Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016
Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

Em. Galaicu-Păun: Se ştieiar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mitcă, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque ntr-unfabulostiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. în ale picturii? Vă rog s-o istorisiţi.

Anatol Rurac
Anatol Rurac

Anatol Rurac: Mi se pare o problemă care nu are reguli stricte. Aceasta o putem urmări din istoriile: literaturii și artelor plastice. Poate muzica ar avea unele reguli puțin mai riguroase. Desigur, perioadele istorice își impun amprentele filosofiei, mentalității lor, spoind imaginile fizionomiei timpului prin care trec. Evident, este vorba de acele situații când generalizăm lucrurile, fiindcă în particular aria nuanțelor în creația fiecărui individ e și mai diversă. Fiind amplificate de mentalitatea, temperamental, caracterul, cultura și mediul ce sălășluiește într-un spațiu concret. Nu în ultimul rând, de talentul individual. În ce mă privește, am mai spus-o, am tot ținut-o conform maximei: ,,Nici pe drum nici pe cărare, nici călare nici pe jos!” Desenam pe paginile cărților, în caiete, pe scândura băncii. Poate, nu în ultimul rând, spiritul de competiție își jucase rolul său, atunci când m-am ambiționat să ajung a desena mai bine decât colegul meu de clasă, Sergiu Forman. Care, având un frate mai mare pictor la Hotin, a fost încurajat și instruit de timpuriu, dar principalul îl înarmase cu ustensilele, care pentru mine erau doar un vis: acuarelă, caiete de desen, pensule, creioane. Care mi se păreau nişte obiecte cosmice, de neatins!

Primul învățător adevărat mi-a fost Bronislav Tutelman, care preda desenul și compoziția, la școala de meserii din Cernăuți. Un artist redutabil, la acea vreme deja afirmat, având vreo 35 de ani, care atunci când i-am prezentat picturile în acuarelă, de o transparență deloc ușor de realizat pentru un tânăr venit de la țară, o fi înțeles ceva, dacă m-a apropiat atat de mult, luându-mă cu el prin atelierele artiștilor din Cernăuți, sfătuindu-mă să frecventez suplimentar orelor instituției unde studiam, pentru a mă afunda în atmosfera acestui domeniu, fapt ce mă încuraja semnificativ. Un an de zile a fost suficient pentru a însuși alfabetul necesar, pentru a porni cu mai multă râvnă pe un drum deloc ușor care, iată, se adeverise drumul vieții, al destinului.

Însă o întâmplare, ce veni peste câțiva ani, a fost să fie anume acel imbold-eveniment care m-a sensibilizat printr-o energie aparte, ce mi se păru mistică – şi care a fost să se producă în catedrala românească din Cernăuți „Pogorârea Sfântului Duh”, transformată în spiritul timpului în sală de expoziții. Acolo, într-o expoziție ambulantă venită din Moscova, am descoperit o natură statică de proporții foarte mici, cu o ținută austeră: alb pe alb! Cu forme simple, ce se conturau pronunțat formând din pasta de vopsea o factură în relief așezat armonios pe un fundal ce vibra prin transparența sa. Semnată de Mihail Grecu. Caz care mă depășea, nerealizând motivul unui atât de mare interes, a unei atracții deosebite care îmi cuprinse toată ființa, o fi poate din motiv că, pe lângă integritatea și spiritul aparte ce emana acea pictură, a jucat un rol important și numele artistului. ,,Un nume de al nostru, rătăcit într-un ocean pictural străin, în catredrala noastră văduvită și atât de înstrăinată de credință, dar și de noi.” Simțiam o bucurie, dar care, concomitent, friza tragicul!

Așa ori altfel să fi fost, dar din acele clipe, după acea întâlnire misterioasă, n-am mai avut astâmpăr, nici liniște… Simțeam că trebuie să-l cunosc, cu orice preț, pe acel artist enigmatic care se adeveri a fi din Chișinău! Nu peste mult timp, fuga de KGB din Cernăuți la Chișinău – de parcă de ei era cu putință să scapi! – îmi aduse pentru un timp nu puține stări de halucinație, fiindcă știam că artistul e undeva în preajmă, dar deloc ușor de indentificat. Prin perindările mele prin orașul pe care îl luam cu asalt, îl tot căutam în unii oameni. Fiindcă îmi creasem în subconștient un chip anume. Ironia sorții, primul artist pe care l-am cunoscut a fost chiar unul din elevii misteriosului artist, Andrei Mudrea, dar care, din varii motive, se eschiva să mă prezinte maiestrului. Doar că, dacă îți este menit, oricum se va întâmpla, căci, în scurt timp am și cunoscut o somitate, Dumitru Peicev, care se adeveri nu doar un elev, ci însuși ginerele lui Mihail Grecu. Ca urmare, nici n-am realizat cum într-o bună zi am pășit pragul atelierului de pe strada Dimo. Ceea ce mi-a întărit convingerea că, uneori, se pot întâmpla minuni...

Din arhiva pictorului Anatol Rurac
Din arhiva pictorului Anatol Rurac

Intuiția plus fatasmogoriile mele, care, precum am menționat deja, demult au nascut în subconștientul meu acel chip perfect conturat, acum se suprapuse cu chipul Omului, care îmi apăru din spetele figurii lui Dumitru Peicev, care tocmai făcera prezentările : ,,Vulturul din Bucovina”. Evident că această expresie plastică a fost rostită în spiritul timpului trait, răsunând în mustoasa limbă rusă! ,,Буковинский орел!” ,,– Așa, tu, băiețel, zici că ești din preajma Cristineștilor lui Hasdeu? Din Țara de Sus… cu, frumoșii și înstreinații noștri Cernăuți! – Da, maiestre, abia de am îngânat. De pe acolo îmi țin calea…” Nu durase mult și se formase un camp magnetic deosebit, unul mirific… parcă-l aveam în față pe tatăl meu, pe care însă nu l-am văzut de mult timp. Fiindcă toate au intrat într-o albie firească. Orice barieră a dispărut, ceea ce mă facea să simt că prezența mea în preajmă îi face maiestrului bine! Anume aceasta o fi fost pluta care m-a ținut pe linia de plutire pe parcursul mai multor ani, colorați cu nuanțe deosebite, frumoase (de a rezista într-un anturaj general vitreg), chiar dacă nu ușoare se adeveriră examenele în fața exinimatorului meu.

Am avut un mare noroc, fiindcă tot ce-am învățat până la acei ani se adeveri o salvare, iar cunoștințele, convingerile mele erau în unison cu filosofia maiestrului de a înțelege arta, cultura în general, problemele noastre vitrege, naționale românești… Prezentându-i, într-o zi cu un viscol năprasnic, lucrările – o situație care parcă-mi prevestea simbolic destinul – Mihail Grecu avea să-mi zică: ,,Ceea ce faci tu, băiețel, se află pe muchie de cuțit. Nu știu dacă e bine ori rău, dar sunt sigur că ai calități de excepție – de a vedea lumea distinct, una doar a ta, altfel decât o văd alții!”

DUBLU 57
DUBLU 57

O secvență din romanul meu DUBLU 57 (LVII): ,,…În ciuda năravurilor acelor vremi, Liucu traversează un moment extrem de favorabil al destinului său, unul greu de închipuit… măcar dacă e să luăm în considerare studioul de arte plastice care, cu excepția timpului afectat lecțiilor, îi servește de atelier și este deosebit de confortabil… Stârnind invidie! Căci, pentru un artist începător, a dobândit un lucru greu de imaginat. Numai luminația cât valorează, lumina la el în atelier pătrunde printr-un geam enorm ce coboară pe tot peretele, de sub tavanul înalt de 8 metri. Vara e răcoare, iarna e o căldură de nu-ți vine să-l părăsești! Să tot lucrezi! Un timp, care i se pare dumnezeiesc… cuprinzând o perioadă când toate i se par a fi așezate în puterea unui ideal al experimentelor, ce sunt, așa simte el, însăși esența ființei sale. Dar – ce e de necrezut – toate sunt inspirate chiar de visul lui ajuns simbol… și devenit acum o realitate: artistul Mihail Grecu. Pe care-l prinsese tocmai în apogeul creației, când aplica, printre alte principii plastice, experimentarea diferitelor materiale moderne. Smoala, lacurile, praful de argint și bronz... Aşa că, cum s-ar fi putut ca Liucu să stea deoparte și să nu înghită și el mirosul toxic al vopselelor tehnice. Să nu aibă limba și cerul gurii, până-n fund de gâtlej, pline de aur ori de argint. E aţintit, numai ochi… urmărind cu migală cum maestrul sufla acest praf care nu se mulțumește să se lipească doar pe suprafaţa facturată a pânzei… ci zboară, umplând întreg spațiul atelierului. Iar din locul unde stă, privind în contralumina ce răzbate prin fereastră, toate i se par de aur. Mai cu seamă figura maestrului. Acest vulcan, care pe lângă toate, are o mare foame de a medita cu voce tare… de-ar avea și un interlocutor care să-i facă față. Secretul rezidă în faptul că, pentru a fi stimulat în creație, artistul are nevoie ca preopinentul său să posede o gândire superioară, non-conformistă.

Răspunsurile adecvate vin de la niște întrebări, ce dezmorțesc în flux inepuizabil atmosfera, întrebări capabile să-i suscite interesul și să-i trezească curiozitatea. În caz contrar, dialogul l-ar plictisi… În fața acestor pretenții, cei care rezistă sunt puțini, îi numeri pe degete. Are şi un fel al lui de a savura lichidul străveziu al vodcii. Care-l transportă într-o anumită stare euforică… de libertate interioară. Punctând, în fine, cu un aer cu nagâţ, după veşnica-i seriozitate cerută de concentrare, o brumă de umor. Dar principalul său atu e zâmbetul curat, de o inocenţă copilărească. Atunci va porni să se întrebe: – Tu, de unde zici că ieşti, băieţel? Apoi, ca tot dânsul să continue: - Aa a…? De lângă Cristineștii lui Hașdeu! De pe lingă Hotin. Așijderea să înceapă a-și aminti de copilăria sa. Despre soarele Sudului său, de prin părțile Bugeacului… Accentuând, că uite, noi suntem din două extreme: Nordul și Sudul! Dar oare ce-ar însemna aceasta într-o republică pitică, cum ieste RSSM? Nu era greu în aceste clipe să-i prinzi bucuria recunoștinței, a respectului pentru părinții lui vitregi care-l înfiaseră. Dar și focul destinului al ,,copilului din flori”, cum se spune… Odată va depăși granițele tainei sale dureroase. Dezvăluind cum fusese găsit, într-o dimineață, un copil de țâță, pe scările bisericii din satul Tașlâc. Copil care, cum se va adeveri, era chiar el. Dar și soarta mamei sale care, până la părăsirea acestei lumi, îi va da semne că-i urmărește drumul vieţii. De undeva… dintr-un anonimat plin de mistere și dureri. Clipe unice, pline de vibrația unor emoții care-l rușinau, simțindu-și ochii înrourați. Liucu, pe parcursul anilor, va medita adesea asupra felului de a fi atât de divers al acestui om, cu o putere vulcanică, ce avusese o soartă grea, dar plină de întâmplări ieșite din comun. Era sigur că, dacă s-ar fi îndreptat în direcția opusă, spre Occident, ar fi prins încă acel mediu în care s-au putut forma marii moderniști. Născut fiind în 1916, ar fi avut, până 1998 – când ne părăsi –, timp destul pentru alcătuirea unui alt discurs plastic. Rămas într-un mediu artistic dirijat ideologic, în URSS, el se va zbate mereu să iasă de sub dictatul dogmelor realismului socialist. Fiind – cu prețul carierei sale în societate – chiar unul din puținii care vor reuși să aducă o doză de emancipare picturii din controversatul imperiu sovietic. În R.S.S. Moldovenească autoritatea lui, la tinerii pentru care arta este o vocație, nu o simplă profesie… deveni forța protectoare, acea lumină încurajatoare fără de care întunericul ar fi devenit pe deplin opac, stăpân și arbitru absolut.

Marea energie ce se zbătea în această ființă, devotată pe de-a-ntregul artei, îl va face să sondeze mai multe moduri de expresie, curente, formule, principii artistice, care veneau, toate, în răspăr cu contextul general al timpului, dar mai ales al spațiului întins… dar totodată și limitat în multe al Uniunii sovietelor. Încorsetat în niște chingi, dictate de o ideologie caducă… Grecu fusese nevoit să trișeze, încercând să-i pună în încurcătură pe mai-marii vremii, acea pletoră de politruci. Un caz ilustrativ, din multele prin care a trecut opera lui Grecu, îl va surprinde chiar Liucu în Catedrala Metropolitană din Chișinău, transformată în spațiu expozițional. Unde liniștea dimineții va fi perturbată de ecoul unei discuții contondente: – Cum de vă trecu prin minte să expuneți o asemenea obrăznicie… unde erați, tuna secretarul C.C. al P.C.M., Petric, către criticul de artă agreat de regim, nimeni altul decât ideologul pe nume Golțov. E o nerușinare, uite ce stare pesimistă emană. Totul e negru. Ce, n-avem vopsele în URSS, de s-a căzut atât de jos, încât să folosim smoala? În fond, ce reprezintă această mâzgălitură? – Este o lucrare de valoare, Grecu este recunoscut în toata Uniunea Sovietică. Uitați-vă, tovarășe secretar, lucrarea este închinată… se întitulează: Memoriei Zoei Kosmodemianskaia… – Daa a, dar unde e? Poate îmi arăți și mie… o vezi tu aici pe Zoia? – Uitați-vă… și, Dumitru Golțov… nădușit cu totul, arătă, dibuind cu mâna, conturul unui corp abia sugerat ce se detașa din pasta în relief a smoalei. Cei doi, unul insistând în a blama, iar celălalt cuprins de sudori, tot disculpându-se, se depărtară… se mai auzi doar „indicația”: – Să scoateți cât mai urgent lucrarea din expoziție! Liucu înaintând spre această enigma care-l atrăgea ca un magnet imens… văzu niște forme de o expresivitate artistică deosebită ce transmiteau o energie dumnezeiască, plină de pietate. Din care curgea durere, pocăința, dar și dârzenie. Un semn categoric, un gest de nesupunere, de respingere a timpului real. Redat anemic și distorsionat în pânzele celorlalți expozanți, autorii unor lucrări lipsite de sinceritate, castrate de fiorul creaţiei, care încercau să estompeze originalitatea pânzei lui Grecu, să o copleșească prin masivul lor conformism inhibant… Poate că numai pictura smolită a lui Grecu se afla la locul potrivit (într-o catedrală…), chiar dacă nu picase, după părerea secretarului de partid, şi la timpul potrivit. În cele din urma, va să citească, pe legenda de sub lucrare, denumirea: MEMORIEI ZOEI…, iar în litere mărunte: (Pietà). Faima lui Grecu, între artiștii de valoare de pe întregul areal al imperiului, e percepută la superlativ. În realitatea… părerea celor din afară urma să se formeze abia peste ani! Și, nu odată, va putea simți pe pielea lui percepția locală. Așa se va întâmpla cu prilejul disputei avute cu talentatul pictor Vladimir Palamarciuc, căruia îi va răspunde că, uite, nu sunt vorbe goale, oportunitatea de a-și permite să intre, oricând dorește, în atelierul lui Mihail Grecu reprezintă o adevărată favoare. Ca, în final, să observe pe chipul lui Vladimir semnele unei uimiri de necrezut, confirmată și de afirmația sa: – Eii i, ce să-ți zic, iești un om norocos. Cine ajunge la acest privilegiu de a fi acceptat în preajma lui ori e boier… ori e pierdut…! Într-adevăr, Liucu trăieşte profund acest act de ucenicie, ce-i umple sufletul de pocăință, înțelegându-l și ca pe o mare răspundere, neexcluzând posibilitatea să fie un dar pe care i-l face Providența… Recunoscător, va învăța și va lucra, folosind din plin acest dar minunat…

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti plastici contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

A.R.: Relațiile mele cu tinerii au fost de altă natură. Fiind, între anii 1996-2009, în exercițiul funcției de Președinte UAP din RM, mi-am propus să-i ocrotesc, totodată încercând să atenuez partea dură a veșnicei lupte dintre ,,copii și părinți”, astfel încercând să-i încurajez pe tineri să învețe a administra. Vicepreședinte a fost ales Florentin Leancă, un artist cu mult mai tânăr. Una dintre modalitățile de a favoriza tinerii a fost concursul ,,Tineretul creator”, în care întregul proces să fie de sine stătător administrat, jurizat de către tineri. Principalul lucru care trebuia să devină calea spre un alt fel de a fi, un nou viitor al UAP, s-a dorit a fi înființarea departamentului Proiecte și relații internaționale, pentru care a fost invitat să-l administreze tânărul artist plastic Vladimir Us. Prima acțiune fiind câștigarea unui proiect al unei fundații internaționale, care ne-a delegat o tânără artistă din Slovenia să lucreze pentru implementarea unor proiecte finanțate de fundație. Din păcate, acțiunea pornită cu multă migală avea să fie anihilată chiar la început de drum de către noua administrație UAP, care a venit în 2009, iar odată cu aceasta, toate energiile tinerilor să fie încremenite, anulându-li-se viitorul!

* * * * * * * * *

Anatol RURAC s-a născut pe 10 februarie 1957, în s. Stanileşti, raionul Nouă Suliţe (ist. judeţ Hotin), reg. Cernăuţi. Studii la Universitatea de Stat din Cernăuţi (1977-1983), cu o teză de licenţă: Corespondenţe tipologice între pictură şi poezie (Eminescu, Lermontov, Delacroix, Kiprenskii). În 1984-1986, stagiu în atelierul pictorului Mihail Grecu, Chişinău. În 1985-1995, scenograf la teatrele din R. Moldova şi România. Din 1989, membru al Uniunii Oamenilor de Teatru din Republica Moldova. Din 1993, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din R. Moldova. 2003 Preşedinte-fondator, Comitetul naţional AIAP Moldova 1996-2009 Membru al Consiliului Între 1996-2009, preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din R.Moldova 2009. În 2009-2011, Consilier în Consiliul Municipiului Chişinău.

EXPOZIŢII PERSONALE: 1993 Chişinău, Republica Moldova 1994 Bucureşti, România 1995 Chişinău, Republica Moldova 1996 Dusseldorf, Germania 1997 Roma, Italia 1998 Koln, Germania 1999 Paris, Franţa 2003 Chişinău, Republica Moldova 2006 Chişinău, Republica Moldova 2007 Chişinău, Republica Moldova 2008 Bacău, România 2008 Moscova, Federaţia Rusă 2012 Viena, Austria 2012 Viena, Austria (Galerie am Roten Hof) 2013 Viena, Austria (Galeria Pigmalion) 2017 Praga, R. Cehă (Galeria nr. 9) 2018 Praga, R. Cehă (Galeria nr. 6) 2020 DUBLU 57 (LVII) Trilogie roman-fapt.

EXPOZIŢII DE GRUP: 1986 Moscova, Federaţia Rusă 1988 Finlanda 1990 Chişinău, Moldova 1990 Iaşi, România 1992 Ancona, Italia 1992 Galaţi, România 1993 Chişinău, Moldova 1993 Moscova, Federaţia Rusă 1994 Bucureşti, România 1995 Chişinău. Moldova 1996 Bucureşti. România 1996 Budapesta, Ungaria 1997 Olanda 1997 Bacău, România 1998 Moscova, Federaţia Rusă 1999 Paris, Franţa 2000 Moscova, Federaţia Rusă 2002 Chişinău, Moldova („Grupul Zece”, Centrul Expoziţional Constantin Brâncuşi) 2002 Moscova, Casa Centrală a artiştilor plastici 1993 -2018 „Saloanele Moldovei”, Republica Moldova - România 2005 Expoziţie de artă plastică contemporană în cadrul manifestaţiilor „Zilele Parlamentului Republicii Moldova în Seimas-ul Lituaniei” prilejuite de vizita oficială a Preşedintelui Parlamentului Republicii Moldova in Republica Lituania 2005 Expoziţie de artă plastică contemporană în cadrul Congresului Mondial AIAP UNESCO, Bejing, China 2006 Mysliborz, Polonia 2008 Salonul Internaţional de Artă Plastică Contemporană „ЦДХ - 2008”, Moscova, Federaţia Rusă.

TABERE DE CREAŢIE / DOCUMENTĂRI: 1992 Alba-Iulia, România 1995 Bratislava 1997 Tescani, România 1998 Senej, Federaţia Rusă 1999 Torino, Italia 1999 Paris, Franţa 2004 Delegat la Congresul European al AIAP UNESCO. Moscova 2005 Delegat la Congresul Mondial AIAP UNESCO. Bejing. China 2006 Mysliborz, Polonia 2008 Delegat la Congresul European al AIAP UNESCO, Cipru 2012 Delegat la Congresul European al AIAP UNESCO, Istanbul PREMII: 1985 Premiul Mare, Concursul Naţional de Scenografic, Chişinău 1988 Premiul I pentru Scenografic, Chişinău 2001 Premiul Ministerului Culturii şi Cultelor din România, Expoziţia-Concurs Saloanele Moldovei, ediţia XI, în domeniul Picturii 2001 Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din RM în domeniul Picturii 2005 Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din RM în domeniul Foto/Video/Obiect 2007 Premiul II al Uniunii Artiştilor Plastici din R. Moldova 2013 Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România, Expoziţia-Concurs Saloanele Moldovei, ediţia XXIII.

COLECŢII PUBLICE: Muzeul Naţional de Arte Plastice din Republica Moldova Muzeul de Artă şi Etnografie din Bacău, România Muzeul de Artă Plastică or. Hefei, China.

COLECŢII PRIVATE: Republica Moldova, România, Italia, Germania, SUA, Australia, Franţa, Federaţia Rusă, Israel, Anglia.

Voi face trimitere – a câta oară! – la marele istoric francez Michel Pastoureau, autorul studiului Regele ucis de-un porc, în traducerea subsemnatului (în curs de apariţie la Editura Cartier), pentru a explica „excepţia franceză”, de data aceasta din punct de vedere heraldic. În acest scop, va trebui să ne întoarcem în timp, ajungând pe la mijlocul secolului al XII-lea, când iau naştere stemele, blazonul regelui Franţei deosebindu-se în raport cu toate celelalte, ceea ce-l face pe Michel Pastoureau să vorbească – iar pe noi, să-l ascultăm cu luare aminte – chiar despre o Monarhie vegetală:

Ludovic al VII-lea la zidurile Damasculului și împăratul Conrad al III-lea al Germaniei luptând în Cruciada a doua
Ludovic al VII-lea la zidurile Damasculului și împăratul Conrad al III-lea al Germaniei luptând în Cruciada a doua

Nu vom şti probabil niciodată cine dintre Ludovic al VII-lea sau Filip August a purtat primul stema de azur, semănat cu flori de crin de aur. Ceea ce-i sigur în revanşă, este că aceasta diferă de toate celelalte. În regatele vecine, suveranii nu adoptă steme decât destul de târziu – cel puţin în raport cu unii vasali ai lor –, cel mai des între 1170 şi 1200, ba chiar puţin mai târziu în secolul al XIII-lea în cazul suveranilor din Europa de Nord şi de Est. Regele Franţei nu-i deci în întârziere faţă de alţii. Până şi în Anglia, unul dintre leagănele heraldicii, regele Plantagenet nu adoptă stema decât după 1180: este vorba fie de Henric al II-lea la sfârşitul domniei sale, sau şi mai probabil de fiul său Richard Inimă de Leu, urcat pe tron în 1189. În plus, acesta din urmă şi-a schimbat blazonul la întoarcerea sa din cruciadă, în 1194. Astfel încât stema regală a Angliei, pe câmp roşu trei leoparzi de aur, nu se stabilizează decât cinci ani mai târziu, în 1199, atunci când Ioan Fără de Ţară îi succede fratelui său Richard şi preia armele acestuia din urmă. Sunt aceleaşi pe care le poartă astăzi Elisabeta a II-a în calitate de regină a Angliei.

Leoparzi în cazul regelui Angliei, tot leoparzi în cazul regelui Danemarcei; un leu în cazul regelui Scoţiei, un alt leu în cazul celui al Leonului, încă unul în cazul regelui Boemiei, şi tot un leu în cazul regelui Norvegiei; un cap de taur în cazul regelui Suediei; o acvilă în cazul împăratului Sfântului Imperiu, o alta în cazul regelui Poloniei: majoritatea dinastiilor europene au un animal drept figură heraldică. Nu şi regele Franţei, care a ales o floare, cea mai frumoasă şi cea mai pură dintre toate: crinul. O emblemă pacifică şi virginală şi nu o emblemă războinică împrumutată din lumea sălbatică a bestiarului. Aici ca şi în alte cazuri, regele Franţei se vrea diferit de toţi ceilalţi regi ai creştinătăţii. Va fi o constantă de-a lungul istoriei: regele Franţei nu este un regi ca toţi ceilalţi, el e un rege „prea creştin” care, prin ungerea sa la domnie, a legat cu cerul nişte relaţii privilegiate. Altminteri, anume această formulă i-o aplică mai mulţi cronicari lui Ludovic al VII-lea în secolul al XII-lea rex pius et christianissimus („rege pios şi mult prea creştin”), formulă pe care noile arme regale par s-o proclame sus şi tare, semănând pe un câmp de culoare celestă flori de crin pure şi fecunde ale Fecioarei şi ale lui Crist. Contrar vecinilor săi, dinastia capeţiană şi monarhia franceză nu au nimic animal, ele sunt vegetale.

Această simbolică vegetală se manifestă într-o perspectivă de durată. Nu doar că regele Franţei este singurul suveran al creştinătăţii purtând flori în stema sa, dar el este şi cel care se inspiră din lumea plantelor pentru esenţialul din emblemele şi simbolurile sale. În primul rând, floarea de crin, despre care tocmai am vorbit pe larg. Apoi, ornamente florale sub toate formele, în special sub forma celor două echivalenţe ale arborelui vieţii – temă foarte îndrăgită de iconografa medievale – care sunt fleuronul şi sceptrul floral. Pot fi văzuţi pe sigiliile regilor capeţieni începând cu secolul al XI-lea şi însoţesc domnia fiecărui suveran până la sfârşitul Vechiului Regim. Apoi palmierul – însemn al puterii începând cu epoca biblică, atribut al lui Crist şi al martirilor în Evul Mediu – deja prezent în simbolica regală carolingiană şi pe care regii Capet l-au transformat treptat în sceptru, apoi în mână de justiţie, jucând cu cuvântul palma/ pauma. În sfârşit coroana, care poate fi florală sau în chip de flori de crin într-o mie de feluri, dar care poate de asemenea să fie ornată cu alte motive vegetale (trifoi, palmetă, frunze de ţelină). Toate aceste atribute sunt prezente pe sigiliile regale, unde contribuie la punerea în scenă atât a regelui, cât şi a idealului monarhic şi a politicii dinastice.

S-ar putea adăuga aici alte teme sau motive împrumutate de la lumea vegetală, prezente pe alte suporturi de imagini. Astfel arborele lui Jessé, temă dragă abatelui Suger, care îl pune în mod spectaculos în scenă la Saint-Denis, iar ca urmare devenit un subiect atât de frecvent asociat cu regatul Franţei încât sfârşeşte prin a deveni un adevărat atribut iconografic.

Şi încă, pe la sfârşitul Evului Mediu, imaginea foarte sfântă a Bunei Vestiri, unde crinul este mereu prezent, şi la modul mai general bogata tradiţie florală a Fecioarei (crin, trandafir, lăcrimioare, margarete etc.) din care regii şi prinţii dinastiei Valois se inspiră pe larg în secolele al XIV-lea şi al XV-lea.

Nu în ultimul rând, celebrul stejar al lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt care ar putea fi şi el inclus în acest repertoriu vegetal, căci reprezintă un autentic simbol al exerciţiului justiţiei regale. Acesta nu este nici invenţia epocii romantice, şi nici o creaţie de „imagini de Epinal” sau de cărţi de învăţătură din perioada celei de a Treia Republici. Acest stejar găzduindu-l sub coroana sa pe rege făcând dreptate chiar a existat. Joinville, biograful lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt, ne-a lăsat o mărturie foarte vie şi care nu poate fi subiect de cauţiune:

Adeseori, pe timp de vară, regele mergea în pădurea de la Vincennes, după liturghie. Aici se sprijinea de un stejar şi ne invita să ne aşezăm în jurul lui. Şi toţi cei care aveau o afacere în curs veneau să-i vorbească direct, fără să fie îndepărtaţi de către un aprod şi nici împiedicaţi de cineva.

Lista împrumuturilor pe care monarhia franceză le-a făcut din lumea plantelor pentru a-şi crea o imagine specifică este lungă. Sigur, vegetalele nu sunt singurele figuri pe care le-a utilizat în acest scop, dar ele subliniază puternic esenţa unei monarhii care s-a vrut mereu diferită de altele, mai pură (în Evul Mediu, vegetalul e întotdeauna mai pur decât animalul), mai legitimă, mai sfântă. A se distinge, a nu fi un suveran ordinar, a nu se inspira din repertoriul comun al însemnelor regale: aceasta a fost mereu, începând cu secolul al XII-lea, linia directoare a punerii în scenă simbolice a regilor Franţei.

* * * * * * * * * *

Michel PASTOUREAU (n. 17 iunie 1947, la Paris) și-a făcut studiile la Sorbona la École des chartes, susținând în 1972 o teză asupra Bestiarului heraldic medieval (Le Bestiaire héraldique médiéval). La început conservator la Cabinetul de medalii de la Biblioteca națională, este ales în 1982 director de studii la École pratique des hautes études (Sorbona, secția a IV-a), unde ocupă catedra de istorie a simbolicii occidentale. Asumându-și diverse funcții academice și asociative, Michel Pastoureau este în ultimii ani profesor invitat la mai multe universități europene, în special din Lausanne și Geneva.

Primele lucrări ale lui Michel Pastoureau se înscriu în prelungirea tezei sale și au ca obiect de studiu stemele, sigiliile și imaginile, contribuind la scoaterea heraldicii din impasul în care se afla în mediile universitare pentru a face din ea o știință istorică în sensul deplin al cuvântului. Începând cu anii ‘80 se dedică mai ales istoriei culorilor, domeniu în care totul abia urmează a fi construit, inclusiv în ceea ce privește istoria picturii, devenind cel mai important specialist pe plan internațional. Cavaler al Legiunii de Onoare (2020). Autor a circa patruzeci de lucrări, printre cele mai importante numărându-se:

L’Échiquier de Charlemagne. Un jeu pour ne pas jouer (Paris, Adam Biro, 1990);

L’Étoffe du Diable. Une histoire des rayures et des tissus rayés (Paris, Seuil, 1991);

Traité d’héraldique (Paris, Picard, ediția a patra, 2003);

Figures de l’héraldique (Paris, Gallimard, 1996);

Jésus chez le teinturier. Couleurs et teintures dans l’Occident médiéval (Paris, Le Léopard d’or, 1998);

Les Emblèmes de la France (Paris, Bonneton, 1998);

Bleu. Histoire d’une couleur (Paris, Seuil, 2000);

Figures romanes (Paris, Seuil, 2001, în colaborare cu Franck Horvat);

Les Animaux célèbres (Paris, Bonneton, 2001);

Uniformes (Paris, Seuil, 2002, în colaborare cu James Startt);

Une histoire symbolique du Moyen Âge occidental (Paris, Seuil, 2004);

L'Ours : histoire d'un roi déchu (Paris, Seuil, 2007);

Noir. Histoire d’une couleur (Paris, Seuil, 2008);

Le Cochon. Histoire d'un cousin mal-aimé (Paris, Gallimard, 2009);

Bestiaires du Moyen Âge (Paris, Seuil, 2011);

Vert. Histoire d'une couleur (Paris, Seuil, 2013);

Rouge. Histoire d'une couleur (Paris, Seuil, 2016);

Jaune. Histoire d'une couleur (Paris, Seuil, 2019).

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG