Sigur, recunoaşteţi titlul celebrului roman al argentinianului Ernesto Sabato (1911 – 2011), cu o mică adăugire auctorială (mde, ispita intertextualizării!); mi s-a părut tocmai potrivit pentru a aduce în scenă un personaj al cărui nume era, acum două decenii şi mai bine, pe buzele tuturor: Ilie Ilaşcu. Pe 5 mai 2001, cel mai cunoscut prizonier politic de atunci era transferat la Chişinău şi predat serviciilor secrete ale Republicii Moldova şi României – faptul că în 2021, pe 5 mai, nu şi-a adus nimeni aminte de această „aniversare” e cât se poate de grăitor. Mi-ar fi scăpat şi mie, să nu fi fost cartea (în curs de apariţie) Republica Moldova la răscruce de lumi, scrisă la patru mâini de senatoarea franceză Josette Durrieu şi tânărul universitar parizian Florent Parmentier; în cele ce urmează, vă propun un mic fragment din Capitolul 7. Transnistria și armata a 14-a rusă. Smirnov și grupul Ilaşcu, redactat de doamna Senatoare:
* * * * * * * * * *
Acest celebru prizonier Ilie Ilaşcu, cine este el de fapt?
Este conducătorul grupului „Ilaşcu”, grup care-i poartă numele. Ceilalți sunt: Alexandru Leșco, Andrei Ivanțoc și Tudor Petrov-Popa – în total patru persoane. Ilie Ilaşcu e deputat în Parlamentul Republicii Moldova din 1991, încarcerat de Smirnov în octombrie 1992, și reales deputat în 1998, pe când se afla în închisoare. Deputat pro-român, ceea ce i-a făcut pe oameni lui Igor Smirnov din Transnistria să spună că „este un terorist care a fost făcut deputat”, Ilie Ilaşcu le răspunde afirmând: „Am fost întotdeauna credincios patriei mele și României”. Ilie Ilaşcu fusese luptătorul înfocat și a luptat cu arma în mână pentru unirea Republicii Moldova cu România.
Dar el zăcea în închisoare din 1992, într-o izolare absolută. Doar soția sa, Nina Ilaşcu, care locuia la Chișinău alături de fiica lor, îl putea vizita din când în când, la distanţe din ce în ce mai mari. O cunoscusem pe această femeie. Demnitatea lui, aș spune chiar clasa sa discretă, mi-a făcut o impresie puternică. Ceea ce m-a făcut să cred că o femeie ca ea nu putea avea decât un soţ ca el. Astăzi n-aş mai fi atât de sigură.
Dar aveam o misiune din partea Consiliului Europei și o obligație în ce priveşte Drepturile Omului de a înțelege mai bine această problemă. Republica Moldova, stat-membru al instituției noastre, trebuia să-şi respecte angajamentele și principiile la care a subscris; or Transnistria, a cărei secesiune nu a fost niciodată recunoscută, făcea partea din Republica Moldova. Dilema era totală, iar sarcina mea cu atât mai dificilă.
Totodată eram absolut convinsă că trebuia să obțin cu orice preţ această autorizație de la Igor Smirnov!
Întâlnirea noastră a avut loc în prezența, printre altele, a unui general și a președintelui pseudo-parlamentului transnistrean Grigore Maracuța, un om de bază al regimului și unul dintre cei mai puternici lideri separatişti, cu Igor Smirnov în frunte, care au proclamat independența Transnistriei, la 2 septembrie 1990, și au provocat conflictul de pe Nistru, de la 1 martie până la 29 iulie 1992.
Dintr-o dată, întrebarea mea ţâşnește, la capătul unei fraze... Momentul mi s-a părut cel potrivit:
- Aș vrea să-l vizitez pe Ilie Ilaşcu în închisoarea sa. Este misiunea care mi-a fost încredinţată de Consiliul Europei și vă cer autorizația s-o fac!
- NIET !!!
Răspuns imediat fără drept de apel. Subiectul părea închis! La fel și interviul nostru.
Atât că... a urmat o continuare mai „de curtoazie”, aș spune chiar mai „civilizată”, ca să folosesc un termen îndrăgit în țara asta, fiind invitată să iau prânzul cu Grigore Maracuța, președintele Parlamentului, un moment convivial destul de rar în aceste condiții. Bărbatul este elegant și îmi oferă un braț de trandafiri roșii, pe care i-am păstrat chiar după ce s-au uscat și s-au acoperit de praf, atmosfera mai intimă a acestei mese îmi dă o anumită libertate de ton și chiar mă aventurez să-i spun gazdei mele:
- Președintele Igor Smirnov a greșit atunci când mi-a refuzat această vizită la Ilie Ilaşcu în închisoarea sa...
Şi imediat adaug:
- Nu cred că Dvs. aţi fi făcut la fel!
Şi el îmi răspunde:
- Este adevărat!
Așa că insist și îi spun:
- Ajutaţi-mă vă rog să obțin această autorizație!
Trece un înger! Apoi vine întrebarea lui:
- Puteţi să reveniţi mai târziu?
- Da!
- De pildă, în decembrie?
- Da! (discuţia noastră se întâmpla în octombrie)
- La o dată care urmează să fie stabilită în ultimul moment?
- Nici o problemă, mă întorc la Tiraspol!
Cât timp am luat masa, care a durat într-o atmosferă de încredere și incontestabil amicală, președintele Grigore Maracuța a ţinut să-mi explice mai amănunţit această istorie a Transnistriei și a Moldovei, fosta republică a URSS. Tot vorbind cu mine, desena ceva în carnetul său, făcând o schiță, confuză, ilizibilă, dar totuşi un document istoric! El trasa linii apăsate cu creionul, tot insistând asupra legitimității acestei „identități diferite” care, în cazul Transnistriei, urma să se realizeze printr-o „autonomie largă”. Un „stat comun”, de exemplu o confederație, care ar reuni două state suverane având fiecare armata sa, politica sa externă, moneda sa...! Doar atât! Adică totul...
Odată povestea încheiată, dar și schița, l-am rugat pe președintele Maracuța, fără ezitare și fără scrupule, să-mi dea s-o păstrez, schiţa. Iar atunci când mi-a dat-o, l-am rugat s-o semneze! Și a făcut-o cu un zâmbet larg pe buze, aproape fără să se arate surprins, printr-un gest generos ce mergea mai departe – şi anume oferindu-mi agenda sa personală! O mai am şi astăzi... Mai mult decât nişte simple amintiri, sunt documente istorice autentice, impregnate de energia și adevărul sau de forța cuvântului dat. De asemenea, impregnate de emoții, dar şi de amintiri.
Iar pe 4 decembrie 1998, eram din nou la Tiraspol!
Totuși, nu l-am mai văzut pe președintele Maracuța cu acea ocazie; momentul, destul de sensibil, a fost reglementat altfel. Reguli stricte, evident, și chiar dacă aș refuza, de exemplu, ca generalul să rămână tot timpul cu mine în celula prizonierului... el ar sta în fața ușii! Camerele de luat vederi, ascunse, dar evident plantate peste tot, ar fi suficiente pentru a urmări îndeaproape și asculta dialogul care urma să aibă loc în limba română. Aveam o interpretă, Rodica, aceeaşi care m-a însoţit pe parcursul a cincisprezece ani de misiuni și interviuri.
Odată stabilite toate detaliile întrevederii la Tiraspol, am mers mai mult de o oră cu mașina. Un peisaj monoton și cenuşiu, o atmosferă tristă... și deodată apare închisoarea! O ditamai clădirea neagră, într-un peisaj pustiu și înfricoșător. Iată-ne sosiţi – generalul, interpreta și eu. Refuzasem orice altă prezență, inclusiv din partea moldovenească. Trebuie să mărturisesc că cererile fuseseră presante și numeroase. Informațiile despre misiunea mea s-au răspândit rapid la Chișinău și în Moldova, iar radiourile au vorbit despre asta, vestea ajungând până și în celula lui Ilaşcu, unde avea un tranzistor – tranzistorul era singurul obiect la dispoziția sa, pe lângă un aragaz și o tigaie pentru gătit.
Dar primul pas este să păşim pragul închisorii și să mergem la o întâlnire obligatorie cu directorul instituţiei penitenciare. Această ușă blindată se închide cu zgomot în urma noastră, dându-mi senzația neplăcută de a fi intrat într-un seif. Sunt uneori puţin claustrofobă, dar într-o clipă senzaţia a şi dispărut.
Întrevederea mea cu Ilie Ilaşcu în închisoarea sa a durat mai mult de o oră. Ilaşcu este adus din celula sa. Am fost instalați într-un spațiu închis de aproximativ 4 m², aşa-zisa „cameră de vizită”. Nu se află nimic, în afară de două scaune. Generalul rămâne afară, așa cum s-a convenit, iar ușa se închide. Individul pe care-l voi întâlni, închis timp de șapte ani, în izolare absolută, un adversar hotărât al lui Smirnov, este periculos. „Foarte periculos!”, am fost avertizată. Sosește un bărbat de 52 de ani, îmbrăcat într-un trening albastru. Iată-l aşadar, stând în picioare, scund și rotund, purtând barbă, pe cât de lat pe-atât de înalt. Un zâmbet îi luminează chipul duios, da, am zis bine, chipul duios. Acest om plinuț (din moment ce are un aragaz pentru a-și pregăti singur mesele, exclusiv din produsele pe care i le trimite soția sa; începuse o grevă a foamei și refuzase mâncarea din închisoare, și atunci autoritățile, care nu și-a dorit moartea lui, i-a acordat acest privilegiu) mi se pare dintr-odată simpatic. Toate informațiile ce-l privesc îl prezintă ca un om cu adevărat foarte periculos. Un „criminal de război” ce are pe conştiinţa sa mai mulţi morţi, iar Ilie Ilaşcu râde, pocnindu-şi degetele:
- Cla-cla-clac! Am culcat câțiva mercenari și nişte cazaci!
Bine! el este soldat și a fost război!
Este, stă în fața mea, în picioare, iar primele lui cuvinte sunt foarte amabile:
- Mulțumesc, doamnă Durrieu, că ați venit până aici și că v-ați interesat de problema mea și a camarazilor mei... În șapte ani sunteți a doua persoană pe care o întâlnesc.
Și vorbește, și tot vorbește. Nu arată disperat, chiar dacă este bolnav. Ilaşcu îi reproşează Europei Drepturilor Omului că l-a lăsat baltă, dar adaugă imediat: „Sunt soldat și am urmat toate antrenamentele speciale, așa că voi rezista...
Condamnat la moarte, a fost scos din celula sa de patru ori pentru a asculta citirea sentinței capitale... De 4 ori s-a tras în gol! Și a fost dus înapoi în temniță. Nu și-a mai văzut avocatul din momentul în care a fost pronunțată hotărârea, în ciuda unor cereri repetate.
- „Ce viitor mă aşteaptă?” îmi spune. „Rușii nu vor o soluție în Transnistria”. Și Ilaşcu nu se înșală deloc. „Președintele Snegur nu va face nimic pentru mine. Cine sunt eu? Un terorist? Un deputat? Un prizonier politic? Dacă aș fi murit, aș deveni un erou!”
În cele din urmă, Ilaşcu a depus o petiție la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și va fi ulterior eliberat în 2001. Camarazii săi de arme vor ieşi din închisoare în 2007.
Într-o zi am avut surpriza, dacă nu chiar șocul, de a-l întâlni la Strasbourg, pe coridoarele Consiliului Europei, la costum, cravată, și purtând la piept insigna de deputat român, ales pe lista lui Corneliu Vadim Tudor, liderul „lepénist” al Partidului Româna Marei! Mi-a fost greu să trec peste asta. M-am exprimat direct dezaprobarea, și chiar i-am spus-o în faţă: „Ar fi trebuit să vă las în temnița aia nenorocită!”
Ilaşcu a schiţat un zâmbet timid, oarecum surprins, puțin trist...
