Emilian Galaicu-Păun

(Vă propun un mic fragment dintr-un amplu dialog epistolar dintre poetul & istoricul literar ieșean Șerban AXINTE și subsemnatul, în dezbatere fiind – în acest schimb de replici – spinoasa problemă a noutății & inovației în artă. Nu știu cât – și cum – din experiența personală poate fi împărtășit generațiilor (nu neapărat!) mai tinere, cert este că literatura a ajuns un teren al tuturor posibilităților, dar și – în pare rău s-o spun – o imensă gunoiște; cuvine-se, așadar, o mai bună cunoaștere a acesteia, în vederea asanării vieții culturale, și tocmai de acea – vezi titlul – să luăm trei exemple fericite...)

* * * * * * * * *

Şerban Axinte: Având în vedere că tehnicile literare se schimbă, că sunt în continuă mișcare, ştiind că realitatea la care arta face referire (pieziș sau nu, direct sau indirect) și că tot ce e astăzi nou mâine va fi depășit, învechit, ce poate însemna inovația în artă? ce înseamnă, până la urmă, să fii inovator în literatură? Ce trebuie să facă un scriitor pentru ca opera sa să lase impresia de noutate, de prospețime cât mai multă vreme?

Em. G.-P.: Ştiut lucru – avangarda sfârşeşte în Academie; autori respinşi de marile edituri (de exemplu, Gallimard) ajung să ia Premiul Nobel pentru Literatură (Samuel Beckett, publicat de minuscula Minuit); experienţe periferice anti-sistem integrează Canonul ş.a.m.d.; mă întreb însă dacă inovaţia şi noutatea sunt unul şi acelaşi lucru, şi cât timp trebuie să treacă pentru a valida – în ochii generaţiilor viitoare – cutare sau cutare operă. Să luăm trei exemple fericite – Craii de Curtea-Veche, 1929, Întâmplări în irealitatea imediată, 1936, şi Ferestrele zidite, „o carte cu destina ciudat: (…) scrisă pe parcursul a trei săptămâni în 1947” (Dicţionarul Literaturii române, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012) şi care vede lumina tiparului abia în 1993. În mod cert, Mateiu Caragiale nu caută noutatea, mai degrabă parfumul de epocă; Max Blecher, „dincolo de asemănările care fac posibilă alăturarea lui de Franz Kafka sau, din alte motive, de Robert Walser şi Bruno Schulz, mai importante sunt acele trăsături care îl înscriu, cronologic, între primii scriitori europeni de factură existenţialistă” (idem); cât priveşte romanul lui Alexandru Vona, acesta a fost „asociat frecvent cu Marcel Proust şi Franz Kafka”, dar şi cu „scrierile lui M. Blecher, şi în care se regăseşte ceva din strania atmosferă mateină”, făcându-se trimitere şi la „(…) identitatea difuză a Noului Roman Francez” (idem). Tustrele scrieri sunt greu de clasat, prima întoarsă cu faţa spre trecut, cea de-a doua perfect sincronizată cu spiritul epocii, şi cea din urmă în chip de Ianus bifrons – le uneşte însă singularitatea scriiturii, pecetea individualităţii creatoare, mai mult decât savoir-faire-ul artizanului ridicat la puterea lui... plaisir du texte a artistului, ceea ce face diferenţa dintre o capodoperă şi operele de serie. Altminteri, cred că odată cu scrierea propriu-zisă, trebuie să-ţi fabrici (la rigoare, chiar să-ţi născoceşti, asemenea lui Constantin Brâncuşi; impresionantă, colecţia lui de scule din atelierul de la Centre Pompidou) uneltele de lucru – nu mă refer la pană, condei sau mouse –, care diferă nu doar de la autor la autor, ci şi de la o secvenţă la alta în cazul aceleiaşi lucrări. N-am să le numesc aici, te las pe tine să mi le descoperi; voi spune doar că pentru fiecare din cele zece capitole ale Ţesut-ului viu, am folosit cu prioritate un alt instrument, care de perforat, care de şlefuit, care de tăiat, care de ţesut ş.a.m.d., şi, ca un adevărat postmodern, le-am încorporat – instrumentele – în textura romanului. Se-nţelege că am schimbat, din mers, tot felul de tehnici, de la decupajul cinematografic al cadrului la lucrătura în cuvânt marca OuLiPo, asta fără a mai pomeni de cele două lecţii majore – Proust şi Joyce (oricât de kafkiană e realitatea din roman, Franz Kafka nu se numără printre posibilele modele ale acestei scrieri) – puse în practică; mă întreb însă dacă toate aceste procedee fac din Ţesut… „un roman în 3D” (Mircea V. Ciobanu), şi dacă nu cumva mai puţin noutatea formală, cât scriitura (citeşte: scrijelitura!) pe viu îl recomandă, şi tocmai pentru asta este căutat. Cel puţin pentru mine partea trăită – nu mă refer la unele secvenţe biografice, ci la numeroasele istorii ale celor „mu(l)ţi şi umili” presărate ici-colo în cele zece capitole – i-a luat din start faţa conceptului; la o relectură (acum lucrez la ediţia a III-a, sper şi definitivă), nu atât structura „în origami literar” (Alexandru Vlad) mi se pare purtătoare de mesaj (şi este, bineînţeles!), cât însemnele memoriei – individuale şi colective – care se citesc în pliurile fiecărei fraze, dau relief textului. Fără să fi renunţat la dimensiunea experimentală, aş zice că mai degrabă mă simt atras de Marcel Proust – pe care tocmai îl recitesc (cu ochii pe originalul francez), acum într-o nouă traducere integrală, a lui Cristian Fulaş –, nu că James Joyce s-ar înstrăina (aștept cu nerăbdare noua traducere a lui Ulise, semnată de Rareș Moldovan). Poate că noutatea (sau inovaţia?...) Ţesut-ului constă tocmai în faptul că am reuşit să conectez la Internet – dovadă, numeroasele linkuri & „gadgeturi” din roman! – războiul de ţesut al bunicii mele pe linie paternă Emilia.

