Emilian Galaicu-Păun

Bucuraţi-vă, oameni şi lighioane – se împlinesc 400 de ani de la naşterea fabulistului Jean de La Fontaine (8 iulie 1621, Château-Thierry – 13 aprilie 1695, Paris). Nume de prim-plan al literelor franceze, citit de generaţii de copii & adulţi, tradus în numeroase limbi, a cărui operă a fost interpretată în fel şi chip (y compris, cu rea-credinţă – bunăoară, de Jean-Jacques Rousseau care, într-o pagină celebră din Emile, analizează fabula Le corbeau et le renard și arată că aceasta ar fi neinteligibilă pentru un copil), întoarsă pe toate feţele şi aplicându-i-se varii grile de lectură. Ce surpriză să descopăr că cel mai important specialist în heraldică, dar şi în bestiarul medieval – mă refer la istoricul francez contemporan Michel Pastoureau (n. 1947) –, îl citeşte într-o cheie inedită, consacrându-i un întreg capitol – Bestiarul lui La Fontaine – din fundamentala sa lucrare, O Istorie simbolică a Evului Mediu occidental (ediţia a II-a, revizuită, în curs de apariţie la Editura Cartier), din care îngăduie-mi-se să citez trei mici fragmente:

* * * * * * * * *

Un armorial literar

În fabulele lui La Fontaine, într-adevăr, heraldica este adeseori subiacentă. Nu atât sub formă de aluzie la stema cutărui sau cutărui personaj protector sau detractor al lui La Fontaine și al prietenilor săi: veverița lui Fouquet, năpârca lui Colbert, șopârlele lui Tellier, respectiv leul lui Bouillon, știuca lui Mancini sau câinele librarului Barbin. Această heraldică, care este una discretă – dar care merită a fi studiată de aproape – nu este primordială. Ea nu se limitează altminteri la figurile ce iau loc în stema cutărei sau cutărei familii: fiecare individ, într-adevăr, dincolo de animalul său heraldic de familie, poate uza de unul sau mai multe alte animale ce i-ar servi drept deviză (în sensul secolului al XVII-lea). Bunăoară, lupoaicele, alături de celebrele șopârle ale stemei familiei Tellier, afișează la rându-le o emblemă grăitoare proprie acesteia: un lup, ba chiar – emblematica secolului al XVII-lea se complace să cultive rebusul și calamburul – un lup „privitor” (regardant), „un lup care vede” (loup voit), adică având capul reprezentat en face ca cel al leopardului, și nu în profil, ca cel al leului. Dar esențialul nu e de căutat aici.

Esențialul se află în primul rând în repertoriul restrâns al animalelor aduse în scenă de fabule și în felul în care, de la o fabulă la alta, acestea formează un sistem coerent; apoi în structura heraldică forte care susține narațiunea fiecărei fabule; în cele din urmă, în moralitatea ce se desprinde, aproape mereu sub forma unei maxime sau a unei sentințe plasate la sfârșitul textului asemeni unui motto înscris pe listel. Mai mult decât culegerile de embleme, a căror influență asupra lui La Fontaine a fost subliniată de demult, arta și știința blazonului sunt cele care se află în prim-planul creației sale poetice. În consecință, cele trei cărți de Fabule publicate de Jean de La Fontaine între 1668 și 1694 constituie, probabil, cel mai frumos armorial literar pe care ni l-a lăsat secolul al XVII-lea. Un armorial ordonat, altfel spus, clasat după figuri heraldice, și nu un armorial general, clasat după familii sau posesori de steme.

Animalele din Fabule nu sunt animale adevărate; chiar dacă greierul cântă, chiar dacă ciocârliile își fac cuibul, chiar dacă lupul îl mănâncă pe miel, iar măgarii și catârii poartă poveri. Cu atât mai mult nu sunt oameni (sau nu doar oameni), chiar dacă vorbesc și polemizează ca niște ființe umane, pleacă în pelerinaj, se căsătoresc, sunt îngrijite și înmormântate, iar societatea lor are un rege, o curte, consilieri, palate, colibe și tribunale. Cu atât mai mult nu sunt modele sau măști, cum se întâlnesc în teatru și în ritualurile de deghizare, și mai puțin atribute, deoarece nu sunt generice, ci individualizate. Nu, sunt mai degrabă mobile, în sensul forte pe care heraldica îl dă acestui cuvânt, adică figuri care, contrar figurilor geometrice, nu sunt fixate în interiorul scutului, dar adoptă atitudini și dispoziții diferite în funcție de stemă. Ele se declină în număr, poziție, relație, formă și culoare; în plus, ele se regăsesc de la un scut la altul, creând astfel serii, ecouri, continuități sau rupturi care conferă întregului armorial propria-i economie. Altminteri, până și plantele și obiectele pe care poetul nostru le aduce în scenă sunt tratate într-o manieră asemănătoare, asemeni figurilor heraldice, așa cum puteau fi întâlnite la orizontul anilor ’60-’80 ai secolului al XVII-lea în lucrările a doi mari heraldiști: eruditul burgund Pierre Palliot și, mai cu seamă, părintele iezuit Claude-François Ménestrier, ale cărui tratate și manuale constituie mari succese de librărie până hăt în secolul al XVIII-lea. Într-adevăr, ce diferențe există între leu, lup și vulpe, pe de o parte, și stejar și trestie, ghindă și dovleac, oală de pământ și oală de fier, pe de alta? La drept vorbind, nici una. Acestea sunt figuri heraldice, adevărate mobile heraldice; ele iau loc în armorialul fabulistului și fără îndoială și în bestiarul său care, asemeni celor din Evul Mediu, nu se limitează la animale. Altminteri, nici nu poate fi altfel, în caz contrar, fabulele fără animale nu ar fi fabule.

Animale emblematice

Uneori, simplitatea și coerența acestui bestiar pare să contrasteze cu eterogenitatea sau complexitatea unui anumit număr de fabule. Recurența mai multor animale – șase dintre ele se regăsesc în zece sau mai multe fabule (leul, lupul, vulpea, măgarul, câinele și șobolanul), iar alte câteva sunt aproape la fel de frecvente (cocoșul, maimuța, corbul, boul) – constituie o lume în sine, un univers închis. Contrar a ceea ce se crede în general, bestiarul lui La Fontaine nu are un număr prea mare de specii de animale: mai puțin de cincizeci pentru 238 de fabule publicate în trei culegeri, între 1668 și 1694. Totodată, mai multe dintre ele, cum ar fi stridia sau viespea, nu se întâlnesc decât o singură dată. Altminteri, ar fi cazul să ne interogăm, sprijinindu-ne pe cifre, asupra frecvenței și rarității acestor animale, și să comparăm, aproape statistic, bestiarul fabulistului nostru cu cel al predecesorilor săi. Adausurile sale nu sunt numeroase, dar introduc supape ce asigură buna funcționare a sistemului care, fără nici o inovație, ar avea tendința să se sclerozeze. Ar trebui totodată să ne interogăm asupra absenței unor animale și poate să ne întrebăm dacă ființa umană trebuie considerată ca făcând parte din acest bestiar sau nu.

Căci, asemeni oricărui bestiar, cel al fabulelor le conferă animalelor diferite indicii de frecvență. În cazul lui La Fontaine există două vedete: leul și vulpea; dar aceste animale erau deja vedete în fabulele antice și în cele din Evul Mediu și reprezentau cele două versante obligatorii ale simbolicii animale: un animal viril și un animal feminin; un animal regal și un animal țăran; un animal solar și un animal lunar; un animal de aur (galben sau roșiatic) și un altul de gueules (roșu sau roșcat). În doi, leul și vulpea acoperă jumătate din paleta heraldică. Bestiarul lui La Fontaine este fără doar și poate un bestiar ierarhizat, nu după legile naturii, nici după taxinomiile zoologiei, dar în funcție de onorabilitatea figurilor blazonului. Anume acesta din urmă, la răscrucea secolelor al XII-lea și al XIII-lea, a instalat leul pe tronul de rege al animalelor în simbolica occidentală. Și anume Fabulele lui La Fontaine sunt cele care, în secolul al XVII-lea, l-au reașezat definitiv pe acest tron de pe care, la un moment dat, acvila părea să-l fi alungat.

