Emilian Galaicu-Păun

Nu-i puţin lucru, artist fiind, să porţi cu cinste un nume deja consacrat prin talentul & opera unui înaintaş – în arta plastică din Basarabia, Grecu nu-i doar un nume, ci şi, prin Mihai Grecu, un brand de renume european. (Nici să-ţi faci unul, pornind de la zero, nu-i chiar uşor –atât că, în caz de eşec, nu eşti supus unei presiuni la fel de mare…)

Greu de spus de când îl cunosc pe Ioan Grecu (n. 10 iulie 1968, s. Recea, r. Râşcani, într-un an & sat cu poetul Igor Guzun, colegul său de bancă, al cărui volumul de debut, De azi într-o săptămână, 1997, avea să-l ilustreze) – s-ar putea să ne fi intersectat încă în anii săi de studenţie la Academia de Arte Vizuale „Ioan Andreescu”, clasa profesorului Nicolae Otto Kruch, din Cluj-Napoca (1990 – 1994), oraş unde îmi apărea, în 1994, Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, şi prin care treceau toate drumurile mele spre festivalurile de poezie din Satu Mare, Sighetu Marmaţiei, Oradea ş.a. Dar tot în cadrul tradiţionalelor Saloane ale Moldovei de la Centrul Expoziţional „Constantin Brâncuşi”, unde a fost mereu prezent, ne-am dat de cele mai multe ori întâlnire, figurinele sculptorului Ioan Grecu furându-mi de fiecare dată privirea – uluitoare, capacitatea artistului de a condensa, în forme mici (nu că n-ar avea şi lucrări de dimensiuni impresionante – mă gândesc în primul rând la Vârtelniţa timpului), atâta poezie & expresivitate. Astfel că, acum doi ani, mi s-a părut absolut firesc să mă număr printre vorbitorii de la vernisarea expoziţiei sale personale de la Muzeul de Artă – cum ar fi, de la poet (al cuvintelor) la poet (al formelor). Atât că adevărata poezie nu se fabrică în ateliere & se arată în săli de expoziţie, se întâmplă te miri unde! Iat-o, fără alte cuvinte, decât cele ale poemului propriu-zis – din pasa lui Ioan, care după ce că a ilustrat un volum de versuri, intră acum în poezie ca… personaj!

* * * * * * * * * *

Poem Noir

^{Tonul: „1.5. Sunt neagră, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului,}

^{cum sunt corturile Chedarului,}

^{şi cum sunt covoarele lui Solomon.}

^{1.6. Nu vă uitaţi că sunt neagră…”}

^{(Cântarea Cântărilor)}

Mi-am luat fată-n casă, în ’97, din Madagascar,

se-nţelege că neagră şi dintr-o bucată (de lemn de eben)

– ca un disc de vinil, viaţa mea ajunsese la 33 de turaţii! –

şi pe care-am numit-o Naomi, dat fiind figurina

longilină (de-un cot) şi o talie fină (de-un deget) – de-atunci

n-am mai scos-o din casă şi nici, mai cu seamă, din cap:

„ac pe creier, Ideea” e chiar despre ea cum stă-nfiptă

într-un soclu mic, de abanos şi el, cu semnătura artistu-

lui pe verso: A S M A N. (Nici frumoasa ministră

de culoare a lui Sarkozy, nici măcar Rama Yade

n-a putut s-o dea jos de pe soclu din inima mea!)

…Şi ce altă dovadă mai

grăitoare că nu sunt rasist ca aceea că-n toţi aceşti ani

nu ea mobila, nici cu un deşt, eu am şters-o de praf?!!

Nu atât ea, cât eu «в черном теле» de când mă ţin minte.

Doar ştiind-o acolo pe mobilă, sus, ca un uter prelung

de girafă-n călduri, ca să nu spun: în flăcări, şi mi se! –

n-a fost noapte să nu fiu cu fata, şi tot n-am stricat-o.

Nu de mâna mea, timpul făcându-şi lucrarea – şi iat-o atinsă,

după două decenii, în carnea ei de – noir désir – Sulamita:

ca un fir de ciorap, o fisură se duce pe linia coapsei

şi de unde din creştet la tălpi este dintr-o bucată,

din tălpi până mai sus de genunchi tot o rană-i, эбено-мать.

Cine n-a dus o fată la doctor, o dată măcar, s-o „rezolve”,

să dea, primul, cu piatra în mine –

la meşter cu ea!

Ce-a fost până aici nu-i decât, c-un cuvânt al poetului Sava,

proză, domnilor, proză! – abia când i-am dus-o, la atelier,

unui sculptor, abia arătându-i-o lui Ioan Grecu, abia ce-am lăsat-o

peste noapte în mâinile lui (mâini din care-a ieşit De ce nu?),

dacă-ncepe cu adevărat poezia. Acum, ce-a făcut şi ce-a dres

să rămână o taină – şi fata întreagă & meşterul satisfăcut! –

peste care se-aşterne, ca iodul pe rană, să nu i se vadă

cicatricea, patina de baiţ. Baieţica-i voi spune de-acum înainte.

Şi fiindcă mi-a întors-o ca nouă, şi nici nu şi-a pus

barem sigla, întoarcă-se versul meu noir într-un soclu pe care să urce:

Capricciosa

Să ajungi

a fi una cu

Lucrarea

Mâinilor

tale, fără

osebire de

ustensile/

indiferent

de materie

şi chiar

în lipsa

acesteia

din urmă –

Moartea

însăşi să

caute cum

ţi-ar imita

semnătura

spre a se

nemuri…

Pe 3 iulie 1893 se năştea, la Praga, Franz Kafka; nu i-a ajuns o lună ca să-şi sărbătorească cei 41 de ani, stingându-se pe 3 iunie 1924, la Kierling. Sinonim al postumităţii apoteotice, după ce că în timpul vieţii omul a dus o existenţă de două ori marginală – ca scriitor de limbă germană în Cehia şi ca evreu –, Kafka s-a adjectivat instantaneu şi pentru totdeauna (situaţie kafkiană), iar numele său, devenit brand, a intrat în numeroase titluri de carte, tablouri, filme etc., ca să nu mai vorbim despre imaginea autorului Coloniei penitenciare de pe tricouri, căni, brichete, cărţi poştale ş.a.m.d.

Vă propun în cele ce urmează trei lecturi: un roman biografic în care Franz Kafka apare pe post de personaj; un volum de nuvele gravitând în jurul numelui lui Kafka (am avut de ales între Kafka pe malul mării al japonezului Haruki Murakami şi Kafka-instant al georgianului Zaza Burciuladze, preferându-l pe cel din urmă); şi o rescriere „de-a-ndoaselea”, în cheie post-modernă, a Procesul-ui kafkian, semnată de un autor român stabilit la Paris, nimeni altul decât Matei Vişniec.

* * * * * * * * *

Michael KUMPFMULLER. Splendoarea vieţii

Să fii ultima iubită a lui Franz Kafka şi singura cu care s-a mutat împreună, la Berlin; să păstrezi 34 de scrisori şi 20 de caiete ale acestuia (confiscate de Gestapo, în 1933); să-l însoţeşti până-n clipa din urmă – Dora Diamant e chiar un personaj de roman, încă din timpul vieţii (în 1936, părăseşte Germania nazistă pentru URSS, unde rămâne trei ani, după care emigrează în Anglia, unde se stinge în 1952, la 54 de ani), iar acum şi în cartea lui Michael Kumpfmuller, Splendoarea vieţii, Univers, 2015, scriere tradusă în peste 20 de limbi.

Roman în trei părţi egale – Sosirea; Rămânerea; Plecarea –, scris pe două voci, cea a „doctorului” (Franz, de la un moment încolo) şi cea a Dorei, în spatele cărora se află redutabilul specialist în Kafka, Michael Kumpfmuller, el însuşi excelent prozator, Splendoarea vieţii nu atât reconstituie o poveste de dragoste, cât preface un fapt de istorie literară într-o operă de ficţiune în toată puterea cuvântului. N-are rost să repovestesc trama cărţii, suficient să extrag din partitura fiecărui protagonist câte-o frază, din cele trei părţi:

Kafka: „Întreaga mea viaţă prezentă nu e adevărată, se desfăşoară doar, la întâmplare, în timp ce viaţa cu tine nu se desfăşoară, dar e adevărată fără doar şi poate”;

Dora: „Ai gânduri bune pentru mine? Te-am visat puţin mai devreme, (…) ai făcut lucruri tare frumoase cu mine, de care din păcate nu pot vorbi decât în şoaptă, lucruri tare frumoase” – din Sosirea.

Kafka: „E la Berlin, şi o are pe această tânără femeie. O poate atinge oricând, dar de cele mai multe ori o priveşte, fermecat de câte un amănunt al corpului ei (…) Totul e pentru tine, pare ea să-i spună, orice ai găsi plăcut în mine îţi aparţine”;

Dora: „Şi acum e aici, cu el, în noul apartament, oarecum neliniştită, nu chiar neliniştită, mai degrabă nerăbdătoare, nerăbdarea unei femei tinere. În ceea ce priveşte dragostea, el e în continuare la fel de complicat, totuşi mereu e frumos cu el, se simte în largul ei, nu se grăbeşte” – din Rămânerea.

Kafka: „Seara, în pat, el se întreabă ce va fi cu ea. În ce direcţie o va lua,când el nu va mai fi (…) Şi altă dată: Câţi ani o să mai suporte? Cât timp voi suporta eu să suporţi tu?”;

Dora: „Va pierde tot, tot, când el va pleca, mâinile, gura lui, protecţia care a fost el, ca şi cum dragostea ei ar fi o casă şi cineva ţine cu tot dinadinsul să o alunge din ea” – din Plecarea.

În 2018, se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Kafka – nu-i nevoie să se declare „anul Kafka” în Republica Moldova pentru a-l reciti, căci de trăit în orizontul absurdului kafkian trăim de mult…

Zaza BURCIULADZE. Kafka instant

Cum adeseori se întâmplă, copiii teribili se „clasicizează” din mers, paralel cu activitatea lor de „subminare” a sistemului ierarhic stabilit. Iată-l şi pe georgianul Zaza Burciuladze, autorul volumului de povestiri Kafka instant, Cartier, 2011 (transpus magistral de Dorin Onofrei), deja laureat – în 2003, la doar 30 de ani! – al Premiului de Stat „Tsinandali”, tradus în străinătate, iar de curând premiat pentru ultimul său roman. Ceea ce înseamnă că postmodernismul a ajuns şi în spaţiul ex-sovietic, dintr-o sperietoare pentru „monştrii sacri”, o adevărată zână – totul e să ştii cum să-i câştigi favorurile!

Or, Zaza Burciuladze este un virtuoz al „tehnicilor de seducţie”, practicând o scriitură „la cea mai înaltă ficţiune”, saturată de referinţe biblice şi culturale (de alternativă – vezi citatele din hiturile unor formaţii rock), livrescă şi vitalistă în egală măsură, pe cât de realistă în descrierea unei existenţe sordide, pe atât de fantasmagorică în explorarea „paradisurilor artificiale”. Viteza cu care se derulează lanţul asociativ l-ar putea zăpăci pe oricine – „Cel mai important că nisipul îmi aduce aminte de heroină, heroina îmi aduce aminte de seringă, iar seringa – de tata. Probabil, pentru că îi injectam cu regularitate morfină în venă, de trei ori pe zi. (…) Dar nu e deloc clar de ce tata îmi aduce aminte de Regele Rock-and-Rollului, Elvis Presley. Probabil, el s-a pomenit verigă în lanţul meu asociativ…” –, nu şi autorul povestirilor, care controlează discursul ca un „operator al limbajului” de la un capăt la altul. Şi cum scriitorul nu lasă nimic la voia întâmplării, iată şi „decodificarea” titlului, din perspectivă auctorială: „M-am gândit la o nuvelă. Personajul principal se furişează într-o noapte în Cimitirul Olsany, dezgroapă pe ascuns mormântul lui Franz Kafka, îi scoate osemintele şi le cară într-un sac la el acasă. Curăţă de ţărână şi spală craniul, maxilarele, vertebrele, dinţii, coastele… Apoi le sparge în bucăţi cu ciocanul, le bagă în râşniţa de cafea şi le transformă în praf. În fiecare dimineaţă, ia câte o linguriţă din praful ăsta, şi-o pune în pahar, adaugă tot atâta zahăr, toarnă deasupra apă clocotită, amestecă şi bea”. Asta da, literatură pe pâine!

Nu-i de mirare aşadar că, înainte să-şi găsească propria-i voce, Zaza Burciuladze publica sub pseudonimul… Gregor Samsa!

Matei VIŞNIEC, Domnul K. eliberat

Plecat din România ceauşistă în 1987, Matei Vişniec îşi stoarce – cehovian – „robul din el” într-un roman redactat în primele sale luni pariziene ale lui 1988, şi care a trebuit să aştepte apoi 20 de ani înainte să vadă lumina tiparului, Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010.

„Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat”, astfel debutează romanul, iar trimiterea la Procesul lui Kafka este cât se poate de explicită: doar că nu numai numele personajului e întors pe dos, însăşi acţiunea-i re-scrisă în răspăr – un pariu câştigat de autorul român. Credeţi că vestea eliberării îl bucură pe deţinutul din celula nr. 50? „O tristeţe adâncă îl cuprinse pe Kosef J., mai ales din cauza faptului că nimeni nu-i spunea ce să facă”, iată prima reacţie a personajului, care este frânt peste alte două pagini de-o cumplită senzaţie de greaţă, iar foştii lui paznici îl ajută să vomite în closetul gardienilor: „– Încă puţin, domnule K., încă puţin. (…) Acesta fu momentul în care Fabius îl anunţă pe Kosef J. că, începând din dimineaţa aceea, era liber”. Abia dacă reuşeşte să se întrebe „ce mai putea să însemne şi asta, libertatea?”, că prima veste proastă îl lasă bouche bée: „întrucât sunteţi liber, ştiţi… porţia dumneavoastră s-a tăiat”. Peste alte zece pagini, ajunge să înţeleagă că, „formal vorbind, eliberarea lui nu se terminase”, chiar dacă umblă în voie pe teritoriul penitenciarului, mănâncă împreună cu gardienii, ba chiar participă, alături de aceştia, la hăituirea unui deţinut evadat. Iar când descoperă în fosta sa celulă un alt om, realizează şi cât de tare este legat de aceasta: „Poftim, un alt om se afla în celula lui, în celula în care el dormise aproape dintotdeauna. În celula care începuse cumva să facă parte din el, devenise cochilia lui, o purta deja cu el, în sufletul lui, în carnea lui, în spinarea lui”. Nici „spovedania” lui Fabius, temutul torţionar care aplica cele mai dureroase bătăi, din cap. 9 (absolut antologic), nu-i dezbate vechile reflexe: „Kosef J. nu putu să-şi reprime o explozie de entuziasm faţă de bătrânul gardian văzând cu câtă precizie săpa în memoria lor comună. (…) ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pe Fabius, de bucurie că acesta ţinuse minte atâtea detalii”.

Peste alte 150 de pagini, un alt locuitor al celulei nr. 50, căruia Kosef J. îi dăduse din senin un pumn, se stingea în braţele sale, iar „Vinovăţia aceea, pe care Kosef J. nu şi-o putea reprima, echivala cu o mare bucurie umană, cu o dăruie de natură să transforme crima într-o binefacere”. Dar de-aici încolo nu mai suntem pe tărâmul lui Kafka, ci al lui Dostoievski!

* * * * * * * * *

Iar dacă sunteţi sătui de atâta proză – şi nici situaţia (kafkiană!) a suspendării şedinţei Parlamentului RM nu vă bucură, după ce că se caută un deputat/ un vot –, ce-ar fi să puneţi mâna pe volumul de poeme Bărbierindu-l pe Kafka, semnat de Theodor George Calcan (n. 1950), Editura Vinea, 2001. Lecturi inspirate!