Em. Galaicu-Păun: Se știe – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providențiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „șoc existențial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar La Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuși un maestru. Ați trăit și Dvs. o astfel de întâmplare ? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. ? Vă rog s-o istorisiți.

Nicolae Leahu: Ehe-he-he, Emile dragă, dacă aveam cîte-un.... Mallarmé... la Bădicu Moldovenesc, la Cahul, Bălți, Drochia, locurile unde-am consumat hălci, inegale, de timp...! Dar... nu, viața basarabeană curge vijelioasă ca un rîu tibetan, un rîu pe care nu lunecă nicio plută salvatoare darmite-un barcaz, velier sau... vreo corabie, oricît de biată! De altfel, nici nu ne-ar sluji la ceva, noi fiind una cu Rîul! Prin urmare, nu Nistrul și Prutul curg pe de... lături, clătind lampasurile încă roșii ale tragicului nostru ținut, ci însăși viața basarabeană aleargă simultan (n-ai scris tu excepționalul poem Fugă basarabeană ?!) în toate sensurile posibile. Și chiar imposibile! Nu vezi că ființa basarabeană e un fel de nor dulce-amar, un fel de caier de vată de zahăr și pelin?! Gustul ei e însăși risipa... Și tu, tocmai în această lume ți-ai găsit să vorbim despre Maeștri și Ucenici ?! Despre mUcenicii fără maeștri, mai exact?! Dar întrebarea ta n-are vină și, luând-o în serios, are și răspunsuri. Multe. Și alternative! În parte, le-ai și primit, răspunsurile, de la... înaintașii mei, iar eu, ca cititor... consacrat, le-am și citit și inventariat. Poate mi-au și scăpat unele, publicate prin reviste care n-ajung la Bălți. Iată de ce și scriu cu incertitudinile celui care nu știe răspunsul pe care îl vei fi așteptând încă, din moment ce... perseverezi, bătând iară și iară la ușa electronică a subsemnatului: „Da... ori ba?”, „Las-că reușesc eu odată și-odată să-ți smulg... contribuția!”, bălțiburgundule, adică...

Dragă Emilian, întîmplarea face ca mirifica instanță în care te incarnezi încă să fi dat peste-un nesuferit in-format, care află, neîndoios, unde ar sta cel puțin răspunsurile plauzibile la tot felul de dubitații și interogații. Iată de ce, atunci cînd am idei vagi sau n-am formulări suficient de articulate, apelez la... Maeștri. De pildă, marea temă de reflecție maestru – discipol și-a aflat o extraordinară abordare în cartea nu mai puțin marelui umanist care a fost George Steiner (1929 – 2020), autorul volumului Maeștri și discipoli, care reunește celebrele sale prelegeri „Charles Eliot Norton”, ținute la Harvard, în anul de învățământ 2001-2002.

Urcând, în dulcele stil, de la vechii greci (Socrate, Platon, Aristotel, Plotin etc.) și evrei (Iisus și apostolii etc.) la Sf. Augustin ș.a.m.d. până la... Martin Heidegger și Hanna Arendt, problematica acestei relații se arată, după Steiner, ca fiind de o vastitate copleșitoare: „de la cea a pedagogului care distruge suflete la cea a Maestrului charismatic” (Ed. Humanitas, 2011, p. 11). Și, ca să nu lungesc vorba, pentru că ancheta ta are o miză precisă, țintind poezia (iar aceasta nu poate fi înțeleasă în afara mai amplului context al artei și, cu atît mai mult, al filozofiei, dar și al ceea ce înțelegem, astăzi, prin cunoaștere sau știință, chiar dacă cea de pe urmă doar arareori mai reușește, în epoca transdisciplinarităților, să-și traseze frontiera cu rigla), țin să precizez că în asemenea cazuri am avea nevoie de niște delimitări. „Simplificând, zice Steiner în continuare, putem distinge trei scenarii sau structuri relaționale majore. Maeștrii și-au distrus discipolii atît psihologic, cît și, în cazuri mai rare, fizic. Le-au înfrânt cerbicia, le-au consumat speranțele, au profitat de dependența și de individualitatea lor. Viața spirituală își are vampirii ei. În replică, discipolii, elevii, ucenicii și-au subminat, trădat și ruinat Maeștrii. Repet, insistă Steiner, această dramă are atît aspecte mentale, cît și fizice. Proaspăt ales rector, triumfătorul Wagner îl va respinge cu dispreț pe muribundul Faust, magister-ul său de odinioară. Categoria a treia este aceea a trocului, a unui eros de încredere reciprocă și chiar de iubire („ucenicul iubit” de la Cina cea de Taină). Printr-un proces interactiv, osmotic, Magistrul învață de la discipol în timp ce predă. Intensitatea dialogului zămislește prietenie, în cel mai nobil sens al cuvântului. Ea poate conține deopotrivă luciditatea și iraționalul iubirii. Gândiți-vă la Alcibiade și Socrate, la Héloïse și Abélard, la Hanna Arendt și Martin Heidegger. Există discipoli care nu s-au simțit capabili să le supraviețuiască Maeștrilor” (Id., ibid., p. 11-12). Mai departe, urmează demonstrația: erudită, pătrunzătoare, problematizantă. Dacă aș avea vreo veleitate în această clipă, atunci ea ar fi aceea de a semnala măcar cîtorva oameni (care se vor fi gândit și ei la cuvintele maestru și discipol) să găsească și să citească această carte. Nu am parcurs nicio PEDAGOGIE mai responsabilă și mai înțeleaptă și, neîndoios, nenorocim destule minți tinere „instruindu-le” după... Note de curs, sclipuite (peste noapte) din citate fără ghilimele sau pîrpîlite în 2-3 ani (!) de predare (trădare, de fapt) a unei discipline, pentru că așa ar cere... Ministerul (care nu citește decît... Coduri, Legi și Regulamente), ANACEC-ul, care compilează ghiduri de evaluare și „standarde”, neconștientizate până la capăt nici măcar de inventatorii... occidentali ai acestora... ( A se vedea, în acest sens, și confesiunea lui Tzvetan Todorov din volumul Literatura în pericol, Ed. ART, 2011).

Pentru mine, dragă Emil, Maestrul este cel care te îndreaptă înspre IDEI și CĂRȚI chibzuite, tulburătoare, esențiale, în timp ce ucenicul este tînărul care încearcă să-și transforme ascultarea (!!!) în CONȘTIINȚĂ, într-o conștiință care îl va elibera, poate, în cele din urmă, de tutela (aceasta, mai totdeauna ajunge să fie una paternalistă) a Maestrului. Bineînțeles, când avem de-a face cu caractere de ambele părți.

Discuția noastră era însă despre... Mallarmé-ul meu.

Cu riscul de a-l supăra, poate, în așteptările sau iluziile Domniei Sale: nu cred să-l fi întîlnit, dar... l-am căutat ! Și nu-i vorba aici de-o anvergură comparabilă ca forță și ecou cu cea a lui Mallarmé, ci, elementar, de acel fond de idei care l-ar îndreptăți pe Maestru să dea sfaturi, să facă recomandări, să croiască pîrtii sau, pur și simplu, să se instaureze ca Monument al Maestrului. Tocmai de asta și invocam anterior condiția... românului basarabean. Obligați să o luăm, fiecare generație, de la capăt, cînd să creștem (noi sau... aceste dealuri de lut?) un... Mallarmé ? Or, se știe, marele visător parizian al CĂRȚII avea în spate cel puțin un mileniu de literatură franceză. Drept consecință, ascuns undeva, precum Zeul, Mallarmé-ul poeților basarabeni nu putea fi decît unul selectiv-cumulativ. L-am adunat, fărîmă cu fărîmă, ani de zile, ca pe-un Orfeu... dezmembrat. Și-l mai adun, trăind cu speranța că handicapurile istorice pot fi recuperate. Eminescu ar fi cel mai bun exemplu. A avut Eminescu un Maestru? Iar, pe de altă parte, ar fi Eminescu – pentru mine – un poet mai puțin important decît Mallarmé ? Îmi răspund: „NU!” Și nu pentru că aș deține bagheta, ionesciană, a infailibilității, ci pentru că așa simt acum! Prin urmare, te poți clădi, cumva, și cu de la sine putere, dar nu fără a îngloba o experiență istorică (așa văd și cazul Eminescu), dar și în sens valéryan, cînd o anumită întîmplare pur și simplu poate schimba sau chiar schimbă, pentru ani și ani, direcția unor... căutări.

Experiența și reflecția asupra temei îmi spun că și aici, la noi, întîlnirile (cu miză mică, aparent) pot avea și consecințe semnificative. Crescând, de pildă, împreună cu alții, în absența propriu-zisă a unui Maestru, la Bălți, instalam pe locul gol al autorității... directoare un dialog viu (și ani de zile activ-activ) în jurul unor idei (poezie, limbaj, literatură, școală, estetic, normă socială, responsabilitate culturală, angajament artistic etc. ), care au rodit, măcar pe-alocuri... Departe de mine gândul că ( Gheorghe Popa, Maria Șleahtițchi, Mircea V. Ciobanu, Anatol Moraru, Margareta Curtescu, Raisa Leahu, Lucia Țurcanu, Adrian Ciubotaru, Ala Sainenco, Natalia Hariton ș.a.), ne-am fi mallarméanizat sau valéryzat, că l-am fi apucat de sanda pe Sf. Petru: a fost o cale, una care a avut însă și privilegiul de a-i avea ca parteneri de dialog (dar și de competiție culturală) pe colegii de la Contrafort și de la Sud-Est cultural, de la editurile Știința, Cartier sau ARC, de la Fundația Soros-Moldova, ba chiar și pe cei de la Literatura și Arta sau, în genere, din Uniunea Scriitorilor de pe... ambele maluri... După mine, alchimia formării e prea complexă, pentru a fi redusă la o situație-standard, fie ea și una mitică.

Dacă nu te-ai plictisit și, dacă mai am măcar cîțiva cititori cu ochii spre gîndul pe care l-aș putea dezvălui, aș da la iveală cîteva episoade instructive în felul lor, trăite de subsemnatul și... aproape inenarabile.

Ținându-mi, la Bălți, în semestrul al II-lea al a.ş. 1981-1982, cursul de Introducere în teoria literaturii, profesorul Valeriu Senic (Dumnezeu să-l odihnească!) s-a manifestat cam în felul următor... Sau, cine știe, poate doar eu l-am reținut astfel?!:

1) La prelegerea inaugurală a cursului, Valeriu Senic se opri în fața catedrei și, salutîndu-ne, după o pauză oarecum tensionată începu să recite... Miorița. Cu o privire albăstrie lunecînd pe peretele din spate al sălii, chip expresiv, păr subțire, clătinîndu-se în șuvițe nărăvașe, cam lungi (pentru o... oficialitate a epocii), profesorul era un declamator fără egal! Avea o rostire cristalină, fiecare sunet fiind cioplit vocal cu o precizie de o înaltă teatralitate; pauzele cădeau cu o desăvîrșită artă a dozării; varia intonațiile; accentua etc. Era o vrajă! Înmărmurisem cu toții! Nu mai auzisem niciodată așa ceva! Și, în general, arăta precum însăși întruparea cuvîntului modern: îmbrăcat în haine „capitaliste” (sacou de catifea, cravată bine potrivită, blugi… la dungă, pantofi moi, asortați), cu gesturi manierate și manichiura pusă la punct... Dacă încheia declamația ieșind din sală și nu-l mai vedeam niciodată, nici în viață și nici în literatură, pentru mine ar fi rămas Etalonul rostirii. N-a fost să fie... Era ahtiat de spectacol: la curs – dicta definiție după definiție, fără nicio fișă în mînă, iar asta impresiona nespus verzele care eram; în viață sau în textele critice – elaborate într-o română bogat garnisită cu neologisme, ireproșabilă gramatical, dar grav îndatorată frazeologiei bolșevice. Buchisindu-i, febril, volumul de studii și articole Realitate și mesaj (1981), constatam că are partinitatea tatuată pe suflet: putea cita/preda Cîntarea României de Alecu Russo sau Doina de Eminescu într-un aliaj paradoxal cu stihuri sau vorbe de Demian Bednîi, Renato Guttuso, Emilian Bucov, Louis Aragon, Henri Barbusse...

2) Pe la mijlocul aceluiași semestru (al II-lea), l-am căutat la Catedră: i-am dat o nuveletă de două-trei pagini, cerîndu-i opinia. Peste cîteva săptămîni (îmi mai amintesc emoția așteptării), înainte de a începe cursul despre „figurile sintaxei poetice”, ridică în aer foile respective și mi se adresă public, peste capetele aplecate ale întregii formațiuni... M-a tocat 45 de minute ca pe-un smoc de pătrunjel, iar așa cum mustul verde refuza să inunde parchetul sălii 388, m-a dat și prin mașina de tocat carne... Nu mai sînt sigur acum pe unde-mi purtam privirile, dar, dintr-un moment anume, începui să simt că-mi cresc aripi... Pe la mijlocul orei, furia îmi trecuse, eram viu, rezistam, execuția publică (fie și la o solicitare... privată) continua, dar... nu mă strivea! Alții, știu, n-ar fi rezistat... Ar fi alunecat în bocet, ar fi ieșit din sală și-ar fi plecat unde i-ar fi dus ochii. Profund antipedagogică, chiar dacă nelipsită de... pedagogia ei... intrinsecă, lecția a fost magistrală: titlul trebuie să fie titlu, expoziția expoziție, virgula virgulă etc. Mai pe scurt, un Boileau altoit pe Gorki... Acum mă întreb dacă m-a atins „șocul existențial” instrumentat de eventualul maestru? Sau nu m-a atins? Am citit și-am scris mai departe, cu o și mai mare înverșunare; ce-i drept, în durată, am lăsat-o mai moale cu... proza.

3) La examenul de Introducere în teoria literaturii, chestionându-ne oral (răspundeam cîte 5 studenți: unul începe... definiția solicitată, altul continuă sau declamă... exemplul etc.), Valeriu Senic mi-a dat nota... 2 (da, doi). „Eu nu pot trimite în școli profesori de... nota 3!”, mi-a zis, recunoscînd astfel că mi-aș putea lua cel puțin nota minimă, atît că el nu-mi va da această satisfacție. Ca să mă învețe minte, adică, pentru că nu reproduceam definițiile pe de rost, improvizînd prea liber. În toamnă, la resusținere, mi-a dat nota maximă, după ce voi fi învățat patru luni pe de rost întreg conspectul (un caiet de 48 de file) printre lăzi cu roșii și castraveți, la fabricile de conserve din Drochia și Camenca, unde-am mucenicit vara și toamna, cu toți colegii, la muncă patriotică. Nu m-au ajutat nici nota și nici învățatul pe de rost! Poate doar exercițiul mnemotehnic și... bursa pierdută pentru un semestru... Asta da, lecție... Totuși, în acea vară a anului 1982, învățînd printre lacrimi uscate și lăcrimînd la fel de sec printre noțiuni și concepte, am scris și prima mea cronică de carte în marginea romanului Semnele șarpelui de Mihail Garaz. O încercare prematură, psihanalizabilă, de a-mi înfrunta profesorul pe propriul lui teren, al criticii literare? Nu știu! Cronica, îndelung rescrisă, am aruncat-o, totuși, conștientizînd („în formidabilul meu orgoliu!”, cum îi place să spună lui Nicolae Breban) nu numai că aș avea nevoie de niște cunoștințe sistematice despre... Dacia, ci și că, de fapt, deocamdată, nu am un limbaj critic.

4) Numit, la sfîrșitul lui 1982, redactor-șef al revistei Literatura și Arta, Valeriu Senic pleca din Bălți la Chișinău. În 1983, îmi publica o poezie (dintr-un ciclu de versuri trimise... predecesorului său, poetul Victor Teleucă) cu fotografia auctorelui mai mare decît textul în cauză, reorientat semantic dintr-o întorsătură de condei (de redactorul-șef? de șeful secției de poezie?) către alte orizonturi. L-am mai întîlnit o singură dată, ca student, într-un... platou de televiziune. Mi-a cerut, ca unui vechi prieten, „și alte texte”... Nu i-am mai trimis... Nici el, peste cîțiva ani, fiind deja deputat și șef de Comisie în Parlament, n-a reacționat la invitația de a răspunde la o anchetă a revistei Semn, iar altădată, la un interviu. Simțea(m) că, situați de diferite părți ale baricadelor momentului, nu ne-am mai putea nici înțelege și nici... pricepe. Am evitat să reacționez în scris la scandaloasele-i declarații antiromânești, chiar și atunci cînd nu numai că devenise vulnerabilitatea însăși, dar ar fi meritat din plin încă o diatribă. S-au ocupat de asta alți... discipoli, mai informați decît mine în acei ani. Cam așa mi-am însușit o convingere: chiar fără a-i recunoaște ca maeștri, datorăm profesorilor noștri un tratament sensibil. Și asta pentru că ne-au dăruit ceva nespus de însemnat și fragil, un ceva care, la orice atingere inabilă, s-ar putea prăbuși în noi înșine...

Profesorul ieşean Liviu Leonte, la doctorat deja, mi-a arătat o atitudine atît de cordială și de încrezătoare în ceea ce fac, încît, uneori, îmi venea să-i cer baremi o muștruluială didacticistă, dacă nu și una sever epistemologică. Evidențiez și acest moment, pentru a sublinia că, în general, profesorii și discipolii lor pot fi structuri intelectuale și emoționale foarte diferite și doar adevăratele lor întîlniri pot suspenda rigiditățile și prejudecățile. Și nu neapărat pentru a-i irita pe fanaticii „corectitudinii politice”. În concluzie: batem la ușă, dacă avem nevoie; ni se deschide, dacă trezim măcar un licăr de înțelegere sau curiozitate. În rest, marele magisteriu este al tău însuți cu tine însuți, după ce un meșter, doi, trei sau cîți vrei, mai fericiți sau mai puțin fericiți, te vor fi învățat să citești, să scrii, să gîndești (ca toți ceilalți). Dar de asta ai avea tu nevoie, ucenicule, să fii ca... toți ceilalți??? Cu exact numărul de „competențe”... stabilite, re-stabilite sau periodic zborșite de corifeii comunali ai pedagogiei?

Ca orice trecere (de prag), ieșirea din condiția de calfă implică un sacrificiu, secretul său stă în lepădarea progresivă de ne-Învățatul care ai fost sau mai ești... Ucenicia-i cît viața, iar viața este Maestrul ei...

Em. G.-P.: Acum, că sînteți unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spuneți dacă ați avut șansa să Vă caute un tînăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte –, pe cine dintre autori ați fi vrut să-l vedeți pe post de „tînărul Paul Valéry” ?

N. L.: Dincolo de flatarea din întrebare, dragă Emilian, în privința ucenicilor lucrurile s-au cam schimbat... Dacă acum un secol, autorii tineri își căutau un Maestru (generația simbolistă și-l revendică, de pildă, pe Macedonski, chiar dacă ulterior discipolii îi vor ironiza tronul pontifical, „pietrele prețioase” cu care le răsplătea reușitele de „prinți” ai poeziei, ifosele, fanfaronadele), mai tîrziu, marii maeștri ai poeziei noastre (Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu) n-au prea arătat că ar avea timp și pentru ucenici. În perioada postbelică, cu o mișcare cenaclistă atotcuprinzătoare, n-au fost recunoscuți, nemijlocit ca maeștri, nici Leonid Dimov, nici Nichita Stănescu sau Mircea Ivănescu, chiar dacă anume ei i-au marcat destinele. E adevărat că, odată cu revista Echinox, Cenaclul Junimea, Cenaclul de Luni și grupul eseistic ieșean (lucapițulian!), s-ar putea vorbi de apariția unor maeștri sau, baremi, formatori: Ion Pop, Ov.S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin... După 1990, s-au interesat de formarea tinerilor literați mai ales Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Marin Mincu, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Crudu, dar și alți poeți, mai mult sau mai puțin recunoscuți sau numai cunoscuți ca maeștri. În ceea ce mă privește, nu prea văd cum aș separa calitatea de cadru didactic (avînd și obligații administrative) de cea de mentor... doctoral, critic sau liric. Cu atît mai mult n-aș vrea să dau aici nume de foști sau viitori ucenici. Pe de o parte, pentru că școala / facultatea este muncă de echipă și nu poți fi sigur unde începe sau sfîrșește „influența” ta, iar, pe de altă parte, pentru că doar ucenicul are certitudinea cine îi este sau i-ar fi maestrul / maeștrii... Așa sau altfel, de ani de zile nu stau degeaba, am fost și sînt în dialog cu studenții interesați de meserie, care știu ce vor și contează fie pe-o carte bună, fie pe-un sfat, fie pe o anumită formă de comunicare, capabilă să evolueze pînă la recunoașterea colegialității și prieteniei. N-am refuzat niciodată tinerilor o lectură sau o îndrumare atentă în problematica la care am acces. Uneori, le-am mai și tulburat inerțiile, cu speranța de a nu fi perceput, totuși, ca un personaj sîcîitor... La urma urmelor, nu alergăm nici cu cădelnița și nici cu lingurița de împărtășanie din urma enoriașilor, îi instruim (dacă nu opun rezistență, desigur) să știe cam unde ar putea căuta ceea ce, adeseori, căutăm și noi încă..

* * * * * * * *

Născut în 20 iulie 1963 în Bădicu Moldovenesc, jud. Cahul, Basarabia. A absolvit Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, cu licenţă în limba şi literatura română (1985). Asistent universitar (1985-1986). Redactor-șef adjunct al ziarului Glia drochiană (1986-1993), lector universitar prin cumul (1988-1993) și profesor de liceu prin cumul (1991-1995). Din 1993, titular în Catedra de limba și literatura română a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți. Doctor în filologie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu o teză despre poezia generaţiei ’80, coordonată ştiinţific de prof. univ. dr. Liviu Leonte (2000). Redactor-șef al revistei literare Semn (1995-2012). Membru al Uniunii Jurnaliştilor (1990), al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1994), al Uniunii Scriitorilor din România (2003), al PEN-Clubului (2004). Şef al Catedrei de literatură română şi universală (2000-2010). Decan al Facultăţii de Filologie/Litere a Universității de Stat ”Alecu Russo” din Bălți (2010-2014). Actualmente este șef al Catedrei de literatură română și universală și director al Școlii Doctorale Filologie din USARB.

BIBLIOGRAFIE: Mişcare browniană (versuri), Chişinău, Ed. Hyperion, 1993, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova; Personajul din poezie (versuri), Chişinău, Ed. Cartier, 1997, Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor din Moldova; Poezia generaţiei ’80 (studiu critic), Chişinău, Ed. Cartier, 2000 (ediția a doua, 2015), Premiul de critică al Salonului Naţional de Carte; Cvartet pentru o voce şi toate cuvintele (eseu dramatic, în colaborare cu Maria Şleahtiţchi), Ed. Arc, 2001, 2010, montat în stagiunea 1999-2000 la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi, Premiul III al Concursului de dramaturgie al Ministerului Culturii; Erotokritikon. Făt-Frumos, fiul pixului (1) (eseu ludic), Iaşi, Ed. Timpul, 2001 (ediția a doua, Cartier, 2010), Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova; Literatura din Basarabia. Poezie (Selecție, studiu introductiv și note bio-bibliografice), Chișinău, Ed. Știința, 2004. O istorie critică a literaturii din Basarabia (în colaborare), Chișinău, Editurile Știința și Arc, 2004. Literatura universală. Ghid (în colaborare cu Raisa Leahu), Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2007; Nenumitul (versuri), Iaşi, Ed. Fundaţiei Culturale „Poezia”, 2008, Premiul filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România; Comedia cumană şi vodevilul peceneg (eseuri), Iaşi, Ed. Timpul, 2008, Premiul Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova; Aia (antologie de poeme), Chişinău, Ed. Cartier, 2010. Alungarea muzelor din cetate (versuri), Chișinău, Ed. Cartier, 2011, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova. Poeme, Iași, Ed. Tipo-Moldova, 2012. Poetul. personajul și eroinele (antologie de poeme), Chișinău, Ed. Arc, 2013, Premiul ”Vasile Coroban” al Salonului Internațional de Carte de la Chișinău, 2014. Gheorghe Vodă. La capătul vederii (Selecție și prefață de Nicolae Leahu), Chișinău, Editura Arc, 2014. Antologia poeziei românești cu formă fixă (Prefață; selecție, notă asupra ediției, concepte: în colaborare cu Raisa Leahu), Chișinău, Ed. Știința, 2015. Alexandru Macedonski. Spre Meka... Poezii alese de Nicolae Leahu, Chișinău, Editura Cartier, 2016. Antologia poeziei erotice românești (Studiu introductiv; selecție, notă asupra ediției, glosar, dosar de idei: în colaborare cu Raisa Leahu), Chișinău, Editura Știința, 2017 (ediția a doua, adăugită: Iași, Ed. Junimea, 2020), Cronograful de la Bălțiburg (poeme), Iași, Ed. Junimea, 2019. Antologia poeziei românești din Basarabia (1770-2020), Chișinău, Ed. Știința, 2021; Oul didactic. Schițe pentru un curs de poezie, Iași, Ed. Junimea, 2021.