O trăsătură gramaticală subliniază cât se poate de convingător acest caracter heraldic al figurilor de animale, recurente de la o fabulă la alta: întrebuințarea frecventă a articolului definit – corbul, leul, greierul, furnica, broaștele. Această turnură gramaticală se înrudește cu o adevărată blazonare: în câmp de argint un corb negru; în câmp negru un leu de aur; în câmp de aur o vulpe roșie; în câmp roșu un lup răpind hermina. Articolul hotărât, dincolo de faptul că-i dă un nume fiecărei figuri – aproape un nume propriu (de unde și, uneori, întrebuințarea în edițiile vechi a majusculei: le Lion, le Renard, le Corbeau) –, îi permite să prezinte fiecare specie într-o manieră arhetipală. Nu este o vulpe oarecare, este Vulpea. Trăsăturile distincte – fizice, sociale, morale sau psihologice – ce o caracterizează sunt nu atât particularități individuale, cât generalități privitoare la specia pe care o reprezintă. Și aceasta nu în raport cu istoria naturală – nimic mai puțin naturalist decât fabula! –, ci în raport cu tradițiile culturale. Nici un greier, de exemplu, nu caută să se alimenteze „cu muște și viermișori”: este vorba de o insectă ce nu mănâncă decât seva vegetalelor; dar verosimilitatea – și deci adevărul – pare mai importantă în cazul dat deoarece, conform tradițiilor, greierul este gălăgios și vorace, iar imaginea pe care o propune fabula este în conformitate cu ideea pe care și-a făcut-o deja cititorul.

Heraldica fabulei

Dincolo de cuprinderea în cadrul unui repertoriu, formând el însuși un adevărat armorial, aceste animale-tip sunt puse în mișcare și legate între ele printr-o autentică sintaxă heraldică a narațiunii. Într-adevăr, asemeni stemei, fabula este structurată în profunzime și se citește plan după plan. Planului din fundal îi corespunde situația inițială, în general o situație de criză în care-și află rădăcina istoria viitoare. Pe planurile intermediare iau loc evenimentele, mai mult sau mai puțin de durată, care transformă această situație inițială; sunt faimoasele „o sută de acțiuni diverse” care fac să alterneze relatările și discursurile. Apoi, în planul din față, este prezentată situația finală, rezultată din noul echilibru de forțe în prezent. Dar fabula-stemă nu se încheie aici, deoarece, „broșând peste toate” și constituind planul cel mai apropiat de spectator, vine în final morala, adevăratul suflet (âme) al unei devize al cărei corp o alcătuiește narațiunea – pentru a relua o terminologie atât de dragă heraldiștilor și teoreticienilor culegerilor de steme din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Ca și în cazul unei steme, lectura se face în ordinea planurilor, începând cu cel din spate, fiind absolut imposibilă orice revenire în urmă. Timpul verbelor întrebuințate de La Fontaine întărește această structură în straturi: la început imperfectul; apoi perfectul simplu sau prezentul narațiunii; în cele din urmă prezentul absolut, cel al sentințelor, al maximelor și al adevărurilor generale. O dată în plus, structura heraldică este pregnantă: în spate, trecutul; în față, prezentul; „broșând peste tot”, eternitatea.

Cele optsprezece luni petrecute de tânărul Jean de La Fontaine la Părinții Oratoriului, adevărați pionieri în secolul al XVII-lea în domeniul pedagogiei heraldice, au lăsat o amprentă de neșters asupra lui. Astfel încât și-a conceput bestiarul ca un fel de armorial și și-a alcătuit fabulele după principiile blazonului. Fiecare dintre acestea poate fi în același timp o povestioară pitorească, o alegorie morală, o proclamație emblematică, o deviză, un program didactic sau o artă a memoriei: într-un cuvânt, o adevărată stemă.

(Traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun)

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. în ale scenei? Vă rog s-o istorisiţi.

Boris Cremene: Drumul sau mai bine zis drumurile mele spre Melpomena au fost de o diversitate jazzistică. Eu am avut mai mulţi Mallarmé, şi toţi providenţiali. În ziua când absolvisem școala primară şi urma să-mi iau zborul în lumea mare, am aflat că la Floreşti, în hotelul raional, se oprise trupa teatrului Luceafărul; cum preşedintele colhozului nu acceptase spectacolul şi la noi sat, eu cu colegul meu Esenin (aşa îi ziceam noi pentru asemenărea fizică, dar şi talentul liric cu marele poet rus), care eram artişti bătuţi în cuie, ne-am gândit să mergem să ne facem prezentarea în faţa unui maestru de scenă. Zarurile fiind deja aruncate. Peste câteva zile urma să luam autobuzul ca să mergem la Chişinău să depunem actele la teatru. Bunica ne-a sfătuit să luăm şi un ştof de vin, căci artiştii, în special actorii, sunt băutori. Am pus merindele în rucsacul meu, proaspăt ieşit de sub arestul preşedintelui colhozului, şi ne-am pornit cu primul autobuz la Floreşti. Am întrebat la recepţie unde stau actorii şi doamna ne-a zis că toţi sunt la pescuit, dar că este cineva la nr. 7. Am bătut îndrăzneţ la uşă şi de dincolo a răspuns o voce de actor baritonală: „Daaa, intraţi”. Am deschis uşa şi am intrat. Pe un fotoliu, îmbrăcat într-un halat de mătase, îşi fuma şi îşi bea cafeaua un munte de om. De emoţie, şi eu, şi Esenin ne înghiţisem limbile. „Vreţi să vă faceţi actori?...”, parcă a întrebat, confirmând de fapt, muntele de om. „Îha”, am gâfâit noi ca nişte ogari care au alergat toată ziua un mistreţ. „În dulap e un borcan, vărsaţi ştoful acolo şi daţi-i drumul.” A început Esenin cu propriile versuri. Muntele de om s-a dus la chiuvetă, a spălat cana de cafea şi şi-a turnat vin. „Îi buuun. Mă refer la vin”, a zis muntele de om. „O să spun şi eu o poezie proprie”, am zis eu îndreptându-mi cămaşa. Aveam o anumită jenă după Esenin, pentru că el era mult mai bun la poezie. După ce şi-a aprins ţigara, muntele de om ne-a privit şi şi-a dat verdictul. „Tu du-te la teatru. Nu prea avem june primi de tipajul tău – de scris însă, scrii prost”, i-a spus sfătos muntele de om lui Esenin. „Tu ai stofă de poet, ai nerv, băiatule. Poate eşti bun de film, dar cu vocea ta leşinată nu ai ce face pe marea scenă”, asta a fost prognoza pentru mine. Am ieşit în grabă şi am alergat până la pod să prindem ultimul autobuz. A doua zi am plecat în lumea mare.

În realitate, totul s-a intâmplat pe invers: eu m-am făcut actor, iar Esenin poet. Foarte bun. Pe muntele de OM îl chema Iulian Pâslariuc. Un mare actor – şi la propriu, şi la figurat. M-a legat destinul de el mai târziu. Era prieten bun cu Apolinar Cazacu, o rudă de a mea şi chiar vecin. Ne-am întâlnit când am venit să iau o bibliotecă de 400 de cărţi în limba română, mare raritate la vremea respectivă, şi de atunci a devenit şi în viaţă, şi în teatru un duhovnic al meu. Marea mea lovitură de teatru a avut loc chiar în anul în care am venit să mă prezint în faţa comisiei de admitere. Pregătisem poezia lui Grigore Vieru „Cămaşele”. Petru Vutcărău m-a îmbrăcat într-o cămaşă roşie de atlas şi a mers cu mine să-mi ţină pumnii. Am intrat în sala numărul 50 a actualei Academii de Arte, secţia Muzică. La o masă acoperită cu o stofă verde închisă şedeau vreo zece membri ai Comisiei de admitere. Toţi fumau. M-am instalat în faţa lor şi le-am zis tare: GRIGORE VIERU „CĂMAŞELE”! O voce bisexuală care stătea în mijlocul Comisiei mi-a strigat uşor iritată : „На русском, товарищ, на русском!” Prima dată în viată am vrut să mă înghită pamântul. Totul se prăbuşise cutremurător de tare. Am ieşit încet, fără să zic ceva, am alergat la primul geam şi l-am deschis. Am scos capul afară şi primul lucru pe care l-am vrut a fost să mă întorc acasa, la mine în sat, printre ai mei. Cineva din Comisie a alergat din urma mea să mă convingă să revin, să-mi amintesc ceva în limba rusă, îmi zicea că le-am plăcut membrilor Comisiei, că am toate şansele, că hai... Nu mai aveam nicio formă şi nicio dorinţă. Mi-am retras documentele, apoi m-am dus şi am dat la Colegiul Auto. La teatru am revenit mult mai târziu, după ce se cicatrizase rana, şi după ce ne bătusem zdravăn cu nişte cursanţi de la Şcoala de Miliţie.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti contemporani, rogu-Vă să-mi spune-ți dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr actor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre artiştii începători aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

B.C.: Toate experienţele mele de dascăl le-am avut în afară. Sunt plecat din ţară din 1998. Am încercat să predau la noi la facultate odată, dar am călcat pe o scândură şi m-am prăbuşit cu tot cu podeauă. Era totul prea putred, şi atunci am hotărât să renunţ. Sunt foarte mulţi tineri buni, pe ei îi văd pe post de Paul Valéry.

* * * * * * * * *

Boris CREMENE s-a născut pe 2 iunie 1961 în satul Ciutuleşti, judeţul Soroca.

Studii:

1984 – 1989 – Conservatorul de Stat “G.Muzicescu”, specialitatea Actor teatru musical. Masterat în arta teatrului musical.

2015 – 2017 – Masterat ‘Arta spectacolului dramatic”, AMTAP Chișinău, R. Moldova.

2015- 2017 – Masterat “Scriere dramatica și scenaristică”, UAT, Targu Mureș, România.

Activitatea profesională:

10 mai 1990 – 10 noiembrie 1998, actor la Teatrul Eugène Ionesco din Chişinău;

20 mai 1989 – 25 mai 1990, actor la Teatrul Ginta Latina din Chişinău;

20 noiembrie 1998 – 22 septembrie 2000, profesor de Arte scenice la Universitatea Barao de Maoa Sao Paolo Brazilia;

15 septembrie 2000 – 25 noiembrie 2008, manager la un Centru de refugiaţi, Glenview House LTD Dublin Irlanda;

14 februarie 2009 – 10 noiembrie 2012, director artistic, Şcoala de teatru Drama Rainbow Beijing China;

20 iunie 2010 – 12 decembrie 2012, actor, Revista Catchy Bucureşti România;

10 iunie 2014 – 20 decembrie 2016, actor, Teatrul Geneza Art din Chişinău;

10 mai 2016 – 15 iulie 2018, manager, Studio Mgrinder Chişinău;

10 februarie 2019 – 10 octombrie 2019, coordonator lingvistic (franceza, engleza, italiana şi rusa), AirBnB, Lisabona, Portugalia;

28 februarie 2020 – 10 mai 2021, manager Proiect TikTok, Teleperformance, Lisabona, Portugalia;

din 10 mai 2021, analist Google Play, ManPower, Lisabona, Portugalia.

Roluri:

Marius Von Mayenburg “Martiri” – Directorul școlii

Gustav Flaubert „Doamna Bovary” – Charles Bovary

A.P. Cehov “Trei surori” – Verșinin Alexandr Ignatievici

W. Shakespeare “Visul uunei nopți de vară” – Theseu

D. Vasserman “Omul din LaMancha” – Dr. Caraso

W. Shakespeare “Hamlet” – Laert

Al. Dumas “Ce trei mușchetari” – Athos

A.V. Suhovo-Kobîlin “Moarteea lui Tarelkin” – Ciuvakin

M. Vișniek “Voci în lumina orbitoare” – Bruno

D. Mammed “Șalul” – John (coproducție americană)

E. Ionesco “Jacque și supunerea” – Papa (coproducție americană)

Spectacol (non verbal) “6/2” – Mr. Musca

A.P. Cehov “Pescărușul” – Medvedenko

V. Butnaru “Iosif și amanta sa” – Moses

E. Ionesco “Cântăreața cheală” – Mr. Martin

L. Pirandello “Liola” – Liola

V. Alecsandri “Chirița în provincie” – Lionaș.

Filme:

“Napoleon – Tigrul din iarnă” – Napoleon (China)

“Galilio Galilei” – Galileo (China)

“Legea lui Murphy” – Dusan (BBC Production)

“Dracul să Vă ia” – Gregor (Producție RTE 2 Irlanda)

„Serghei Lazo” – Belii (Moldova Film)

“Codrii” – Grig (Moldova Film)

“Dansul efemer al dragostei” – Puiu (Moldova Film)