Emilian Galaicu-Păun

Pe 3 iulie 1893 se năştea, la Praga, Franz Kafka; nu i-a ajuns o lună ca să-şi sărbătorească cei 41 de ani, stingându-se pe 3 iunie 1924, la Kierling. Sinonim al postumităţii apoteotice, după ce că în timpul vieţii omul a dus o existenţă de două ori marginală – ca scriitor de limbă germană în Cehia şi ca evreu –, Kafka s-a adjectivat instantaneu şi pentru totdeauna (situaţie kafkiană), iar numele său, devenit brand, a intrat în numeroase titluri de carte, tablouri, filme etc., ca să nu mai vorbim despre imaginea autorului Coloniei penitenciare de pe tricouri, căni, brichete, cărţi poştale ş.a.m.d.

Vă propun în cele ce urmează trei lecturi: un roman biografic în care Franz Kafka apare pe post de personaj; un volum de nuvele gravitând în jurul numelui lui Kafka (am avut de ales între Kafka pe malul mării al japonezului Haruki Murakami şi Kafka-instant al georgianului Zaza Burciuladze, preferându-l pe cel din urmă); şi o rescriere „de-a-ndoaselea”, în cheie post-modernă, a Procesul-ui kafkian, semnată de un autor român stabilit la Paris, nimeni altul decât Matei Vişniec.

* * * * * * * * *

Michael KUMPFMULLER. Splendoarea vieţii

Să fii ultima iubită a lui Franz Kafka şi singura cu care s-a mutat împreună, la Berlin; să păstrezi 34 de scrisori şi 20 de caiete ale acestuia (confiscate de Gestapo, în 1933); să-l însoţeşti până-n clipa din urmă – Dora Diamant e chiar un personaj de roman, încă din timpul vieţii (în 1936, părăseşte Germania nazistă pentru URSS, unde rămâne trei ani, după care emigrează în Anglia, unde se stinge în 1952, la 54 de ani), iar acum şi în cartea lui Michael Kumpfmuller, Splendoarea vieţii, Univers, 2015, scriere tradusă în peste 20 de limbi.

Roman în trei părţi egale – Sosirea; Rămânerea; Plecarea –, scris pe două voci, cea a „doctorului” (Franz, de la un moment încolo) şi cea a Dorei, în spatele cărora se află redutabilul specialist în Kafka, Michael Kumpfmuller, el însuşi excelent prozator, Splendoarea vieţii nu atât reconstituie o poveste de dragoste, cât preface un fapt de istorie literară într-o operă de ficţiune în toată puterea cuvântului. N-are rost să repovestesc trama cărţii, suficient să extrag din partitura fiecărui protagonist câte-o frază, din cele trei părţi:

Kafka: „Întreaga mea viaţă prezentă nu e adevărată, se desfăşoară doar, la întâmplare, în timp ce viaţa cu tine nu se desfăşoară, dar e adevărată fără doar şi poate”;

Dora: „Ai gânduri bune pentru mine? Te-am visat puţin mai devreme, (…) ai făcut lucruri tare frumoase cu mine, de care din păcate nu pot vorbi decât în şoaptă, lucruri tare frumoase” – din Sosirea.

Kafka: „E la Berlin, şi o are pe această tânără femeie. O poate atinge oricând, dar de cele mai multe ori o priveşte, fermecat de câte un amănunt al corpului ei (…) Totul e pentru tine, pare ea să-i spună, orice ai găsi plăcut în mine îţi aparţine”;

Dora: „Şi acum e aici, cu el, în noul apartament, oarecum neliniştită, nu chiar neliniştită, mai degrabă nerăbdătoare, nerăbdarea unei femei tinere. În ceea ce priveşte dragostea, el e în continuare la fel de complicat, totuşi mereu e frumos cu el, se simte în largul ei, nu se grăbeşte” – din Rămânerea.

Kafka: „Seara, în pat, el se întreabă ce va fi cu ea. În ce direcţie o va lua,când el nu va mai fi (…) Şi altă dată: Câţi ani o să mai suporte? Cât timp voi suporta eu să suporţi tu?”;

Dora: „Va pierde tot, tot, când el va pleca, mâinile, gura lui, protecţia care a fost el, ca şi cum dragostea ei ar fi o casă şi cineva ţine cu tot dinadinsul să o alunge din ea” – din Plecarea.

În 2018, se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Kafka – nu-i nevoie să se declare „anul Kafka” în Republica Moldova pentru a-l reciti, căci de trăit în orizontul absurdului kafkian trăim de mult…

Zaza BURCIULADZE. Kafka instant

Cum adeseori se întâmplă, copiii teribili se „clasicizează” din mers, paralel cu activitatea lor de „subminare” a sistemului ierarhic stabilit. Iată-l şi pe georgianul Zaza Burciuladze, autorul volumului de povestiri Kafka instant, Cartier, 2011 (transpus magistral de Dorin Onofrei), deja laureat – în 2003, la doar 30 de ani! – al Premiului de Stat „Tsinandali”, tradus în străinătate, iar de curând premiat pentru ultimul său roman. Ceea ce înseamnă că postmodernismul a ajuns şi în spaţiul ex-sovietic, dintr-o sperietoare pentru „monştrii sacri”, o adevărată zână – totul e să ştii cum să-i câştigi favorurile!

Or, Zaza Burciuladze este un virtuoz al „tehnicilor de seducţie”, practicând o scriitură „la cea mai înaltă ficţiune”, saturată de referinţe biblice şi culturale (de alternativă – vezi citatele din hiturile unor formaţii rock), livrescă şi vitalistă în egală măsură, pe cât de realistă în descrierea unei existenţe sordide, pe atât de fantasmagorică în explorarea „paradisurilor artificiale”. Viteza cu care se derulează lanţul asociativ l-ar putea zăpăci pe oricine – „Cel mai important că nisipul îmi aduce aminte de heroină, heroina îmi aduce aminte de seringă, iar seringa – de tata. Probabil, pentru că îi injectam cu regularitate morfină în venă, de trei ori pe zi. (…) Dar nu e deloc clar de ce tata îmi aduce aminte de Regele Rock-and-Rollului, Elvis Presley. Probabil, el s-a pomenit verigă în lanţul meu asociativ…” –, nu şi autorul povestirilor, care controlează discursul ca un „operator al limbajului” de la un capăt la altul. Şi cum scriitorul nu lasă nimic la voia întâmplării, iată şi „decodificarea” titlului, din perspectivă auctorială: „M-am gândit la o nuvelă. Personajul principal se furişează într-o noapte în Cimitirul Olsany, dezgroapă pe ascuns mormântul lui Franz Kafka, îi scoate osemintele şi le cară într-un sac la el acasă. Curăţă de ţărână şi spală craniul, maxilarele, vertebrele, dinţii, coastele… Apoi le sparge în bucăţi cu ciocanul, le bagă în râşniţa de cafea şi le transformă în praf. În fiecare dimineaţă, ia câte o linguriţă din praful ăsta, şi-o pune în pahar, adaugă tot atâta zahăr, toarnă deasupra apă clocotită, amestecă şi bea”. Asta da, literatură pe pâine!

Nu-i de mirare aşadar că, înainte să-şi găsească propria-i voce, Zaza Burciuladze publica sub pseudonimul… Gregor Samsa!

Matei VIŞNIEC, Domnul K. eliberat

Plecat din România ceauşistă în 1987, Matei Vişniec îşi stoarce – cehovian – „robul din el” într-un roman redactat în primele sale luni pariziene ale lui 1988, şi care a trebuit să aştepte apoi 20 de ani înainte să vadă lumina tiparului, Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010.

„Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat”, astfel debutează romanul, iar trimiterea la Procesul lui Kafka este cât se poate de explicită: doar că nu numai numele personajului e întors pe dos, însăşi acţiunea-i re-scrisă în răspăr – un pariu câştigat de autorul român. Credeţi că vestea eliberării îl bucură pe deţinutul din celula nr. 50? „O tristeţe adâncă îl cuprinse pe Kosef J., mai ales din cauza faptului că nimeni nu-i spunea ce să facă”, iată prima reacţie a personajului, care este frânt peste alte două pagini de-o cumplită senzaţie de greaţă, iar foştii lui paznici îl ajută să vomite în closetul gardienilor: „– Încă puţin, domnule K., încă puţin. (…) Acesta fu momentul în care Fabius îl anunţă pe Kosef J. că, începând din dimineaţa aceea, era liber”. Abia dacă reuşeşte să se întrebe „ce mai putea să însemne şi asta, libertatea?”, că prima veste proastă îl lasă bouche bée: „întrucât sunteţi liber, ştiţi… porţia dumneavoastră s-a tăiat”. Peste alte zece pagini, ajunge să înţeleagă că, „formal vorbind, eliberarea lui nu se terminase”, chiar dacă umblă în voie pe teritoriul penitenciarului, mănâncă împreună cu gardienii, ba chiar participă, alături de aceştia, la hăituirea unui deţinut evadat. Iar când descoperă în fosta sa celulă un alt om, realizează şi cât de tare este legat de aceasta: „Poftim, un alt om se afla în celula lui, în celula în care el dormise aproape dintotdeauna. În celula care începuse cumva să facă parte din el, devenise cochilia lui, o purta deja cu el, în sufletul lui, în carnea lui, în spinarea lui”. Nici „spovedania” lui Fabius, temutul torţionar care aplica cele mai dureroase bătăi, din cap. 9 (absolut antologic), nu-i dezbate vechile reflexe: „Kosef J. nu putu să-şi reprime o explozie de entuziasm faţă de bătrânul gardian văzând cu câtă precizie săpa în memoria lor comună. (…) ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pe Fabius, de bucurie că acesta ţinuse minte atâtea detalii”.

Peste alte 150 de pagini, un alt locuitor al celulei nr. 50, căruia Kosef J. îi dăduse din senin un pumn, se stingea în braţele sale, iar „Vinovăţia aceea, pe care Kosef J. nu şi-o putea reprima, echivala cu o mare bucurie umană, cu o dăruie de natură să transforme crima într-o binefacere”. Dar de-aici încolo nu mai suntem pe tărâmul lui Kafka, ci al lui Dostoievski!

* * * * * * * * *

Iar dacă sunteţi sătui de atâta proză – şi nici situaţia (kafkiană!) a suspendării şedinţei Parlamentului RM nu vă bucură, după ce că se caută un deputat/ un vot –, ce-ar fi să puneţi mâna pe volumul de poeme Bărbierindu-l pe Kafka, semnat de Theodor George Calcan (n. 1950), Editura Vinea, 2001. Lecturi inspirate!

Acum şapte ani, pe 26 iunie 2013, pleca la cele veşnice Dumitru Matcovschi, înainte de toate un Nume, şi abia după – poet, dramaturg, romancier, academician şi, nu în ultimul rând, bărbat al neamului. L-am cunoscut destul de bine, fiind colegi de redacţie în anii ’90 la revista Basarabia, diriguită de Domnia Sa; în anii 2000, n-a fost săptămână (iar în unele săptămâni, n-a fost zi) să nu stăm de vorbă, de cele mai multe ori la telefon, dar şi faţă către faţă. Omul era, fără să exagerez cât de puţin, o Conştiinţă, fiind conectat prin toate fibrele fiinţei la realitate – îi păsa de tot ce se întâmplă cu Uniunea Scriitorilor, în anii ’87 – ’90 în avangarda mişcării de Renaştere naţională, iar apoi tot mai „supt vremi” (& preşedinţi şi varii partide de guvernământ – singura variabilă neschimbată fiind chiar… preşedinţia lui Mihai Cimpoi, de la Independenţă până hăt în octombrie 2010), şi tocmai din acest motiv criticată la scenă deschisă de către autorul Neamul-ui Cain; totodată era foarte preocupat de soarta Academiei de Ştiinţe a Moldovei, al cărei membru devenise în 1995, drept care vitupera împotriva „închinării” venerabilei instituţii şi a imixtiunii politicului în activitatea acesteia. Nu o dată m-am întrebat, în ultimii doi-trei ani, ce-ar fi spus, de la înălţimea autorităţii sale morale, academicianul Dumitru Matcovschi despre înstrăinarea unor Institute de Cercetare ale AŞM şi subordonarea lor unor Ministere. Mai exact, ce ar fi scris, căci Domnia Sa era eminamente un om al cuvântului, rostit cu demnitate, dar şi om de cuvânt care nu se mulţumea doar să scrie şi să publice (cu tot mai multă dificultate, în ultimii săi ani de viaţă – până şi hebdomadarul Literatura şi Arta i-a refuzat în câteva rânduri unele articole bătăioase), ci le mai şi citea prietenilor & cunoştinţelor la telefon. Om al imperativului categoric, poetul ţinea să aducă la cunoştinţa tuturor ceea ce-l frământă, o făcuse şi în vremuri mai vitrege – în februarie 1987, publica în Literatura şi Arta „Hoţ în rezervaţie”, iar peste o lună, în aceeaşi curajoasă (pe-atunci) revistă a scriitorilor, şi „Povara istoriei”, eseuri de mare cutezanţă civică –; de ce şi-ar fi ţinut gura în vremuri ceva mai democratice?! (Între paranteze fie spus, mi-a citit la telefon zeci de poeme manifest, şi tot pe-atâtea articole de atitudine – nu-mi cerea să fiu neapărat de-acord cu el, voia doar să fie auzit şi înţeles, iar dacă mai şi veneam c-o sugestie sau cu un gând demn de luat în seamă, se arăta receptiv. Pe ultimul său volum de poeme antum, Neamul Cain, Ştiinţa, 2008, îmi scria chiar de ziua morţii lui Eminescu:

L-am văzut o singură dată în robă de academician, nici măcar nu la AŞM, ci în satul său de baştină, Radul Raşcov, unde şi-a sărbătorit cei 70 de ani de la naştere, într-o luminoasă zi de 20 octombrie 2009. În viaţa de zi cu zi, Dumitru Matcovschi nu avea nevoie de semne exterioare ca să-şi decline identitatea de om de litere, era el însuşi o Instituţie, o Academie de Litere – deloc întâmplător, a fost petrecut pe ultimul drum de la AŞM, şi înmormântat în satul de baştină, lume de pe lume venind să-şi ia rămas-bun de la cel care nu s-a temut să spună, sus şi tare, ce crede şi ce-l doare. Şi astăzi îmi răsună în urechi versurile lui din 1967: „Omule, de ce-ai tăcut?/ Şi pe suflet ţi-au călcat./ Şi ţi-au spus că eşti un altul,/ nu eşti cel adevărat.// Omule, de ce-ai răbdat/ şi ţi-ai zăvorât în piept/ inima, când ai aflat/ că eşti pe de-a-ntregul drept?// Omule, de ce ai strâns/ mâna care te-a lovit/ şi ţi-ai aplecat obrazul,/ şi de ea l-ai alipit? (…)” (Să nu uităm şi de faptul că i s-a dat la topit, în 1969, volumul de versuri Descântece de alb şi negru – la doar 30 de ani; nu s-a frânt, din contră!)

Cu atât mai abitir se simte absenţa unui Dumitru Matcovschi, alias Omul-Conştiinţă, în aceste vremuri ticăloşite, când mai multe instituţii ale statului, dar şi uniuni de creaţie şi forumuri culturale & academice au fost „subordonate politic”, mai întâi PCRM, apoi PLDM, iar în ultimii ani, nici nu PDM, ci unui singur om, numit şi Păpuşarul, astăzi fugar. Cine ar putea să afirme că toate aceste instituţii captivate, rând pe rând, de prin 2015 până în 2019, şi-au redobândit de pe-o zi pe alta libertatea de mişcare & acţiune, de vreme ce în fruntea acestora sunt oameni ai fostului regim (după principiul: „La vremuri noi, tot noi!”)?! Altminteri, încă în data de 21 ianuarie 2019 a fost înregistrată, cu nr. 37, la secretariatul AŞM, o Adresare semnată de mai mulţi savanţi, prin care se cerea convocarea unei Adunări Generale, în vederea alegerii unei noi conduceri. (Textul e redactat de acad. Mihai Cimpoi, care îl şi semnează primul, ba chiar corectează – manu propria – o mică scăpare de pe pagina a doua.) Nu aş fi revenit la subiectul acestei Adresări, dacă pe site-ul AŞM unul dintre semnatari, acad. Boris Găină, nu mi-ar cere „exprimarea scuzelor publice și dezmințirea informației răspândite în articolul Pentru gândirea liberă în același spațiu mediatic, în care a fost publicat articolul menționat” – întrebarea mea este: CE să dezmint? autenticitatea unui document oficial, înregistrat la secretariatul AŞM în 21.01.2019, cu numărul de ordine 37?

(Sau, între timp, lucrurile s-au îndreptat într-atât, încât documentul nu mai este la ordinea de zi?! (Parcă n-aş crede, judecând după numeroasele documente video & materialele scrise de pe net.) Umila mea persoană nu a făcut decât să informeze despre o stare de fapt, cu cărţile pe masă (a se vedea Adresarea de mai sus), fără parti-pris; nu pot să nu mă întreb, dat fiind reacţie supărată de pe site AŞM, ce are să li se întâmple filologilor semnatari ai Apelului citat în materialul pomenit mai sus? Şi academicienilor care au adus critici întemeiate actualei stări a lucrurilor de la tribuna AŞM? (Alte întrebări, mai grave, nu ţin de competenţa mea – drept care e firesc să se pronunţe Adunarea Generală a AŞM asupra legalităţii deciziilor înaltului forum ştiinţific din ultimii ani, dacă nu cumva chiar Guvernul & Preşedinţia.)

Să revenim însă la omul de caracter Dumitru Matcovschi, cu care am avut polemici scrise & dispute principiale, rămânând totodată în relaţii de colegialitate şi, îndrăznesc să cred, chiar de prietenie, şi de la care am învăţat că adevărul trebuie rostit sus şi tare, oricât de mult i-ar deranja pe unii. Pur şi simplu, nu-mi vine a crede că, în 2015, acad. Dumitru Matcovschi ar fi asistat fără replică la încălcarea statului AŞM, odată cu realegerea, pentru al treilea termen consecutiv, a lui Gheorghe Duca; că nu ar fi protestat la înstrăinarea Institutelor de Cercetare şi subordonarea lor Ministerelor de resort de-acum doi ani; că astăzi nu ar fi făcut tot ce-i stă în putinţă spre a-i reda venerabilei instituţii statutul de Înalt For Ştiinţific, al cărui blazonul de nobleţe îl constituie actul prin care recunoştea (la începutul anii ’90, pe vremea guvernării agrariene!) limba română drept denumirea corectă a limbii de stat vorbită în Republica Moldova. Întrebări retorice, căci iată ce spunea poetul în acelaşi poem de-acum peste jumătate de veac: „Omule, de ce te dai/ toată viaţa după vânt?/ Nu eşti iarbă, nu eşti pai./ Cum să n-ai un legământ?// (…) Ai părinţi, tu ai părinţi?/ Dar copii? Ţi-i înainte?/ Cum să vinzi pe trei arginţi/ tot ce-i sfânt şi nu se vinde?// Taci şi faci. Şi azi mai taci./ Sec. Pe dinăuntru sec./ Nici de moarte n-ai să tragi?/ Veşnicia ţi-o deneg”. Qed

Nota Bene: oricine are ceva de spus, poate şi este rugat s-o facă la rubrica „Vezi comentarii”.