telefon colegilor de la suprafață, în funcție de somnul și de mesele sale. În afara interesului de ordinul cronobiologiei, expediția vizează manifestările organismului uman în urma expunerii îndelungate la frig, umiditate înaltă și lipsa luminii naturale. Ilustrativ în toate aceste privințe (și nu doar) este jurnalul redactat de Siffre în cele două luni ale acțiunii sale subterane, această mărturie unică în felul ei constituind o treime din cartea în discuție.

Unul dintre rezultatele frecvent amintite ale experimentului – și poate cel mai frapant dintre ele – constă în progresiva „întârziere” a intervalului temporal aproximat de speolog. La a treia sa deșteptare, autorul scrie: „...timpul nu îmi pare deloc lung, ci, dimpotrivă, trece foarte repede.” Și, totuși, la opt zile după coborârea din 16 iulie, „Michel Siffre avea un decalaj față de data și ora reală de 32 de ore și 24 de minute”, pentru ca zilei de 27 iulie în calendarul lui Siffre să-i corespundă data reală de 30 iulie, celei de 31 iulie – cea de 6 august, celei de 4 august – cea de 14 august, celei de 13 august – cea de 31 august, celei de 18 august – cea de 8 septembrie, iar pe 14 septembrie, atunci când echipa de la suprafață a anunțat încheierea experienței și pregătirea pentru urcare, protagonistul indică o dată cu 25 de zile înaintea aceleia efective.

Nivelul de bază la care poate fi receptat jurnalul lui Siffre – ca, de altfel, întreaga sa carte – rămâne cel documentar. Însă înregistrarea experimentului nu reprezintă singura miză pragmatică a însemnărilor lui Siffre. Pe lângă relevanța lor pentru echipa implicată în experiment – și, în cele din urmă, pentru publicul larg –, notele diaristice ale lui Siffre au și rolul de a contrabalansa unul dintre cele mai neliniștitoare simptome mărturisite de autor: slăbirea memoriei de scurtă durată, „obliterarea” întâmplărilor din timpul perioadei petrecute în peșteră. Dimensiunea terapeutică a jurnalului respectiv este mai amplă; notațiile zilnice, oricât de concise, sunt o importantă formă de prevenire a dezechilibrului psihologic pe care l-ar putea cauza provocarea claustrală. Dincolo de aceste aspecte, nu am putea identifica o expresivitate voluntară a scrierii, o ambiție estetică a lui Siffre.

Și totuși, pe palierul său narativ, textul lui Siffre are un impact demn de atenție datorat amestecului de monotonie și recurență caracteristic relatării, amestec asociat la rândul său cu repertoriul restrâns al senzațiilor fizice (oboseala, frigul, umezeala picioarelor, malnutriția) și al celor psihice (frica – provocată în special de frecventa cădere a unor bucăți mari de rocă sau de gheață –, angoasa, dar și fervoarea, dorința de realizare până la capăt a experimentului). Profund limitată este și lista activităților lui Siffre – scurte plimbări și escaladări pe ghețar, îndepărtarea apei care se prelinge de pereții cortului din cauza condensării continue, desenarea unor detalii din peisajul subteran, fotografia, audiții muzicale (în special discuri de vinil cu Beethoven, Liszt și Mario Lanza), lecturile (Camus, Lamartine, Tacit, Cicero, Malraux). Astfel, textul însuși tinde să (re)producă asupra cititorului (firește, în mic, dată fiind distanța – extremă, în cazul de față – dintre experiența imaginabilă și cea propriu-zisă) efectele mentale ale evenimentelor tematizate: „încețoșarea” amintirii celor relatate cu puțin timp înainte, deturnarea percepției timpului narativ (în complementaritate cu decelerarea percepției temporale a lui Siffre, cele 80 de pagini ale jurnalului par mai lungi decât în realitate).

În afara timpului ar putea fi considerată și o radicală reinterpretare a mitului platonician al cavernei. De asemenea, un termen complementar pentru explorări mai recente ale peșterilor, urmărind depistarea unor virusuri care ar putea fi periculoase și pentru oameni. Alții, citind povestea lui Siffre, și-ar putea reaminti, prin contrast, povestea cosmonautului din șlagărul Space Oddity al lui David Bowie. Interesul meu pentru volumul lui Siffre – când am chiar vârsta protagonistului la vremea experimentului – e motivat și de ceea ce am simțit de la bun început că este caracterul poetic al acestuia. Și folosesc termenul poetic nu în sens literar, ci într-unul – cuvântul nu e mare – ontologic, așa cum apare la Gellu Naum. (Nu insist asupra împrejurării că am descoperit cartea lui Siffre într-un anticariat din centrul Bucureștiului – și am cumpărat-o cu un leu – în ziua de după o lectură publică de poezie din cadrul „Festivalului Gellu Naum”, în curtea MNLR, și în ajunul unei vizite la casa poetului, de la Comana). La fiecare lectură a Zenobiei am avut senzația că succintele și bizarele relatări de tip fapt divers – ca atare, niște decupaje de ziar – intercalate în textul romanului reprezintă latențe fertile pentru unele narațiuni mai ample (cel puțin pentru niște proze scurte). Or, citind În afara timpului, am simțit că parcurg versiunea deplină – ca să nu spun hipertrofiată – a unei narațiuni care s-ar fi putut regăsi, condensată, în „antologia” de fapte surprinzătoare din Zenobia. (…)

Incursiunea lui Siffre este un caz de confruntare cu o „zonă dură” (p. 61) – această din urmă reprezentând un alt reper alcunoașterii poetice naumiene. Imersarea în întunericul peșterii, renunțarea la cronometria obiectivă sunt consubstanțiale cu „orbirea voluntară” (p. 72) și cu „atitudine[a] nocturnă, opusă nu doar mecanicei acțiuni diurne, lipsite de surprize, sau conștientului care refulează misterul (totdeauna disturbator), dar și vizibilității, lizibilității prea accesibile, catacretice, leneșe” (p. 75). „Starea de poezie nu e altceva decât un mod al existenței” (p. 61), în care se pot înscrie și curajul și înalta disponibilitate a lui Siffre pentru experimentul întreprins în 1962, experiment pe care tânărul savant îl închide cu un optimism de-o anvergură comparabilă cu proporțiile riscului perioadei de izolare din peșteră: „Ceea ce a făcut posibilă supraviețuirea în condițiile grele în care m-am găsit a fost încordarea extremă a voinței mele, hotărârea, flacăra care ardea în mine, dorința de a nu-mi decepționa prietenii și de a nu mă desconsidera în proprii mei ochi. […] Toate acestea joacă un rol atât de important – și este bine să se știe – în pregătirea unei încercări, oricare ar fi ea, ca și studierea materialului și pregătirea fizică. Astfel echipat, se poate realiza mult, aș spune chiar, se poate realiza totul.” (Michel Siffre, În afara timpului, p. 236).

* * * * * * * * *

Între timp, am primit pe e-mail următorul mesaj: “Uniunea Scriitorilor din Moldova și Asociația Personalitate, reprezentată de scriitorul Serghei Evstratiev, propune alcătuirea unei antologii sub genericul «Scriitorii și pandemia» la care sunteți invitați să participați”, iar ceva mai înainte şi revista Contrafort propunea o amplă anchetă la temă, ceea ce înseamnă că, de la un moment încolo, masca medicinală îşi va face intrarea în literatură (nu c-ar lipsi măştile, de la cea a lui Zorro la Masca-de-Fier!). De n-ar îngrădi doar vorbirea liberă!