Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Cu întârziere de-o zi, după ce că ieri am văzut la TV5 Monde cea mai dezolantă sărbătorire a Zilei naţionale a Franţei, vă propun o altfel de paradă – nu militară, ci a titlurilor de carte (ale unor autori din Hexagon, câte un titlu pe an, din deceniul 2010 – 2019) – spre a celebra haut et fort naţiunea care a dat lumii les Lumières:

* * * * * * * * *

Frederic BEIGBEDER. Un roman francez

Chiar aşa: „Loviţi în căpăţâna unui scriitor şi n-o să iasă nimic. Ia închideţi-l, să vedeţi cum îşi regăseşte memoria…”; ceea ce se şi întâmplă în cazul lui Frederic Beigbeder, reţinut în arestul poliţiei 48 de ore în care-şi rememorează întreaga viaţă, pentru a se ajunge, în cele din urmă, la… Un roman francez, Pandora M, 2010.

Autorul Frederic Beigbeder
Autorul Frederic Beigbeder

„Voi scrie o carte despre propriile mele origini”, zice la un moment dat autorul; privat de posibilitatea de a citi, incapabil să doarmă, împărţind celula cu alt amărăştean, celebrul personaj (este recunoscut ca atare atât de anchetatori, cât şi de deţinuţi) simte pe propria piele tot adevărul acestei afirmaţii cu valoare de modus vivendi: „De atunci, nu m-am putut opri să nu folosesc cititul ca mijloc de a face să dispară timpul şi scrisul ca mijloc de a-l opri”. Spre deosebire de Octave, protagonistul din 99 de franci, Frederic are-n spate o biografie plină, chit că nu-i scutită de rupturi – divorţul părinţilor; un alb bărbat în viaţa mamei pe post de tată vitreg; competiţia acerbă cu fratele său mai mare, pierdută din start; două căsătorii ratate; propria lui fiică ce creşte fără tată… Toate acestea îl umanizează pe starul mass-media, redându-ni-l vulnerabil cum foarte puţin bărbaţi cu alură de macho sunt dispuşi că se arate. (Este probabil şi motivul pentru care romanul a fost distins cu Premiul Renaudot, în 2009 – după ce că autorul fusese privit ani în şir drept copilul teribil al literelor franceze…)

Nu în ultimul rând, Un roman francez „este povestea unei ţări care a reuşit să piardă două războaie, lăsând să se creadă că le-a câştigat (…). Este povestea unei noi omeniri sau despre cum catolicii monarhişti au ajuns capitalişti mondialişti”. Hélas! o poveste fără happy.

Alain ROBBE-GRILLET. Gelozia

Înainte de a pleda, teoretic, Pour un nouveau roman (1963), devenind un soi de „papă al Noului Roman Francez”, Alain Robbe-Grillet (1922 – 2008) s-a impus ca romancier, unul de factură experimentală, ce va schimba faţa literelor franceze şi europene. Deloc întâmplător, tocmai critica structuralistă (R. Barthes, M. Blanchot ş.a.) l-a îmbrăţişat cu căldură, făcând din el un port-drapel al noii estetici.

Apărut în 1957 la micuţa editură pariziană Minuit (dar care va da doi laureaţi Nobel: Samuel Beckett, în 1969, şi Claude Simon, în 1985), romanul Gelozia, Art, 2011, pare mai degrabă filmat decât scris: „În acest moment al zilei, jaluzelele celor trei ferestre – dispuse simetric în raport cu ferestrele dormitorului – sunt trase mai mult de jumătate. Aşa că biroul e învăluit într-o lumină difuză care face ca obiectele să-şi piardă volumul. Cu toate acestea, liniile nu s-au şters, sunt bine definite, doar că planurile care se succedă nu mai lasă impresia de profunzime; de aceea, din instinct, îţi întinzi mâinile în faţă ca să-ţi dai bine seama la ce distanţă te afli”. Altfel spus, o privire – a soţului gelos, marele absent al cărţii, „o absenţă meticuloasă, un vid atent”, care „nu scoate nici un cuvânt” (Libération) – o urmăreşte îndeaproape pe A…, şi, ori de câte ori vine în vizită, şi pe Franck, înregistrând cele mai mici detalii ale apropierii lor: „…sunt atât de aproape, încât capetele lor stau lipite unul de celălalt”. Sigur, nu-i scapă nici faptul că cei doi citesc acelaşi roman, „pe care i l-a împrumutat Franck”, ceea ce creează o nouă complicitate. Şi va mai fi şi o plecare-n oraş, pe-o zi întreagă, a celor doi, de unde se vor întoarce abia a doua zi, foarte mulţumiţi: „…amândoi zâmbesc în acelaşi timp; au acelaşi zâmbet. Da, sunt bine sănătoşi. Nu, n-au făcut accident, au avut doar o mică problemă cu motorul, din cauza căreia au fost nevoiţi să-şi petreacă noaptea la hotel…”

O scriitură meticuloasă, ca să nu zic „mioapă”, face ca prezenţa obiectelor să umple cadrul, prin care personajele se mişcă (sau stau locului) ca nişte… păreri: „Ridicându-se, A… se roteşte în direcţia luminii şi dispare cât ai clipi…”

De reţinut şi reacţia lui Vladimir Nabokov, un alt mare stilist al secolului XX: „Gelozia este cel mai frumos roman de dragoste de la Proust încoace”.

David FOENKINOS. Delicateţe

Par délicatesse/ j’ai perdu ma vie”, cine nu-şi aminteşte renumitele versuri ale lui Arthur Rimbaud? Dar ce te faci când, delicată fiind, îşi pierde viaţa chiar bărbatul iubit? Este punctul de plecare al romanului Delicateţe, de David Foenkinos, Nemira, 2013: „Era duminică. Ei îi plăcea să citească, lui, să alerge. (…) Nu avea de unde să ştie că îl vedea pentru ultima oară”.

David Foenkinos, editura Nemira
David Foenkinos, editura Nemira

Rămasă singură, după moartea soţului său François accident de-o furgonetă ce transporta – culmea! – flori pentru o logodnă, Nathalie îşi revine cu greu, şi abia la capătul câtorva luni se reangajează la firma unde lucra, iar în scurt timp e promovată în fruntea unei echipe. „Trei ani şi-a măcinat viaţa în gol”, până-n ziua în care „s-a trezit foarte aproape de faţa lui Markus (…) Ce voia de la el?” – discretul suedez din echipa ei „nu a mai avut vreme să formuleze această întrebare în mintea lui, fiindcă ea a început să-l sărute cu putere”. După care – nimic, însăşi Nathalie întrebându-se „de ce a fost nevoie de acest sărut?”, cu precizarea (autorului) că „nu ne stăpânim ceasul biologic. În cazul de faţă, al doliului”. Şi cum, la rândul lui, Markus a cunoscut doar înfrângeri pe frontul erotic, atenţia frumoasei femei, şi încă şefă! îi dă şi lui viaţa peste cap. Bref, ca să nu-i rămână dator, o sărută – la fel, prin surprindere. Se poate afirma că tocmai s-au găsit, două sensibilităţi ultragiate – e ca şi cum fraza de la pag. 95: „El trebuia să fie genul de persoană care crede că frumuseţea se depune cu grijă noaptea într-o cutie” s-ar ciocni cu teribila frază a lui Thomas Mann, din Moarte la Veneţia, citată la pag. 115: „Cel care contemplă frumuseţea este predestinat morţii”.

Doar că, de data asta, viaţa iese câştigătoare: „Nathalie a izbucnit într-un hohot de râs cu lacrimi. Lacrimi de râs s-au prelins pe obrajii ei pe care se uscaseră lacrimile durerii”. Bonjour Délicatesse!

Patrick MODIANO. Călătorie de nuntă

Un roman în camaieu, al unui recunoscut – acum şi pe plan mondial: Premiul Nobel pentru Literatură, 2014 – maestru al eschivei, Călătorie de nuntă, de Patrick Modiano, Polirom, 2014.

Refugiindu-se pe-o căldură toridă în barul unui hotel din Milano, Jean B., un realizator de documentare exotice, află de la barman că o femeie – franţuzoaică! – s-a sinucis acum două zile în acelaşi hotel. Deja în trenul spre Paris, îi descoperă numele în Corriere della Sera, şi tot atunci îşi dă seama că a cunoscut-o, pe ea şi pe soţul ei. Vor trece însă alţi 18 ani, înainte ca subiectul să-l preocupe cu adevărat; drept care va înscena o plecare în Brazilia, la filmări, spre a-şi pierde urma. Revenit incognito la Paris, se instalează într-un mic hotel dintr-un cartier mărginaş, ca să-şi scrie memoriile, de fapt ca să evoce cele câteva întâlniri cu Ingrid Teyrsen, căsătorită Rigaud, şi astfel ajunge să afle lucruri de nebănuit. Printr-un subtil joc de răsfrângeri – romanul e scris în oglinda retrovizoare: „Astfel umblăm mereu prin aceleaşi locuri, în momente diferite, şi, în ciuda distanţei dintre ani, până la urmă ne întâlnim” –, iese la suprafaţă un episod din 1942 – Ingrid are doar 16 ani, şi locuieşte cu tatăl său, un medic vienez de origine evreiască, într-un mic hotel din nordul Parisului – care o va marca pentru tot restul vieţii: într-o seară, fata nu se mai întoarce în „zona camuflajului”, iar atunci când o face, peste ceva timp, află că „nişte agenţi de poliţie au urcat să-l ia pe tatăl ei din cameră şi l-au dus într-un loc necunoscut”. Peste ani, povestind într-o cafenea cu Ingrid Rigaud, Jean B. va face această observaţie, ce rezumă perfect trama romanului: „Se mai întâmplă ca într-o seară, datorită privirii atente a cuiva, să simţi nevoia de a-i transmite nu experienţa ta, ci pur şi simplu câteva dintre detaliile disparate, legate printr-un fir nevăzut ce ameninţă să se rupă şi pe care îl numim cursul unei vieţi”.

Bine zice cronicarul de la Paris Match: Patrick Modiano e „un autor care dă farmec unei lumi dezvrăjite, care face să încolţească flori pe ruine”.

Muriel BARBERY. O delicatesă

Înscrisă de UNESCO pe lista patrimoniului cultural al umanităţii, bucătăria franceză este la loc de cinste şi în literatura din Hexagon, de-ar fi să mă refer la romanul de debut al lui Muriel Barbery (n. 1969), O delicatesă, Nemira, 2015. „Am avut eternitatea în coaja cuvintelor mele şi mâine voi muri. (…) Voi muri şi nu reuşesc să îmi aduc aminte o savoare care mă obsedează. (…) O savoare uitată, ascunsă într-o firidă tainică din mine şi care se dezvăluie la apusul vieţii mele drept singurul adevăr rostit sau înfăptuit”, astfel îşi începe lungul monolog interior – fără a fi singura voce din roman! – geniul culinar al epocii, în vârstă de 68 de ani, pentru care „timpul n-a mai avut răbdare”.

Nu atât savorile râvnite, pe care „nu le poţi aprecia în toată subtilitatea lor decât atunci când nu mănânci ca să-ţi potoleşti foamea, (…) ci ca să-ţi tapetezi cerul gurii cu toată iubirea din lume”, cât poveştile care le-au însoţit se înlănţuie în mintea muribundului, începând de la frageda copilărie, cu o bunică de peste o sută de kile tronând peste cratiţe, şi până la cele mai exotice de la capătul lumii. Dintre acestea, voi alegea-o pe aceea în care încă tânărul, dar deja recunoscutul critic gastronomic, îl urmăreşte gătind, apoi luând masa pe unchiul Jacques, „…fără a mă atinge eu însumi de bucatele pe care le preparase sub ochii mei, (…) iar această masă din care nu am gustat a fost una dintre cele mai bune din viaţa mea” – căci „A degusta este un act de plăcere, a scrie despre această plăcere este un act artistic, dar singura, adevărata operă de artă, în definitiv, este festinul altuia”.

Dintre vocile disonante, cea a nepoatei Lotte explodează într-un adevărat monolog à la Beckett: „Ştiu că Bunu crede că tati e un tâmpit. Ştiu că tati e supărat pe mami pentru că e fata lui Bunu, dar şi pentru că ea m-a dorit, iar el nu-şi dorea copii sau cel puţin nu încă; ştiu că şi tati mă iubeşte tare mult şi poate chiar că e supărat pe mami că mă iubeşte atât de mult, el, care nu m-a vrut, şi mai ştiu şi că mami e supărată pe mine câteodată, pentru că m-a dorit în timp ce tati nu m-a dorit deloc. (…) Ştiu că sunt toţi nefericiţi pentru că nimeni nu iubeşte pe cine trebuie şi că nu înţeleg că mai ales pe ei sunt supăraţi”.

Tradusă la scurt timp într-o duzină de limbi, O delicatesă anunţă deja, prin felul în care autoarea „etalează un stil cuceritor” (Le Figaro) inconfundabil, Eleganţa ariciului (2006), cartea ei de vizită pe mapamond.

Mathias MALZIEU. Mecanica inimii

Mărturisesc cu mâna pe inimă că, după Spuma zilelor, de Boris Vian, nu am cetit un roman francez de dragoste mai haios & inventiv, dar şi sfâşietor de trist, ca Mecanica inimii, de Mathias Malzieu, Nemira, 2016.

„Povestea mea începe într-o colibă veche aşezată pe vârful celui mai înalt deal din Edinburgh, (…) în care se nasc, în mare taină, copiii nedoriţi” – Madeleine o ajută pe-o fată foarte tânără să aducă pe lume un băieţel în chiar cea mai rece zi a anului, iar acesta „are inima bocnă”. Lăsat în grija moaşei (maică-sa se face nevăzută fără să se fi uitat la el: „Nu vreau nici să-l văd, nici să ştiu nimic!”), aceasta-i „strecoară cesuleţul sub piele şi începe să lege firele angrenajului de arterele inimii” – şi atunci… „«Tic-tac», murmura ceasul. «Bum-bum», îi răspundea inima”. Oricât ar încerca să-l ţină pe lângă ea („Inima ta e o proteză (…) Mecanismul ceasului nu poate filtra emoţii tot atât de bine ca ţesuturile”), inevitabilul se întâmplă chiar la prima ieşire în oraş – Jack se îndrăgosteşte de-o „micuţă cântăreaţă”. Degeaba i-a prins Madeliene deasupra patului o tăbliţă pe care scrie: „…niciodată, nici în vecii vecilor, nu te îndrăgosti. Căci atunci (…) mecanica inimii tale se va strica”. Dar, vorba vine, unde s-a văzut babă frumoasă şi copil cuminte?

Deja în pragul adolescenţei, Jack părăseşte casa natală şi, după o călătorie prin Europa (pe skateboard!), ajunge în Andaluzia, unde va da de aleasa inimii sale, iar pasiunea izbucneşte cu şi mai mare intensitate: „Ne iubim ca două beţe de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sărutăm, ci provocăm incendii”. Dar abia de-acum încolo inima lui Jack va fi pusă la grea încercare: „N-am crezut niciodată că o să fie atât de greu să ţin lângă mine fiinţa pe care o iubesc din toată inima” (de unde fraza: „Bătăile inimii fac mai mult zgomot decât hârleţul unui gropar” nu prevestea nimic bun).

Vorba lui Alexandru Vlad: „A iubi înseamnă să doreşti ce ai în timp ce ai”.

Adélaide de CLERMONT-TONNERRE. Ultimul dintre noi

În Franţa, romanul nu-i un gen literar oarecare – este o instituţia, ba chiar o Academie. Faptul că Ultimul dintre noi, de Adélaide de Clermont-Tonnerre (n. 1976), Pandora M, 2017, a fost distins cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze (2016) e mai mult decât un gest de recompensă, este o consacrare.

„Trecutul irupe în prezent…”, uneori c-o forţă devastatoare greu de înţeles, dacă nu dai de rădăcina răului. Născut în chiar ziua (şi locul!) teribilului bombardament al oraşului Dresda, în februarie 1945, cu preţul vieţii mamei sale, care apucă totuşi să-şi vadă progenitura şi chiar să lase cu limbă de moarte: „Numele lui este Werner. Werner Zilch. Nu i-l schimbaţi. E ultimul dintre noi”, tânărul newyorkez de 24 de ani (suntem deja pe Manhattan, în 1969) se îndrăgosteşte fulgerător de-o frumuseţe blondă, a cărei gleznă „delicată, cabrată, strânsă în bareta unei sandale albastre” îi atrage atenţia. Este punctul de plecare al unei poveşti de dragoste, care se-ntoarce însă în lecţie de istorie, căci Werner Zilch e de origine germană, chiar dacă crescut într-o familie americană de adopţie, iar Rebecca e fiica magnatului evreu Nathan Lynch şi a violonistei Judith Sokolovsky, fostă deţinută – de fapt, sclavă sexuală – într-un lagăr nazist. Nu-i de mirare aşadar că întâlnirea cu părinţii fetei se dovedeşte un dezastru pentru Werner, în persoana căruia Judith îl „vede” pe torţionarul său din SS. După asta, Rebecca se face nevăzută timp de 11 luni, iar odată reapărută, ţine să facă lumină în vieţile lor & a părinţilor lor: „Am venit înapoi, Werner, pentru că nu pot trăi fără tine. Eşti dragostea mea, bărbatul meu, viaţa mea. (…) Şi apoi, în seara asta am înţeles că durerea asta face parte din iubirea noastră. (…) dacă drumurile noastre s-au întâlnit, e pentru că această greşeală există şi pentru că noi doi, tu şi cu mine, trebuie s-o reparăm”.

Pentru asta, se impune o confruntare cu trecutul – şi astfel Werner află adevărata istorie a venirii sale pe lume („Din precauţie, brodasem pe toate hăinuţele tale ultima dorinţă a Luisei: «Acest copil se numeşte Werner Zilch. Nu-i schimbaţi numele, e ultimul dintre noi». Scrisesem de asemenea întreaga ta poveste pe două pagini de hârtie, în dublu exemplar, şi o cususem în dublura uneia dintre haine”), iar Judith are şansa să-şi înfrunte demonii trecutului, dar oare la aşa ceva se aşteptase: „A părut atât de lovită (…) Fără un cuvânt, părând că se sufocă, Judith a făcut stânga-împrejur şi (…) a părăsit camera”.

Cum să nu-ţi aminteşti, în contextul dat, de celebra zicere: „Fie-vă teamă de dorinţele voastre – ele se pot împlini”?!

Amélie NOTHOMB. Loveşte-ţi inima!

Adevărată stahanovistă în ale scrisului, funcţionând după principiul: „Anul şi romanul”, Amélie Nothomb revine în 2017 cu un roman „sfâşietor, crud şi impecabil scris” (Lire), Frappe-toi le coeur, tradus imediat în româneşte, Loveşte-ţi inima!, Trei, 2018, primul dintr-o anunţată serie de autor Amélie Nothomb.

„Destinul nu era interesat decât de Marie, iar această excludere a terţilor îi aducea suprema jubilaţie”, acesta-i punctul de plecare al naraţiunii, Marie fiind o fată de 19 ani, cea mai frumoasă din oraşul ei de provincie, măritată cu Olivier, „cel mai frumos băiat din oraş”, şi care aduce pe lume „cea mai frumoasă fată”, „o capodoperă”, „…frumoasă ca o zeiţă. O să-i punem numele Diane”. În loc s-o bucure această adoraţie colectivă, Marie simte că „inima îi îngheaţă şi mai tare”, iar cea care înţelege cauza este chiar mama sa: „E geloasă la modul maladiv pe fiică-sa. Asta îi otrăveşte sufletul”. La rându-i, bunicul îi explică Dianei, foarte inteligentă la cei doi anişori ai săi, că „mama ta nu e rea, minunăţia mea. E doar geloasă”. Între timp, familia creşte, iar „Diane îşi dădu seama că ceva nu era în regulă. Când se născuse Nicolas, mama era fericită şi îşi iubea puiuţul; de data asta, mama delira de bucurie şi dădea pe dinafară de dragoste pentru Célia”. În tot acest timp, Diane „o iubea în asemenea măsură pe mama sa, încât era capabilă să aibă, la patru ani, sentimentul de nedreptate (…) pentru că nu avea o viaţă pe măsura aşteptărilor sale”, astfel încât prima născută „trebuia să lupte pentru a nu-şi urî mama care se deda acelor excese fără nici un fel de pudoare faţă de cei din jur”. Deloc întâmplător, la 11 ani fata vrea să devină medic, iar întâlnirea cu „o frază de Alfred de Musset: Loveşte-ţi inima, acolo e geniul”, o face să ia marea decizie: va fi medic cardiolog.

E începutul unei alte poveşti, nu mai puţin pasionale – studentă la medicină, Diane este fascinată de profesoara ei, Olivia Aubusson, care, odată ajunsă mentorul tinerei, nu va ezita s-o exploateze fără scrupule, ca în cele din urmă să-şi dea arama pe faţă: „Prin urmare, puteai să fii profesoară la universitate, başca o femeie împlinită şi seducătoare, şi totuşi să fii geloasă pe fiica ta plăpândă şi traumatizată, pentru atenţia acordată de o fostă admiratoare”.

Aşa că atunci când, peste şapte ani, poliţia o anunţă pe Diane că „Olivia Aubusson a fost asasinată (…) cu douăzeci de lovituri de cuţit în inimă”, femeia de 35 de ani ştie imediat cine a făcut-o, dar bineînţeles nu spune la nimeni – peste câteva zile, în prag îi apare Mariel, fiica de 20 de ani, „dar care părea de 16”, a Oliviei. „Diane nu o întrebă nimic.

  • N-am unde să mă duc, zise Mariel.
  • Aici eşti acasă.”

Un roman care-şi merită numele, Loveşte-ţi inima!

Michel HOUELLEBECQ. Serotonină

Am lăsat să treacă un prim val de entuziasm global – „Întunecată şi miraculoasă, comică şi melancolică, (…) cea mai frumoasă carte a lui Michel Houellebecq” (Vanity Fair) – ca să pot citi cu ochii mei ultimul op al renumitului scriitor francez, Serotonină, Humanitas, 2019, nu că opinia preşedintelui Academiei Goncourt, Bernard Pivot, ar fi de neglijat: „Romanul nostalgiei şi al mâniei, al emoţiei şi al resemnării”.

„…un bărbat occidental de vârstă mijlocie, fără griji financiare timp de câţiva ani, lipsit de proiecte personale ori de preocupări serioase, profund dezamăgit de viaţa sa profesională anterioară, care în plan sentimental trăise diverse experienţe al căror punct comun era că se ferfeniţiseră, şi care, de fapt, n-avea motive să trăiască, dar nici motive să moară”, aşa se prezintă Florent-Claude (ce-şi urăşte prenumele şi care spune despre sine: „n-aveam vreun strop de clasă, aveam doar bani”), în momentul în care se decide s-o părăsească pe Yuzu, mai grav, să se retragă din viaţa socială, mutându-se într-o minusculă cameră pentru fumători dintr-un hotel, iar după ce medicul îi prescrie Captorix, să renunţe şi la viaţa sexuală (în paranteze fie spus, scenele fierbinţi nu lipsesc, dar nu ating intensitatea din romanele precedente), căci, „serotonina era un hormon strâns legat de stima de sine, de recunoaşterea obişnuită în sânul unui grup” – or, „Captorix-ul acţiona prin sporirea secreţiei de serotonină”. În fundal, o Franţă (profundă &) agricolă şi ea la pământ, sufocată de birocraţia de la Bruxelles, făcând ecou revoltelor fermierilor de la începutul preşedinţiei lui Emmanuel Macron. Când nimic nu mai merge, Florent-Claude îl sfătuieşte pe Aymeric, singurul prieten rămas din timpul studenţiei: „Ia şi tu o moldoveancă…”, căci „provine dintr-un mediu rural”, şi dă-i înainte cu „reverii moldoveneşti”, arătându-i-se chiar „o aristocraţie moldovenească”, dar plângându-i de milă acelei „moldovence potenţiale, care trăgea să moară într-un colţ pierdut din Moldova ei natală”. (Cât de rău, ca să nu zic la fundul sacului, trebuie să ajungă o ţară pentru a intra – şi încă, pe uşa din spate! – în proza celui mai mizantrop romancier francez contemporan?!!)

Dacă-ar fi să rezum scrierea în cauză, dar şi întreaga operă literară a lui Houellebecq, tot la personajul Florent-Claude aş recurge, zice acesta la un moment dat: „şi culmea e că, la 46 de ani, îmi dădeam seama că avusesem dreptate pe-atunci, fetele, dacă vreţi, sunt nişte curve, poţi să vezi lucrurile şi-aşa, dar viaţa profesională e o curvă şi mai mare, şi care nici nu-ţi oferă vreo plăcere”. Punct. Capăt de linie!

* * * * * * * * *

După acest festin literar, pour la bonne bouche: chiar dacă i se mai spune Cvadrilater, „la planète France” (Noir Desir) are pentru mine conturul neregulat al unei roţi de caşcaval – ceea ce mă duce cu gândul la replica neuitatului Luca Piţu: „Pentru francezi, Dumnezeu s-a înfromajat în istorie”. Substituirea întrupării prin înfromajare mi se pare cel mai frumos omagiu adus neamului care a dat lumii nu doar Mari Revoluţii, de la 1789, 1848, 1968, ci şi… Roquefort-ul & Camembert-ul (cum ar veni haute couture & prêt-à-porter ale bucătăriei franceze!), ca să citez doar două feluri, din cele peste 700, de brânză (de bună seamă, „cum să guvernezi un popor care produce 700 de feluri de brânză?!” – vorba lui Charles de Gaulle).

În francofilia mea nedezminţită în timp, ajunsesem să cred, împotriva tuturor evidenţelor, că fromajul este o invenţie pur franceză, când recitind pentru a suta oară Cartea lui Iov, am dat peste acest pasaj ce mi-a luat literalmente piuitul:

10.9. Adu-Ţi aminte că Tu m-ai lucrat ca lutul;

şi vrei din nou să mă prefaci în ţărână?

10.10. Nu m-ai muls ca laptele?

Nu m-ai închegat ca brânza?”

Aproape că-ţi vine să alergi la frigider, să iei o gură de brânză, fie şi de burduf, într-atât de convingător se lamentează Iov!… Dincolo de anecdotic, gust una dintre cele mai complexe metafore, mai puţin uzitată decât cea a „ţărânei ce se întoarce în pământ”, ce se datorează unui popor de păstori, şi care consună oarecum cu versurile Mioriţei noastre: „Feţişoara lui/ spuma laptelui”. Nu-i mai puţin adevărat că noi avem expresia: „mare brânză!”, ce vrea să însemne un lucru de nimic, pe când francezii exclamă: „la vache!” pentru a exprima o gamă foarte largă de sentimente (cartezieni cum sunt, aceştia merg direct la sursă!).

Îl văzusem pe la sfârşitul anilor ’80 pe scena Luceafărului, în Aşteptându-l pe Godot, iar puţin înainte şi într-o sală la demisol, în Două săgeţi; încă nu-l ştiam pe nume, iar astăzi nici n-aş putea spune când şi cum i l-am aflat, de apropiat însă ne-a apropiat o întâmplare (istorică!) trăită la cote maxime în casa unui prieten comun, pictorul Nicolae Guţu, la Moscova („a Treia Romă” în perioada sovietică, unde duceau toate drumurile intelighenţiei din cele 15 republici unionale). Altfel spus, nu despre omul de teatru Petru Vutcărău (n. 11 iulie 1960, la Bardar) va fi vorba în cele ce urmează, ci despre… comeseanul, omul de spirit şi, nu în ultimul rând, personajul – iar când vorbesc de personaj, mă refer şi la… capul lui Ioan Botezătorul, pentru care Petru i-a pozat lui Nicolae Guţu (nu-i greu să ghiciţi după chipul şi asemănarea cui e făcută Salomeea).

Nicolae GUŢU, Salomeea
Nicolae GUŢU, Salomeea

Erau ultimele mele zile la Moscova, la capătul unei perioade de trei ani de „aspirantură” la Institutul de Literatură „M. Gorki” (noiembrie 1986 – decembrie 1989); pe 20 decembrie ’89 (s-ar putea să fi greşit ziua – în tot cazul, după 15 şi înainte de 22) fusesem prezent, alături de alţi basarabeni ce-şi făceau studiile în capitală, în Sala cu Coloane de la Kremlin, unde s-a celebrat cu fast jubileul lui Eminescu (în URSS se bătuse o monedă de-o rublă, cu efigia poetului, pentru colecţionari), rămânând cu morala „în bernă” după cuvântarea lui D.R. Popescu, preşedintele de atunci al USR, care pomenise de mai multe ori numele lui Ceauşescu (stârnind rumoare în sală, căci se aflase deja despre Timişoara!) decât pe cel al clasicului român; în aer plutea Schimbarea – şi eram nerăbdători cu toţii să contribuim şi noi la primenirea atmosferei. În seara de 22, eram la Nicolae Guţu acasă, unde se afla deja Petru Vutcărău, revenit («в Москву! в Москву!») din Tbilisi, capitala georgiană în care-şi făcea studiile la Institutul de Teatru “Şota Rustaveli”, regie. Trei bărbaţi, tustrei însuraţi şi tineri taţi de familie, redevenind pentru o seară burlaci şi urmând să ne descurcăm singuri cu masa de seară, la care nu ne prea stătea gândul, căci lucruri mult mai grave se întâmplau pe faţa pământului (românesc!), şi încă „în transmisie directă”. Altfel spus, erau lipiţi cu urechea de un mic radio cât o maşină electrică de bărbierit, la care ascultam un post românesc (să fi fost Radio România Internaţional?!) – iar cele auzite ne încântau & îngrozeau în egală măsură: ne încântau, fiindcă tocmai se prăbuşea regimul Ceauşescu, probabil cel mai dur (după cel albanez, al lui Enver Hodja) din întreg lagărul socialist de pe Bătrânul Continent; şi ne dădea fiori reci, fiindcă se trăgea în oameni, iar cu puţin timp înainte plecase spre Bucureşti Iulia Guţu, la nişte cursuri de română.

Petru Vutcărău
Petru Vutcărău

Ţin minte cum ne smulgem unul altuia radioul din mână, să-l tragem mai spre ureche, şi cum ne întrebam pe mică de ceac dacă am înţeles bine ceea ce tocmai s-a spus. Istoria păşea pe timpanele noastre, când în vârful degetelor, când în ritm de marş forţat, iar faptul că puteam urmări on line, din capitala care dăduse startul Perestroikăi, ce se face la mii de kilometri distanţă, era ceva nemaipomenit – cu doar o lună înainte, căzuse Zidul Berlinului, în Europa nu mai rămânea decât sârma ghimpată de pe Prut ce împărţea în două state acelaşi popor. Când am înţeles, după nişte ore bune, că Revoluţia a învins, iar N. Ceauşescu a şi fugit pe calea aerului, cu un elicopter, gazda noastră Nicolae Guţu a scotocit prin cămară şi a pus pe masă o… sticlă de votcă – „Vutcă!”, am zis într-un glas, nu că am fi fost nişte beţivi, ci de dragul jocului de cuvinte –, pe care o dosise probabil pentru vreo descindere-fulger a poetului Eugen Cioclea (nu pot să nu amintesc, între paranteze, că Gorbaciov tocmai instaurase regimul de prohibiţie, astfel că băuturile alcoolice se vindeau de la o anumită ora în sus şi doar pe taloane: câte 2 sticle de votcă pe lună), şi el de-al casei. De unde să ştiu atunci că, dacă şi va lua parte la o revoluţie, Petru o va face el însuşi – în teatru!

A fost, din câte îmi aduc aminte, cea mai „trează” băută a noastră («на троих», în buna tradiţie rusească), mai mult povestind decât îndemnându-ne cu turnatul & ciocnitul paharelor, şi totodată începutul unei lungi prietenii umane & artistice, de trei decenii, cu unul dintre creatorii marcanţi ai culturii noastre, Petru Vutcărău. Întorşi la Chişinău – eu de la Moscova, şi Petru din Tbilisi –, ne-am regăsit la proaspăt înfiinţatul Teatru Eugène Ionesco, el cu trupa pe scenă, eu în sală, dar şi în cadrul acelor neuitate „Vineri seara la Eugène Ionesco”, unde aveau loc lansări de cărţi (ţin minte, i-am prezentat volumul lui Cioclea Alte dimensiuni, şi tot acolo foarte tânărul Petru Oistrih citise din Gesturi-le mele…), vernisaje ale pictorilor, serate de muzică etc., etc. Şi astăzi mi se pare nemaipomenit că am putut lua parte – şi chiar pune osul la treabă – la aşa ceva, păcat că acel Beau Monde artistic n-a ţinut decât câţiva ani, la fel cum şi Prima Echipă (o scriu cu majuscule, fiindcă merită această onoare) s-a împrăştiat după ce teatrul fusese lipsit de sediul de lângă Preşedinţie, pentru a reveni, unii dintre părinţii-fondatori, la dragostea dintâi în anii din urmă. Altfel spus, Petru Vutcărău & Co înseamnă o epocă în cultura română din Basarabia, şi tot atâtea pagini glorioase pe diferite meridiane unde Teatru Eugène Ionesco a jucat şi/sau regizorul nostru a montat – şi într-un caz, şi-n altul, ridicând sălile în picioare. Şi tot Domnia Sa a făcut din Chişinău, odată cu fiecare ediţie a „Bienalei Teatrului Eugène Ionesco”, capitala lumii teatrale europene şi „de peste ţări şi mări”, ceea ce înseamnă că omul a şi devenit o Instituţie. Una cu… sex-appeal (de vreme ce omul tocmai a ajuns sexagenar), mai pe româneşte spus – una cu vino-încoace. Ce noroc că, oriunde a plecat în turnee sau să monteze, Petru Vutcărău a revenit acasă.

…cât despre Vutca din nume, ei bine, nu şi-a pierdut deloc din tăria (de caracter), doar că între timp a devenit Coniac – Noblesse oblige!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG