Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

E o bucurie – şi o onoare, ca traducător al magistralei lucrări O Istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau, Cartier, 2005 – să aflu de existenţa unei Zile Internaţionale a Heraldicii (fr. La journée internationale de l’héraldique; en. International Heraldry Day; ru: Международный день геральдики), sărbătorită pe 10 iunie – după cum aflu din comunicatul Comisia Naţională de Heraldică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova.

Ce alt cadou mai potrivit decât anunţarea unei noi lucrări de Michel Pastoureau, Regele ucis de-un porc, a cărei traducere în română tocmai am încheiat-o, urmând să vadă lumina tiparului la Editura Cartier, din care vă propun – în avanpremieră – un mic fragment ce are de-a face cu heraldica:

* * * * * * * * * * *

Crearea armoariilor regale

Să revenim la curtea Franţei şi în anturajul regal de la mijlocul secolului al XII-lea. Să fi adoptat oare în acel moment Ludovic al VII-lea armoariile, să se fi lăsat de la bun început cucerit de această modă nouă sau unii dintre feudatarii săi i-au luat-o înainte? În acest caz, ce rol au jucat abatele Suger şi Sfântul Bernard? Până la dispariţia lor în 1151 şi 1154, ei sunt influenţi pe lângă regele Ludovic al VII-lea, primul în ce priveşte ritualurile şi însemnele puterii, cel de-al doilea în tot ce are a face cu relaţiile regelui şi ale regatului său cu lumea spirituală. Sau trebuie să situăm această adoptare a armoariilor pentru mai târziu, către sfârşitul domniei sale, atunci când Cerul în sfârşit i-a dat monarhului un fiu pe care-l aştepta demult, viitorul Filip August, născut în 1165? Alegerea noilor arme regale, cu un decor cosmic de netăgăduit, ar însemna un fel de omagiu adus lui Dumnezeu şi Fecioarei, protectoarea regatului. Dar poate că trebuie să situăm evenimentul şi mai târziu, adoptarea armoariilor nefiind opera regelui Ludovic al VII-lea, ci a fiului său, acel Filip care va urca pe tron în 1180, la vârsta de 15 ani?

În această problemă a datării heraldiştii nu au căzut de acord. Din contră, ei se înţeleg în schimb de a vedea în noul scut regal, de azur, semănat cu flori de crin de aur, punerea în blazon a celor două atribute ale Fecioarei despre care am vorbit mai sus. Heraldica prelungeşte în cazul dat practicile anterioare şi continuă, mai mult ca niciodată, s-o transforme pe regina Cerurilor în regină a Franţei. Emblemele sale, albastrul şi crinul, ambele simboluri ale purităţii, par să cureţe în mod simbolic dinastia şi monarhia de vechea pată de ruşine şi prin însuşi acest fapt să şteargă amintirea sinistrului porcus diabolicus din luna octombrie 1131. Acolo unde practicile de pietate şi de penitenţă ale lui Ludovic al VI-lea, apoi ale lui Ludovic al VII-lea au eşuat, Fecioara pare să fi reuşit: albastrul şi crinul se arată în cele din urmă mai puternice decât porcul regicid. Prin alegerea acestor două embleme, regele, dinastia şi monarhia şi-au regăsit o parte din demnitatea lor, totodată înnoind alianţa ce uneşte regatul Franţei cu regatul Cerurilor.

La drept vorbind, alegerea albastrului şi a crinilor nu s-a făcut printr-o singură decizie. Probabil că înainte de a adopta nişte adevărate armoarii, codificate conform noilor reguli ale blazonului aşa cum sunt puse la punct treptat în ceea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, regele Franţei s-a mişcat într-o ambianţă şi în nişte decoruri pe care le-am putea califica drept „pre-heraldice”. Înainte de a adopta definitiv armoariile, Ludovic al VII-lea a trebuit să recurgă din ce în ce mai frecvent la imaginea crinului şi la albastru pentru a se pune în scenă. Stofele, veşmintele, însemnele, ceremoniile trebuie să fi jucat în acest domeniu un rol important, fie încă în timpul vieţii abatelui Suger şi a Sfântului Bernard, fie la scurt timp după moartea acestora. Poate chiar la începutul cruciadei, în primăvara lui 1147. Sau la întoarcere, în toamna lui 1149. Sau, mai cu seamă, cu ocazia celei de a doua căsătorii a suveranului cu Constance de Castille şi încoronarea acesteia ca nouă regină a Franţei, la Orleans, în februarie sau martie 1154. Sau şi mai târziu, cu ocazia celei de a treia căsătorii cu Adèle de Champagne, încoronată regină a Franţei în catedrala Notre-Dame de Paris în luna noiembrie 1160. Ne putem imagina întreaga biserică tapiţată cu flori de crini şi cu albastru cu această ocazie. Anume această a treia soţie îi va dărui, în sfârşit, un fiu, în 1165. Acesta va fi numit atât Dieudonné (Dat de Dumnezeu), deoarece tatăl său aştepta naşterea sa de peste un sfert de veac, cât şi Filip, în amintirea fratelui mai mare al regelui, victimă nefericită a unui porc vagabond, în 1131. Viitorul Filip August poarte numele unui unchi pe care nu l-a cunoscut, mort cu peste treizeci de ani înainte de naşterea sa!

Sigiliile regale, obiecte investite cu o puternică dimensiune politică, dinastică, juridică, liturgică şi simbolică, ne ajută oare la identificarea datei de adoptare a armoariilor cu flori de crin? Cel al lui Ludovic al VII-lea, a cărui matriţă a fost probabil gravată încă din 1137, la scurt timp după urcarea sa pe tron. Pe faţă, regele este reprezentat en majesté, ca şi predecesorii săi: aşezat pe tron, încoronat, văzut din faţă, el ţine în mâna dreaptă un fel de motiv vegetal în formă florală, iar în mâna stângă un sceptru ce se termină prin acelaşi motiv înscris într-un romb. Pe revers, în calitate de duce de Aquitania, este reprezentat pe cal în mare ţinută militară: în mâna stângă ţine o spadă, în mâna dreaptă ţine un scut fără nici o figură, o dovadă concludentă că la această dată încă nu s-a dotat cu armoarii. Faţa acestui sigiliu va rămâne în uz pe durata întregii sale domnii. Cât despre matricea primului sigiliu de maiestate al regelui Filip August, acesta a fost gravat la scurt timp după ungerea sa la domnie, în noiembrie 1179, încă în timpul vieţii lui Ludovic al VII-lea, la acea oră deja bolnav. Tânărul rege este înfăţişat stând jos, încoronat, văzut din faţă, dar ţine de-acum în mâna dreaptă o adevărată floare de crin şi în stânga un sceptru la capătul căruia motivul floral tradiţional s-a transformat pare-se într-un veritabil crin. În plus, pe reversul amprentelor acestui mare sigiliu ia loc cea a unui sigiliu mai mic, un „contra-sigiliu”, ornat de o mare floare de crin desenată într-o manieră plenar heraldică. Această floare de-acum înainte regală face probabil ecou celor care se văd deja în solemnităţile şi în ritualurile vieţii de la curte, şi probabil şi în armoariile tânărului rege.

Acestea fiind spuse, trebuie să recunoaştem că nu avem mărturii directe ale existenţei unui scut de azur, semănat cu flori de crin de aur înainte de începutul secolului al XIII-lea. Acest scut apare pentru prima oară pe o amprentă de sigiliu pusă pe o cartă datată cu 1211. Nu-i vorba despre sigiliul regelui în persoană, ci de cel al fiului său mai mare, principele Ludovic, care nu va urca pe tron decât doisprezece ani mai târziu. Amprenta este evident monocromă, culoarea sa fiind cea de ceară, patinată odată cu trecerea timpului. Pentru a da peste o imagine în culori a aceloraşi armoarii, va trebui să mai aşteptăm câţiva ani: un vitraliu înalt al catedralei de la Chartres, datând din anii 1216-1218, îl înfăţişează pe acelaşi prinţ Ludovic în mare ţinută militară, ţinând un scut şi o banieră de azur, semănat cu flori de crin de aur. Este vorba de o mărturie tardivă pentru armoarii, probabil adoptate de bunicul său sau de tatăl său, la o dată ce poate fi situată între 1150 şi 1180.

Legenda trădării lui Roland, catedrala din Chartres
Legenda trădării lui Roland, catedrala din Chartres

De notat că exact în această perioadă apare pentru prima oară în limba vernaculară expresia „floarea de crin”. Chrétien de Troyes se numără printre primii autori care o folosesc în romanul său Érec et Énide, compus pe la 1165-1170 (flor de lis); două generaţii mai târziu, expresia va deveni una curentă sub pana a numeroşi poeţi şi cronicari. De notat şi că Ludovic al VII-lea, care la naşterea sa nu este destinat să devină rege, a primit la început acest nume dublu Ludovicus Florus. Sigur, de-a lungul domniei sale, nu făcut uz niciodată de acest al doilea nume atestat doar de Ordéric Vital şi de rarii cronicari, dar se poate vorbi oare despre o legătură între Florus şi flos (floare)? Sau între Louis şi lis? Jocurile de cuvinte sunt foarte frecvente în Evul Mediu, atât în latină, cât şi în limbile vernaculare. Adeseori tocmai numele creează emblema: în armoariile sale regele Castiliei prezintă un castellum (castel); cel de Leon, un leu; contele de Bar, doi bibani (bars); oraşul Pontoise, un pod; la fel şi oraşul Cambridge etc. Oare mergem mult prea departe dacă vedem în floarea de crin regală o figură făcând ecou nu doar atributului principal al Fecioarei – lucrul acesta este indiscutabil –, dar şi numelui suveranului?

Oricare ar fi adevărul, cert e că Ludovic al VII-lea a întreţinut, în cea de-a doua parte a domniei sale, raporturi privilegiate cu floarea de crin. Altminteri, piatra sa tombală, în biserica abaţială din Barbeau, în apropiere de Fontainebleu, îl înfăţişează îmbrăcat într-o dalmaţiană albastră, navlosită şi presărată cu flori de crin deja net heraldici. Pe motiv de umilitate personală, regele şi-a ales locul de înhumare nu în prestigioasa necropolă regală de la Saint-Denis, ci cadrul auster al unei abaţii cisterciene pe care a întemeiat-o el însuşi la întoarcerea sa din cruciadă. Dar mândru de regatul său, Ludovic al VII-lea a îmbrăcat drept ultim veşmânt o stofă cu decor celest şi care era deja – sau va deveni în curând – blazonul Franţei. Din păcate, acest mormânt nu s-a păstrat.

 Jurnal de Chişinău, 11 mai 2001, eliberarea lui Ilie Ilașcu din închisoarea regimului separatist de la Tiraspol
Jurnal de Chişinău, 11 mai 2001, eliberarea lui Ilie Ilașcu din închisoarea regimului separatist de la Tiraspol

Sigur, recunoaşteţi titlul celebrului roman al argentinianului Ernesto Sabato (1911 – 2011), cu o mică adăugire auctorială (mde, ispita intertextualizării!); mi s-a părut tocmai potrivit pentru a aduce în scenă un personaj al cărui nume era, acum două decenii şi mai bine, pe buzele tuturor: Ilie Ilaşcu. Pe 5 mai 2001, cel mai cunoscut prizonier politic de atunci era transferat la Chişinău şi predat serviciilor secrete ale Republicii Moldova şi României – faptul că în 2021, pe 5 mai, nu şi-a adus nimeni aminte de această „aniversare” e cât se poate de grăitor. Mi-ar fi scăpat şi mie, să nu fi fost cartea (în curs de apariţie) Republica Moldova la răscruce de lumi, scrisă la patru mâini de senatoarea franceză Josette Durrieu şi tânărul universitar parizian Florent Parmentier; în cele ce urmează, vă propun un mic fragment din Capitolul 7. Transnistria și armata a 14-a rusă. Smirnov și grupul Ilaşcu, redactat de doamna Senatoare:

* * * * * * * * * *

Acest celebru prizonier Ilie Ilaşcu, cine este el de fapt?

Este conducătorul grupului „Ilaşcu”, grup care-i poartă numele. Ceilalți sunt: Alexandru Leșco, Andrei Ivanțoc și Tudor Petrov-Popa – în total patru persoane. Ilie Ilaşcu e deputat în Parlamentul Republicii Moldova din 1991, încarcerat de Smirnov în octombrie 1992, și reales deputat în 1998, pe când se afla în închisoare. Deputat pro-român, ceea ce i-a făcut pe oameni lui Igor Smirnov din Transnistria să spună că „este un terorist care a fost făcut deputat”, Ilie Ilaşcu le răspunde afirmând: „Am fost întotdeauna credincios patriei mele și României”. Ilie Ilaşcu fusese luptătorul înfocat și a luptat cu arma în mână pentru unirea Republicii Moldova cu România.

Moldova Suverană, 24 aprilie 1993, procesul grupului Ilașcu
Moldova Suverană, 24 aprilie 1993, procesul grupului Ilașcu

Dar el zăcea în închisoare din 1992, într-o izolare absolută. Doar soția sa, Nina Ilaşcu, care locuia la Chișinău alături de fiica lor, îl putea vizita din când în când, la distanţe din ce în ce mai mari. O cunoscusem pe această femeie. Demnitatea lui, aș spune chiar clasa sa discretă, mi-a făcut o impresie puternică. Ceea ce m-a făcut să cred că o femeie ca ea nu putea avea decât un soţ ca el. Astăzi n-aş mai fi atât de sigură.

Dar aveam o misiune din partea Consiliului Europei și o obligație în ce priveşte Drepturile Omului de a înțelege mai bine această problemă. Republica Moldova, stat-membru al instituției noastre, trebuia să-şi respecte angajamentele și principiile la care a subscris; or Transnistria, a cărei secesiune nu a fost niciodată recunoscută, făcea partea din Republica Moldova. Dilema era totală, iar sarcina mea cu atât mai dificilă.

Totodată eram absolut convinsă că trebuia să obțin cu orice preţ această autorizație de la Igor Smirnov!

Întâlnirea noastră a avut loc în prezența, printre altele, a unui general și a președintelui pseudo-parlamentului transnistrean Grigore Maracuța, un om de bază al regimului și unul dintre cei mai puternici lideri separatişti, cu Igor Smirnov în frunte, care au proclamat independența Transnistriei, la 2 septembrie 1990, și au provocat conflictul de pe Nistru, de la 1 martie până la 29 iulie 1992.

Grigore Maracuța (în prim-plan) și Igor Smirnov (stânga), în Sovietul suprem de la Tiraspol, noiembrie 2009
Grigore Maracuța (în prim-plan) și Igor Smirnov (stânga), în Sovietul suprem de la Tiraspol, noiembrie 2009

Dintr-o dată, întrebarea mea ţâşnește, la capătul unei fraze... Momentul mi s-a părut cel potrivit:

- Aș vrea să-l vizitez pe Ilie Ilaşcu în închisoarea sa. Este misiunea care mi-a fost încredinţată de Consiliul Europei și vă cer autorizația s-o fac!

- NIET !!!

Răspuns imediat fără drept de apel. Subiectul părea închis! La fel și interviul nostru.

Atât că... a urmat o continuare mai „de curtoazie”, aș spune chiar mai „civilizată”, ca să folosesc un termen îndrăgit în țara asta, fiind invitată să iau prânzul cu Grigore Maracuța, președintele Parlamentului, un moment convivial destul de rar în aceste condiții. Bărbatul este elegant și îmi oferă un braț de trandafiri roșii, pe care i-am păstrat chiar după ce s-au uscat și s-au acoperit de praf, atmosfera mai intimă a acestei mese îmi dă o anumită libertate de ton și chiar mă aventurez să-i spun gazdei mele:

- Președintele Igor Smirnov a greșit atunci când mi-a refuzat această vizită la Ilie Ilaşcu în închisoarea sa...

Şi imediat adaug:

- Nu cred că Dvs. aţi fi făcut la fel!

Şi el îmi răspunde:

- Este adevărat!

Așa că insist și îi spun:

- Ajutaţi-mă vă rog să obțin această autorizație!

Trece un înger! Apoi vine întrebarea lui:

- Puteţi să reveniţi mai târziu?

- Da!

- De pildă, în decembrie?

- Da! (discuţia noastră se întâmpla în octombrie)

- La o dată care urmează să fie stabilită în ultimul moment?

- Nici o problemă, mă întorc la Tiraspol!

Josette Durrieu, la Chișinău, iunie 2009
Josette Durrieu, la Chișinău, iunie 2009

Cât timp am luat masa, care a durat într-o atmosferă de încredere și incontestabil amicală, președintele Grigore Maracuța a ţinut să-mi explice mai amănunţit această istorie a Transnistriei și a Moldovei, fosta republică a URSS. Tot vorbind cu mine, desena ceva în carnetul său, făcând o schiță, confuză, ilizibilă, dar totuşi un document istoric! El trasa linii apăsate cu creionul, tot insistând asupra legitimității acestei „identități diferite” care, în cazul Transnistriei, urma să se realizeze printr-o „autonomie largă”. Un „stat comun”, de exemplu o confederație, care ar reuni două state suverane având fiecare armata sa, politica sa externă, moneda sa...! Doar atât! Adică totul...

Odată povestea încheiată, dar și schița, l-am rugat pe președintele Maracuța, fără ezitare și fără scrupule, să-mi dea s-o păstrez, schiţa. Iar atunci când mi-a dat-o, l-am rugat s-o semneze! Și a făcut-o cu un zâmbet larg pe buze, aproape fără să se arate surprins, printr-un gest generos ce mergea mai departe – şi anume oferindu-mi agenda sa personală! O mai am şi astăzi... Mai mult decât nişte simple amintiri, sunt documente istorice autentice, impregnate de energia și adevărul sau de forța cuvântului dat. De asemenea, impregnate de emoții, dar şi de amintiri.

Iar pe 4 decembrie 1998, eram din nou la Tiraspol!

Totuși, nu l-am mai văzut pe președintele Maracuța cu acea ocazie; momentul, destul de sensibil, a fost reglementat altfel. Reguli stricte, evident, și chiar dacă aș refuza, de exemplu, ca generalul să rămână tot timpul cu mine în celula prizonierului... el ar sta în fața ușii! Camerele de luat vederi, ascunse, dar evident plantate peste tot, ar fi suficiente pentru a urmări îndeaproape și asculta dialogul care urma să aibă loc în limba română. Aveam o interpretă, Rodica, aceeaşi care m-a însoţit pe parcursul a cincisprezece ani de misiuni și interviuri.

Procesul grupului Ilașcu, 1993
Procesul grupului Ilașcu, 1993

Odată stabilite toate detaliile întrevederii la Tiraspol, am mers mai mult de o oră cu mașina. Un peisaj monoton și cenuşiu, o atmosferă tristă... și deodată apare închisoarea! O ditamai clădirea neagră, într-un peisaj pustiu și înfricoșător. Iată-ne sosiţi – generalul, interpreta și eu. Refuzasem orice altă prezență, inclusiv din partea moldovenească. Trebuie să mărturisesc că cererile fuseseră presante și numeroase. Informațiile despre misiunea mea s-au răspândit rapid la Chișinău și în Moldova, iar radiourile au vorbit despre asta, vestea ajungând până și în celula lui Ilaşcu, unde avea un tranzistor – tranzistorul era singurul obiect la dispoziția sa, pe lângă un aragaz și o tigaie pentru gătit.

Dar primul pas este să păşim pragul închisorii și să mergem la o întâlnire obligatorie cu directorul instituţiei penitenciare. Această ușă blindată se închide cu zgomot în urma noastră, dându-mi senzația neplăcută de a fi intrat într-un seif. Sunt uneori puţin claustrofobă, dar într-o clipă senzaţia a şi dispărut.

Întrevederea mea cu Ilie Ilaşcu în închisoarea sa a durat mai mult de o oră. Ilaşcu este adus din celula sa. Am fost instalați într-un spațiu închis de aproximativ 4 m², aşa-zisa „cameră de vizită”. Nu se află nimic, în afară de două scaune. Generalul rămâne afară, așa cum s-a convenit, iar ușa se închide. Individul pe care-l voi întâlni, închis timp de șapte ani, în izolare absolută, un adversar hotărât al lui Smirnov, este periculos. „Foarte periculos!”, am fost avertizată. Sosește un bărbat de 52 de ani, îmbrăcat într-un trening albastru. Iată-l aşadar, stând în picioare, scund și rotund, purtând barbă, pe cât de lat pe-atât de înalt. Un zâmbet îi luminează chipul duios, da, am zis bine, chipul duios. Acest om plinuț (din moment ce are un aragaz pentru a-și pregăti singur mesele, exclusiv din produsele pe care i le trimite soția sa; începuse o grevă a foamei și refuzase mâncarea din închisoare, și atunci autoritățile, care nu și-a dorit moartea lui, i-a acordat acest privilegiu) mi se pare dintr-odată simpatic. Toate informațiile ce-l privesc îl prezintă ca un om cu adevărat foarte periculos. Un „criminal de război” ce are pe conştiinţa sa mai mulţi morţi, iar Ilie Ilaşcu râde, pocnindu-şi degetele:

- Cla-cla-clac! Am culcat câțiva mercenari și nişte cazaci!

Bine! el este soldat și a fost război!

Este, stă în fața mea, în picioare, iar primele lui cuvinte sunt foarte amabile:

- Mulțumesc, doamnă Durrieu, că ați venit până aici și că v-ați interesat de problema mea și a camarazilor mei... În șapte ani sunteți a doua persoană pe care o întâlnesc.

Și vorbește, și tot vorbește. Nu arată disperat, chiar dacă este bolnav. Ilaşcu îi reproşează Europei Drepturilor Omului că l-a lăsat baltă, dar adaugă imediat: „Sunt soldat și am urmat toate antrenamentele speciale, așa că voi rezista...

Ilie Ilaşcu a ajuns acasă
Ilie Ilaşcu a ajuns acasă

Condamnat la moarte, a fost scos din celula sa de patru ori pentru a asculta citirea sentinței capitale... De 4 ori s-a tras în gol! Și a fost dus înapoi în temniță. Nu și-a mai văzut avocatul din momentul în care a fost pronunțată hotărârea, în ciuda unor cereri repetate.

- „Ce viitor mă aşteaptă?” îmi spune. „Rușii nu vor o soluție în Transnistria”. Și Ilaşcu nu se înșală deloc. „Președintele Snegur nu va face nimic pentru mine. Cine sunt eu? Un terorist? Un deputat? Un prizonier politic? Dacă aș fi murit, aș deveni un erou!”

În cele din urmă, Ilaşcu a depus o petiție la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și va fi ulterior eliberat în 2001. Camarazii săi de arme vor ieşi din închisoare în 2007.

Într-o zi am avut surpriza, dacă nu chiar șocul, de a-l întâlni la Strasbourg, pe coridoarele Consiliului Europei, la costum, cravată, și purtând la piept insigna de deputat român, ales pe lista lui Corneliu Vadim Tudor, liderul „lepénist” al Partidului Româna Marei! Mi-a fost greu să trec peste asta. M-am exprimat direct dezaprobarea, și chiar i-am spus-o în faţă: „Ar fi trebuit să vă las în temnița aia nenorocită!”

Ilaşcu a schiţat un zâmbet timid, oarecum surprins, puțin trist...

Ilie Ilașcu în 2007
Ilie Ilașcu în 2007

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG