Emilian Galaicu-Păun

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. în ale muzicii? Vă rog s-o istorisiţi.

Tudor Chiriac: Compoziția am studiat-o cu eminentul profesor Solomon Lobel, absolvent a trei Consevatoare: din Iași, București și Chișinău. Conform programei analitice, în anul IV la conservator trebuia să scriu un cvartet de coarde. În aceeași perioadă, domnul profesor trebuia să plece la Paris pe o perioadă de patru luni. Deci, urma să mă lase față în față cu o formă muzicală complexă și un gen muzical atât de dificil. Mi-a cerut să compun (în câteva săptămâni) toate temele viitorului cvartet, să se asigure măcar că – în lipsa Domniei Sale – voi lucra cu teme „aprobate”, valoroase.

Lucrurile au mers bine până la momentul în care i-am adus o temă în metru axak (la șapte optimi, arhetip Geamparale). Mi-a aprobat toate temele, pe cea axakă însă – nu. De câte ori aduceam alte teme, o atașam din nou și pe cea axakă... motivând... justificând... poate trece cumva. La ultima oră însă, mi-a spus răspicat: „Muzica nu este aritmetică... unde se numără: un-doi-trei-patru-un-doi-trei... un-doi-trei-patru-un-doi-trei... ca să-ți iasă șapte. Numai după două perioade a câte 16 măsuri poți să căpiezi”. Avea perfectă dreptate în ceea ce privește obiceiurile „matematice” ale unor colegi de breaslă, eu însă nu am „numărat-o” când o compuneam.

Era un profesor riguros, nu-mi puteam permite să-i ies din cuvânt... dar și tema la șapte optimi îmi plăcea la nebunie (cred că de la ea începe stilul lui Tudor Chiriac în muzică).

În fine, a plecat Solomon Moiseevici la Paris.

În paralel, la polifonie urma să scriu o fugă, cu distinsa profesoară Margarita Belîh. Când i-am propus să scriu fuga pe o temă axakă, la patru voci... pe patru portative (ca pentru cvartet de coarde!), doamna profesoară s-a arătat foarte entuziasmată. Așa a fost scris finalul cvartetului de coarde: la orele de polifonie, unde doamna profesoară nu mi-a îngrădit imaginația cu nici un fel de norme de scriitură din manualul de contrapunct. Asta mă avantaja, pentru că la acea vreme mă atrăgea modernismul secolului al XX-lea, în special cel al lui Bela Bartok.

În același timp, la conservator s-a instituit Clubul Compozitorilor și Criticilor (le-a plăcut abreviatura KKK, suna modern în concepția inițiatorilor). În cadrul acestui club, lucrarea s-a cântat, chiar a fost înregistrată cu Cvartetul Radioteleviziunii Chișinău.

Între timp s-a întors și domnul profesor Lobel de la Paris. Dialogul a fost scurt:

• Ai scris cvartetul?
• Da.
• Să văd partitura.
• Puteți și să o ascultați – există înregistrarea la cabinetul acustic.

Trec peste detalii. A început audiția. Până la finalul cvartetului, pe parcursul părților I și a II-a, „inima mi se făcuse cât un purice” – așteptam verdictul... poate chiar exmatricularea (pentru neascultare!). Domnul profesor a urmărit cu mare atenție toată partitura. După o pauză lungă, care mie mi s-a părut cât o veșnicie, a spus doar atât: „Mda... Nimeni nu știe chinurile nașterii”. Nu am să uit cât oi trăi.

Am absolvit facultatea... m-am demobilizat din armată... Am compus prima lucrare, fără îndrumarea profesorului – suita „Pe un picior de plai”, pentru nai, țambal, taragot vioară și orchestra simfonică de tip wagnerian. A fost programată la Plenara tinerilor compozitori din acel an. Cu o săptămână înainte de premieră, am considerat obligatoriu să-i arăt partitura și lui Solomon Moiseevici, considerând că în calitate de fost profesor al meu purta și el o responsabilitate... de aceea, orice posibile stângăcii (chiar prostii!) ale mele ar fi putut compromite și imaginea de profesor a domniei sale.

Întâlnirea a fost la el acasă. Fiind un pianist foarte bun și citind partitura cu ușurință, domnul profesor a observat imediat că... am luat-o razna... rău de tot. Că în suita „Pe un picior de plai” nu se mai regăsea aproape nimic din ce mă învățase el în cei cinci ani de studii. După citirea partiturii mi-a spus (fără supărare... fără răutate): „Ți-aș accepta tot ce ai scris tu aici, numai nu și finalul. Cum îți imaginezi că ar putea să sune bine naiul – un instrument atât de natural, împreună cu vibrafonul – un instrument atât de electronic?”.

Întrucât știmele erau deja copiate, nu am mai putut face nimic, dar i-am promis că după premieră am să refac... am să arunc finalul. (Anticipez puțin: dacă voi rămâne și eu cu ceva în istoria orchestrației, la nivel planetar, va fi în primul rând pentru această combinație timbrală – naiul plus vibrafonul – găselnița vieții mele).

Din nou, trec peste amănunte. Premiera a avut loc... a fost ceva de genul „Ora mea astrală”... un real succes... chiar de la prima lucrare de după conservator. Sala Filarmonicii din Chișinău avea două ieșiri, însă tot publicul s-a orientat către ușa unde mă aflam eu... să mă felicite. Au încheiat rândul două personalități de la noi: poetul Grigore Vieru și profesorul Solomon Lobel.

Pe Vieru l-am văzut prima dată atunci. Avea niște ochi de un albastru pe care nu-l mai văzusem la nimeni, fapt care aproape m-a hipnotizat: „Te felicit, tinere... dar ține minte, asta n-au să ți-o ierte niciodată”. Atunci mi s-a părut „ciudățică” felicitarea lui Vieru, am înțeles-o însă mult mai târziu (când nu mai eram „pe meleagurile dintre Prut și Nistru”).

Solomon Moiseevici a fost ultima persoană care mi-a strâns mâna. Nu m-a felicitat. Doar mi-a spus să vin a doua zi la el (de multe ori își ținea orele cu studenții acasă). Am venit. Lecția a început într-o formă foarte specială: m-a servit cu o cafea... cât un degetar de mică. M-am gândit: „ce zgârciobar!”... dar după ce am dat peste cap cafeluța (dintr-o înghițitură), am simțit-o imediat în mine... că „lucrează”! Nu băusem niciodată așa ceva – era o esență de cafea arabică, deosebit de tare... de valoroasă.

Așteptam sentința. Sincer să fiu, credeam că o să-mi spună ceva de genul să nu ascult ce spune „prostimea”... să modific. Ori – că a greșit și el... se întâmplă cu toată lumea (la atât m-a dus pe mine capul în momentul acela). Bunul meu profesor a spus însă... cu totul și cu totul altceva: „De azi înainte să nu mai asculți pe nimeni... că totul în jur este gunoi”. Doamne, ce Profesor deosebit am avut! Eu și așa îl divinizam, iar în clipa aceea am mai simțit (în plus) că mă tratează de la egal la egal... Era ceva amețitor pentru mine.

Relația mea cu domnul profesor Lobel, însă, a fost departe de a se rezuma numai la „aprecieri” laudative (de fapt, astea două au fost singurele laude, e adevărat – foarte neobișnuite). Toți anii de studiu au fost o luptă crâncenă pentru idealuri componistice (el era, în principal, adeptul urcușului armonic în accepția lui Paul Hindemith. Pe mine însă această metodă mă interesa mai puțin; eu îmi doream să cuceresc „Everestul” modernismului de ultimă oră. De-ar fi să mai învăț încă odată la el..! Aș fi „de ascultare ca la sfânta mănăstire”... Atât de mult timp am pierdut! Nu cu modernismul... cu prostii inutile!).

Deci, tot anul „discutam”... că era „pluralismul de opțiuni componistice”... Dar când mai rămâneau două luni până la examene, scotea asul său... atuul: „Nu am înțeles! Aici te învăț eu pe tine, ori tu pe mine?!”. Din clipa aceea făceam totul „ca la carte”, iar „cartea” el o știa foarte bine. Marele Profesor Solomon Moiseevici Lobel! Nu sunt vrednic să-mi pun semnătura sub vorbele lui... Niciodată nu mi-a pus opreliști în problema fundamentală – ancestralitatea muzicii mele. Dimpotrivă – a favorizat-o.

Em. G.-P. : Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr compozitor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre muzicieni aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

T. Ch.: În calitatea mea de profesor – la Chișinău – nu prea mă țin minte... a fost tare demult... dar uneori îmi spun foștii mei studenți câte una... care mă determină să-mi pun întrebări: chiar așa a fost? Ori, mai nou, îmi scriu pe rețelele de socializare.

Oleg Baraliuc – la prima oră de compoziție – zice că i-am dat pentru acasă să citească „Biserica albă” de Ion Druță... și că la ora următoare l-am pus să mi-o povestească... la pian! În calitate de compozitor, eu nu am fost dintr-ăștia, nici nu am încercat vreodată asemenea „isprăvi”, dar știam că există și așa ceva.

Oleg Baraliuc

21 martie ·

Astăzi este ziua de naștere a dascălului meu muzical. Este ziua compozitorului nostru Național, după mine a fondatorului școlii Naționale de compoziție – Domnul Tudor Chiriac.

Din 1998 au trecut ani, dar eu, la vârsta mea de 53 de ani, de fiecare dată, când stau lângă Maestru... mă simt din nou studentul Dumnealui. Mai am ce sa învăț, cât hăul.

Vreau să-i doresc multă sănătate, viață îndelungată și frumoasă /.../

Tudor Chiriac

Dragă Oleg, lumea cunoaște sinceritatea, uneori tranșantă, în luările tale de atitudine. În creație, asemenea calitate este inestimabilă, și muzica ta poartă acest însemn valoric! Dar... dacă te-aș lăuda pentru aprecierile care mi le-ai făcut, aș risca să rămân neînțeles. Eu nu te laud, Oleg – eu doar CONSEMNEZ o realitate: cu contribuția ta, muzica noastră a devenit incomparabil mai bogată: „Dacii”, „Mănăstirea Căpriana”, „Dor de casă”, „Săracă inima me”... și le-am ales numai pe cele devenite antologice demult.

E suficient să spun doar: Tandemul Oleg Baraliuc-Olga Ciolacu, ori: Ala Pugaciova-Teatrul muzical-Oleg Baraliuc... și imediat se vede dimensiunea. Deci, încă odată: eu nu te laud, Oleg... eu doar mă mândresc cu tine.

Grigore Negură – student la compoziție – întârzia uneori la ore. Când a ajuns și el profesor, mă cita la adunarea părinților (să le fie de învățătură studenților săi): „Grigore, tu ai întârziat cu cinci minute, nu la lecție; tu în viață ai întârziat cu cinci minute!”

Grigore Negura

D-ul Profesor, e cu întârziere dar Va doresc din tot sufletul o sanatate puternica de la Dumnezeu!, să aveți grijă de D-stră ca mulți nu înțeleg și nu știu cine sunteți!!! La mulți ani!!

Tudor Chiriac

Dragă Grigore,

Mi-au mers direct la inimă simplele tale cuvinte... de recunoștință. Da, eu am ajuns să fiu și profesor de compoziție, la conservatorul din Chișinău... numai din drag de talentul tău... să te ajut, atunci când a trebuit să depășești. Dintre discipolii mei, numai tu ai urmat compoziția academică. Scrii puțin... te-ai dedicat ingineriei de sunet... Îți doresc și eu sănătate și noi realizări.

Ana-Maria Rusu

Eu nu-mi amintesc un profesor mai bun și mai priceput. Am facut click intr-o oră de curs a acestui om care ne explica ce înseamnă muzica din note iar de atunci totul a fost altfel pentru că privind in urmă, atunci, în ora aia s-a născut profesorul Ana Rusu.

Nici nu pot gândi cum poate compune ce compune, e atins de un har pe care puțini din lumea asta l-au primit iar eu am fost atât de norocoasă încât 3 ani i-am fost elev. Tudor Chiriac, best teacher ever!

Ori:

Ana-Maria Rusu

21 martie ·

Când te naști în aceeași zi cu Bach înseamnă că Dumnezeu a pregătit ceva dincolo de întâmplare. Dacă îți mai dedici și întreaga viață muzicii atunci e clar, nu degeaba eu îi admir pe acești trei oameni.

De la unul am învățat să fiu autentică, de la altul sa înțeleg muzica iar cel de-al treilea e primul peste tot în lume.

La mulți ani, oameni mari!

#GDuțică #Bach Tudor Chiriac

Tudor Chiriac

Dragă Ana-Maria,

Nu este meritul meu că m-am născut într-o zi cu cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor... e vrerea Celui de Sus. Singurul meu merit ar fi, poate: cum am putut să realizez ceea ce am realizat... pornindu-mă de acolo de unde am pornit. Nu e falsă modestie – biografia mea nu seamănă a fi o biografie de compozitor... De aceea dimensiunea în care îmi așezi numele, oarecum mă sperie...

Ori:

Ana-Maria Rusu

30 iunie

Scris demult. Uitat. Publicat acum. Surpriză!

Scriu cu gândul îndreptat către doi profesori grozavi din Iași, G. Duțica și Tudor Chiriac dar și către toți cei care construiesc caractere mari în corpuri mici.

/.../

Profesorul – ecou; acela care nici nu-și dă seama ce impact are în viața ta, pentru că așa e el; nu-și propune să fie extraordinar pentru studenții săi, pentru că este extraordinar tot timpul. E profesorul acela care te vulnerabilizează la maximum și te dezarmează prin simplitate și firesc. Cel care îți vorbește cu „Dumneata”, care te scuză că ai întârziat, dar tot ai absent pentru că el e corect. E cel care îți găsește în orice încercare prostească de a orchestra un colind ceva bun, cel despre care afli pe internet ca a câștigat premii UNESCO (Niște fleacuri, măi, copii) și de la care înveți abia la 24 ani de ce muzica e așa cum e, pentru că până la el nimeni nu a știut cum să-ți explice asta. Știți, eu nu cred că ați întâlnit profesorul care îți pupă mâinile pentru că i-ai cântat o doină, care îți pune nota patru cu dragoste, care plânge când ascultă pe YouTube înregistrări cu studenții lui, cel care îți cere ajutorul în probleme de tehnologie pentru că vrea și el să învețe ceva de la tine.

Tudor Chiriac

Dragă Ana-Maria,

Să-ți fac și eu o destăinuire: cât v-am fost profesor, mă gândeam mereu... să am măcar un student, care... la final... să orchestreze mai bine ca mine. Mulțumesc pentru că mi-ai „albăstrit” numele... astfel că acest mesaj al tău nu ar fi putut trece pe lângă mine. Este ORCHESTRAT atât de reușit!.. Magistral..! Doar muzica mă mai răscolește astăzi atât de mult... „Muzica din note” (cum obișnuiam eu să vă spun)... fie că este dintr-o Doină cu Lucreția Ciobanu, fie – dintr-o Simfonie de Mozart. Mi s-au umezit ochii de bucurie... și recunoștință. Sărut suflețelul, Scumpo!

Dragi prieteni, faceți click, să aveți acces la mesajul din spatele imaginii acestei postări. Nu o să regretați...

.....................................................................................................................................

La orele de Semantica muzicii – disciplină pe care la Iași am instituit-o eu – am avut mereu studenți de la alte specializări, care nu o aveau în programul lor de studiu. După ce m-am pensionat de la Universitatea națională de arte „George Enescu”, am aflat că unii studenți alegeau Iașul (nu Clujul ori Bucureștiul!) „pentru că la Iași predă profesorul Chiriac”; așa mi-au transmis și mie.

Niciodată până acum nu am scris despre profesorii mei. Dar – legat de ei – sunt lucruri, care ar fi păcat să le iau cu mine dincolo... de aceea le-am pus în pagină... să rămână aici. Mai sunt și alți profesori, poate de aceeași importanță. Mi-aș dori să am ocazia să scriu și despre ei. Cât despre propria-mi persoană, consider că ori trebuie să scriu așa cum este / cum a fost, ori nu trebuie să scriu defel.

Cu aleasă prețuire Tudor Chiriac

* * * * * * * *

Tudor CHIRIAC (n. la 21 martie 1949, în Ciuciuleni, Nisporeni), compozitor, prof. univ. dr., membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din Republica Moldova, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A absolvit Institutul de Stat al Artelor „Gavriil Musicescu” din Chişinău, facultatea Compoziţie; stagii în materie de compoziţie şi orchestraţie la casele de creaţie din ex-URSS, sub îndrumarea profesorului Iuri Fortunatov (de la Conservatorul „P.I. Ceaikovski” din Moscova); doctor al Universităţii de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca (cu o teză despre Muzica românească de filiaţie ancestrală. Principii fundamentale de compoziţie şi analiză integrală a muzicii). Laureat al Premiului Ministerului Învăţământului pentru Cvartetul de coarde Nr. 1 (1976); Premiul „Boris Glavan” al Tineretului din Republica Moldova, pentru poemul Pe un picior de plai (1979); Premiul de Stat al Republicii Moldova, pentru poemul Mioriţa (1988), selectat de Consiliul internaţional U.N.E.S.C.O. printre cele 10 lucrări cele mai bune ale lumii în anul 1986; Maestru al Artelor din Republica Moldova, pentru contribuţie deosebită în promovarea muzicii naţionale (1994).

Bucuraţi-vă, oameni şi lighioane – se împlinesc 400 de ani de la naşterea fabulistului Jean de La Fontaine (8 iulie 1621, Château-Thierry – 13 aprilie 1695, Paris). Nume de prim-plan al literelor franceze, citit de generaţii de copii & adulţi, tradus în numeroase limbi, a cărui operă a fost interpretată în fel şi chip (y compris, cu rea-credinţă – bunăoară, de Jean-Jacques Rousseau care, într-o pagină celebră din Emile, analizează fabula Le corbeau et le renard și arată că aceasta ar fi neinteligibilă pentru un copil), întoarsă pe toate feţele şi aplicându-i-se varii grile de lectură. Ce surpriză să descopăr că cel mai important specialist în heraldică, dar şi în bestiarul medieval – mă refer la istoricul francez contemporan Michel Pastoureau (n. 1947) –, îl citeşte într-o cheie inedită, consacrându-i un întreg capitol – Bestiarul lui La Fontaine – din fundamentala sa lucrare, O Istorie simbolică a Evului Mediu occidental (ediţia a II-a, revizuită, în curs de apariţie la Editura Cartier), din care îngăduie-mi-se să citez trei mici fragmente:

* * * * * * * * *

Un armorial literar

În fabulele lui La Fontaine, într-adevăr, heraldica este adeseori subiacentă. Nu atât sub formă de aluzie la stema cutărui sau cutărui personaj protector sau detractor al lui La Fontaine și al prietenilor săi: veverița lui Fouquet, năpârca lui Colbert, șopârlele lui Tellier, respectiv leul lui Bouillon, știuca lui Mancini sau câinele librarului Barbin. Această heraldică, care este una discretă – dar care merită a fi studiată de aproape – nu este primordială. Ea nu se limitează altminteri la figurile ce iau loc în stema cutărei sau cutărei familii: fiecare individ, într-adevăr, dincolo de animalul său heraldic de familie, poate uza de unul sau mai multe alte animale ce i-ar servi drept deviză (în sensul secolului al XVII-lea). Bunăoară, lupoaicele, alături de celebrele șopârle ale stemei familiei Tellier, afișează la rându-le o emblemă grăitoare proprie acesteia: un lup, ba chiar – emblematica secolului al XVII-lea se complace să cultive rebusul și calamburul – un lup „privitor” (regardant), „un lup care vede” (loup voit), adică având capul reprezentat en face ca cel al leopardului, și nu în profil, ca cel al leului. Dar esențialul nu e de căutat aici.

Esențialul se află în primul rând în repertoriul restrâns al animalelor aduse în scenă de fabule și în felul în care, de la o fabulă la alta, acestea formează un sistem coerent; apoi în structura heraldică forte care susține narațiunea fiecărei fabule; în cele din urmă, în moralitatea ce se desprinde, aproape mereu sub forma unei maxime sau a unei sentințe plasate la sfârșitul textului asemeni unui motto înscris pe listel. Mai mult decât culegerile de embleme, a căror influență asupra lui La Fontaine a fost subliniată de demult, arta și știința blazonului sunt cele care se află în prim-planul creației sale poetice. În consecință, cele trei cărți de Fabule publicate de Jean de La Fontaine între 1668 și 1694 constituie, probabil, cel mai frumos armorial literar pe care ni l-a lăsat secolul al XVII-lea. Un armorial ordonat, altfel spus, clasat după figuri heraldice, și nu un armorial general, clasat după familii sau posesori de steme.

Animalele din Fabule nu sunt animale adevărate; chiar dacă greierul cântă, chiar dacă ciocârliile își fac cuibul, chiar dacă lupul îl mănâncă pe miel, iar măgarii și catârii poartă poveri. Cu atât mai mult nu sunt oameni (sau nu doar oameni), chiar dacă vorbesc și polemizează ca niște ființe umane, pleacă în pelerinaj, se căsătoresc, sunt îngrijite și înmormântate, iar societatea lor are un rege, o curte, consilieri, palate, colibe și tribunale. Cu atât mai mult nu sunt modele sau măști, cum se întâlnesc în teatru și în ritualurile de deghizare, și mai puțin atribute, deoarece nu sunt generice, ci individualizate. Nu, sunt mai degrabă mobile, în sensul forte pe care heraldica îl dă acestui cuvânt, adică figuri care, contrar figurilor geometrice, nu sunt fixate în interiorul scutului, dar adoptă atitudini și dispoziții diferite în funcție de stemă. Ele se declină în număr, poziție, relație, formă și culoare; în plus, ele se regăsesc de la un scut la altul, creând astfel serii, ecouri, continuități sau rupturi care conferă întregului armorial propria-i economie. Altminteri, până și plantele și obiectele pe care poetul nostru le aduce în scenă sunt tratate într-o manieră asemănătoare, asemeni figurilor heraldice, așa cum puteau fi întâlnite la orizontul anilor ’60-’80 ai secolului al XVII-lea în lucrările a doi mari heraldiști: eruditul burgund Pierre Palliot și, mai cu seamă, părintele iezuit Claude-François Ménestrier, ale cărui tratate și manuale constituie mari succese de librărie până hăt în secolul al XVIII-lea. Într-adevăr, ce diferențe există între leu, lup și vulpe, pe de o parte, și stejar și trestie, ghindă și dovleac, oală de pământ și oală de fier, pe de alta? La drept vorbind, nici una. Acestea sunt figuri heraldice, adevărate mobile heraldice; ele iau loc în armorialul fabulistului și fără îndoială și în bestiarul său care, asemeni celor din Evul Mediu, nu se limitează la animale. Altminteri, nici nu poate fi altfel, în caz contrar, fabulele fără animale nu ar fi fabule.

Animale emblematice

Uneori, simplitatea și coerența acestui bestiar pare să contrasteze cu eterogenitatea sau complexitatea unui anumit număr de fabule. Recurența mai multor animale – șase dintre ele se regăsesc în zece sau mai multe fabule (leul, lupul, vulpea, măgarul, câinele și șobolanul), iar alte câteva sunt aproape la fel de frecvente (cocoșul, maimuța, corbul, boul) – constituie o lume în sine, un univers închis. Contrar a ceea ce se crede în general, bestiarul lui La Fontaine nu are un număr prea mare de specii de animale: mai puțin de cincizeci pentru 238 de fabule publicate în trei culegeri, între 1668 și 1694. Totodată, mai multe dintre ele, cum ar fi stridia sau viespea, nu se întâlnesc decât o singură dată. Altminteri, ar fi cazul să ne interogăm, sprijinindu-ne pe cifre, asupra frecvenței și rarității acestor animale, și să comparăm, aproape statistic, bestiarul fabulistului nostru cu cel al predecesorilor săi. Adausurile sale nu sunt numeroase, dar introduc supape ce asigură buna funcționare a sistemului care, fără nici o inovație, ar avea tendința să se sclerozeze. Ar trebui totodată să ne interogăm asupra absenței unor animale și poate să ne întrebăm dacă ființa umană trebuie considerată ca făcând parte din acest bestiar sau nu.

Căci, asemeni oricărui bestiar, cel al fabulelor le conferă animalelor diferite indicii de frecvență. În cazul lui La Fontaine există două vedete: leul și vulpea; dar aceste animale erau deja vedete în fabulele antice și în cele din Evul Mediu și reprezentau cele două versante obligatorii ale simbolicii animale: un animal viril și un animal feminin; un animal regal și un animal țăran; un animal solar și un animal lunar; un animal de aur (galben sau roșiatic) și un altul de gueules (roșu sau roșcat). În doi, leul și vulpea acoperă jumătate din paleta heraldică. Bestiarul lui La Fontaine este fără doar și poate un bestiar ierarhizat, nu după legile naturii, nici după taxinomiile zoologiei, dar în funcție de onorabilitatea figurilor blazonului. Anume acesta din urmă, la răscrucea secolelor al XII-lea și al XIII-lea, a instalat leul pe tronul de rege al animalelor în simbolica occidentală. Și anume Fabulele lui La Fontaine sunt cele care, în secolul al XVII-lea, l-au reașezat definitiv pe acest tron de pe care, la un moment dat, acvila părea să-l fi alungat.

O trăsătură gramaticală subliniază cât se poate de convingător acest caracter heraldic al figurilor de animale, recurente de la o fabulă la alta: întrebuințarea frecventă a articolului definit – corbul, leul, greierul, furnica, broaștele. Această turnură gramaticală se înrudește cu o adevărată blazonare: în câmp de argint un corb negru; în câmp negru un leu de aur; în câmp de aur o vulpe roșie; în câmp roșu un lup răpind hermina. Articolul hotărât, dincolo de faptul că-i dă un nume fiecărei figuri – aproape un nume propriu (de unde și, uneori, întrebuințarea în edițiile vechi a majusculei: le Lion, le Renard, le Corbeau) –, îi permite să prezinte fiecare specie într-o manieră arhetipală. Nu este o vulpe oarecare, este Vulpea. Trăsăturile distincte – fizice, sociale, morale sau psihologice – ce o caracterizează sunt nu atât particularități individuale, cât generalități privitoare la specia pe care o reprezintă. Și aceasta nu în raport cu istoria naturală – nimic mai puțin naturalist decât fabula! –, ci în raport cu tradițiile culturale. Nici un greier, de exemplu, nu caută să se alimenteze „cu muște și viermișori”: este vorba de o insectă ce nu mănâncă decât seva vegetalelor; dar verosimilitatea – și deci adevărul – pare mai importantă în cazul dat deoarece, conform tradițiilor, greierul este gălăgios și vorace, iar imaginea pe care o propune fabula este în conformitate cu ideea pe care și-a făcut-o deja cititorul.

Heraldica fabulei

Dincolo de cuprinderea în cadrul unui repertoriu, formând el însuși un adevărat armorial, aceste animale-tip sunt puse în mișcare și legate între ele printr-o autentică sintaxă heraldică a narațiunii. Într-adevăr, asemeni stemei, fabula este structurată în profunzime și se citește plan după plan. Planului din fundal îi corespunde situația inițială, în general o situație de criză în care-și află rădăcina istoria viitoare. Pe planurile intermediare iau loc evenimentele, mai mult sau mai puțin de durată, care transformă această situație inițială; sunt faimoasele „o sută de acțiuni diverse” care fac să alterneze relatările și discursurile. Apoi, în planul din față, este prezentată situația finală, rezultată din noul echilibru de forțe în prezent. Dar fabula-stemă nu se încheie aici, deoarece, „broșând peste toate” și constituind planul cel mai apropiat de spectator, vine în final morala, adevăratul suflet (âme) al unei devize al cărei corp o alcătuiește narațiunea – pentru a relua o terminologie atât de dragă heraldiștilor și teoreticienilor culegerilor de steme din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Ca și în cazul unei steme, lectura se face în ordinea planurilor, începând cu cel din spate, fiind absolut imposibilă orice revenire în urmă. Timpul verbelor întrebuințate de La Fontaine întărește această structură în straturi: la început imperfectul; apoi perfectul simplu sau prezentul narațiunii; în cele din urmă prezentul absolut, cel al sentințelor, al maximelor și al adevărurilor generale. O dată în plus, structura heraldică este pregnantă: în spate, trecutul; în față, prezentul; „broșând peste tot”, eternitatea.

Cele optsprezece luni petrecute de tânărul Jean de La Fontaine la Părinții Oratoriului, adevărați pionieri în secolul al XVII-lea în domeniul pedagogiei heraldice, au lăsat o amprentă de neșters asupra lui. Astfel încât și-a conceput bestiarul ca un fel de armorial și și-a alcătuit fabulele după principiile blazonului. Fiecare dintre acestea poate fi în același timp o povestioară pitorească, o alegorie morală, o proclamație emblematică, o deviză, un program didactic sau o artă a memoriei: într-un cuvânt, o adevărată stemă.

(Traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun)