Emilian Galaicu-Păun

Recitesc, la început pe sărite, căutând o anume informaţie, iar după primele vreo douăzeci de pagini, capitol cu capitol, Speranţă abandonată de Nadejda Mandelştam, Polirom, 2020 (am prezentat volumul la Cartea la pachet, pe 30 mai curent), iar la un moment dat (vezi: La drum – e vorba de anul 1922, aşadar acum un secol!) dau de această secvenţă ce se citeşte astăzi, în cea de-a şasea lună a invaziei Rusiei lui Putin în Ucraina, cu totul alţi ochi:

* * * * * * * *

„Ucraina căuta să se desprindă de limba rusă cu forţe îndoite, căci, fiind înrudită, era înţeleasă de toţi, ca şi ucraineana. Mai târziu am găsit un criteriu precis după care am învăţat să deosebesc ucrainenii de ruşi. Întrebam: «Care-i capitala voastră: Kiev sau Moscova?...» Pretutindeni, pe întreg teritoriul uriaş al ţării răsună ecouri ale rusei meridionale şi ale ucrainenei, dar numai ucrainenii adevăraţi, cu un accent inimitabil şi o nuanţă de şiretenie în expresie, spun că Kievul este capitala lor. Acolo unde Mandelştam sesiza un ecou al limbii ruse vechi, ei nu vedeau decât limba lor maternă, care se deosebea de rusă. Pentru mine a fost întotdeauna o enigmă de ce acest popor voluntar, energic, de multe ori sângeros, iubitor de libertate, muzical, original şi unit nu şi-a creat un stat al lui, în vreme ce bunul popor rus, răspândit pe spaţii uriaşe, în felul lui antisocial, a elaborat forme de stat incredibile şi eficiente, care în esenţă au rămas aceleaşi – de la Rusia Moscovită până în zilele noastre. (Esenţa constă în ruptura completă dintre cârmuitori şi popor, când unii fac ce le trece prin cap, iar ceilalţi îndură şi cârtesc uşor.)

Acest lucru nu poate fi explicat doar prin poziţia geografică a Ucrainei: între Polonia şi Rusia. M-am obişnuit să-l cred pe Kliucevski care spune că înfrângerea de către tătari a Rusiei Kievene care se dezvolta ca un măreţ stat european, având în frunte pe Vladimir Monomahul şi Iaroslav cel Înţelept, cu catedrala Sfânta Sofia din Kiev şi cu oraşul superb de pe malul înalt al Niprului, a fost cel mai amar punct de cotitură din istoria Rusiei.

Mandelştam nu se gândea la aceasta. El pur şi simplu iubea oraşul pestriţ şi plin de viaţă de pe Nipru, îl respecta pe Kliucevski, citea Învăţăturile [lui Vladimir II Monomahul] şi Dreptatea rusă [codice alcătuit sub domnia lui Iaroslav cel Înţelept (978? – 1054)], dar n-a recitit niciodată Poltava [poemul lui A.S. Puşkin]. Fără el, gândurile mele n-au ajuns la un sfârşit logic şi am rămas cu mirarea mea. Sunt totuşi bucuroasă că nu Kievul, ci Moscova este capitala mea: căci limba mea maternă este rusa. Şi dacă vreodată, evreii vor fi masacraţi şi aici, şi acolo, prefer ca acest lucru să mi se întâmple la Moscova. În mulţimea moscoviţilor se va găsi negreşit o femeie miloasă care va încerca să-i oprească pe pogromişti cu o înjurătură blândă, obişnuită: de femeia asta să nu vă atingeţi, mama voastră de nemernici, fii de căţea, aşa şi pe dincolo… E mai plăcut să mori auzind o înjurătură rusească.”

* * * * * * * *

N-am să mă hazardez încercând să-mi închipui cum ar reacţiona astăzi kieveana Nadejda Mandelştam (1899 – 1980) la bombardarea oraşului său natal; ar fi meritat însă să vadă cu ochii ei cum ucrainenii – „acest popor voluntar, energic, de multe ori sângeros, iubitor de libertate, muzical, original şi unit” – şi-au creat în cele din urmă un stat al lui şi acum şi-l apără cu preţul vieţii.

(Vă propun un mic fragment dintr-un amplu dialog epistolar dintre poetul & istoricul literar ieșean Șerban AXINTE și subsemnatul, în dezbatere fiind – în acest schimb de replici – spinoasa problemă a noutății & inovației în artă. Nu știu cât – și cum – din experiența personală poate fi împărtășit generațiilor (nu neapărat!) mai tinere, cert este că literatura a ajuns un teren al tuturor posibilităților, dar și – în pare rău s-o spun – o imensă gunoiște; cuvine-se, așadar, o mai bună cunoaștere a acesteia, în vederea asanării vieții culturale, și tocmai de acea – vezi titlul – să luăm trei exemple fericite...)

* * * * * * * * *

Şerban Axinte: Având în vedere că tehnicile literare se schimbă, că sunt în continuă mișcare, ştiind că realitatea la care arta face referire (pieziș sau nu, direct sau indirect) și că tot ce e astăzi nou mâine va fi depășit, învechit, ce poate însemna inovația în artă? ce înseamnă, până la urmă, să fii inovator în literatură? Ce trebuie să facă un scriitor pentru ca opera sa să lase impresia de noutate, de prospețime cât mai multă vreme?

Em. G.-P.: Ştiut lucru – avangarda sfârşeşte în Academie; autori respinşi de marile edituri (de exemplu, Gallimard) ajung să ia Premiul Nobel pentru Literatură (Samuel Beckett, publicat de minuscula Minuit); experienţe periferice anti-sistem integrează Canonul ş.a.m.d.; mă întreb însă dacă inovaţia şi noutatea sunt unul şi acelaşi lucru, şi cât timp trebuie să treacă pentru a valida – în ochii generaţiilor viitoare – cutare sau cutare operă. Să luăm trei exemple fericite – Craii de Curtea-Veche, 1929, Întâmplări în irealitatea imediată, 1936, şi Ferestrele zidite, „o carte cu destina ciudat: (…) scrisă pe parcursul a trei săptămâni în 1947” (Dicţionarul Literaturii române, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012) şi care vede lumina tiparului abia în 1993. În mod cert, Mateiu Caragiale nu caută noutatea, mai degrabă parfumul de epocă; Max Blecher, „dincolo de asemănările care fac posibilă alăturarea lui de Franz Kafka sau, din alte motive, de Robert Walser şi Bruno Schulz, mai importante sunt acele trăsături care îl înscriu, cronologic, între primii scriitori europeni de factură existenţialistă” (idem); cât priveşte romanul lui Alexandru Vona, acesta a fost „asociat frecvent cu Marcel Proust şi Franz Kafka”, dar şi cu „scrierile lui M. Blecher, şi în care se regăseşte ceva din strania atmosferă mateină”, făcându-se trimitere şi la „(…) identitatea difuză a Noului Roman Francez” (idem). Tustrele scrieri sunt greu de clasat, prima întoarsă cu faţa spre trecut, cea de-a doua perfect sincronizată cu spiritul epocii, şi cea din urmă în chip de Ianus bifrons – le uneşte însă singularitatea scriiturii, pecetea individualităţii creatoare, mai mult decât savoir-faire-ul artizanului ridicat la puterea lui... plaisir du texte a artistului, ceea ce face diferenţa dintre o capodoperă şi operele de serie. Altminteri, cred că odată cu scrierea propriu-zisă, trebuie să-ţi fabrici (la rigoare, chiar să-ţi născoceşti, asemenea lui Constantin Brâncuşi; impresionantă, colecţia lui de scule din atelierul de la Centre Pompidou) uneltele de lucru – nu mă refer la pană, condei sau mouse –, care diferă nu doar de la autor la autor, ci şi de la o secvenţă la alta în cazul aceleiaşi lucrări. N-am să le numesc aici, te las pe tine să mi le descoperi; voi spune doar că pentru fiecare din cele zece capitole ale Ţesut-ului viu, am folosit cu prioritate un alt instrument, care de perforat, care de şlefuit, care de tăiat, care de ţesut ş.a.m.d., şi, ca un adevărat postmodern, le-am încorporat – instrumentele – în textura romanului. Se-nţelege că am schimbat, din mers, tot felul de tehnici, de la decupajul cinematografic al cadrului la lucrătura în cuvânt marca OuLiPo, asta fără a mai pomeni de cele două lecţii majore – Proust şi Joyce (oricât de kafkiană e realitatea din roman, Franz Kafka nu se numără printre posibilele modele ale acestei scrieri) – puse în practică; mă întreb însă dacă toate aceste procedee fac din Ţesut… „un roman în 3D” (Mircea V. Ciobanu), şi dacă nu cumva mai puţin noutatea formală, cât scriitura (citeşte: scrijelitura!) pe viu îl recomandă, şi tocmai pentru asta este căutat. Cel puţin pentru mine partea trăită – nu mă refer la unele secvenţe biografice, ci la numeroasele istorii ale celor „mu(l)ţi şi umili” presărate ici-colo în cele zece capitole – i-a luat din start faţa conceptului; la o relectură (acum lucrez la ediţia a III-a, sper şi definitivă), nu atât structura „în origami literar” (Alexandru Vlad) mi se pare purtătoare de mesaj (şi este, bineînţeles!), cât însemnele memoriei – individuale şi colective – care se citesc în pliurile fiecărei fraze, dau relief textului. Fără să fi renunţat la dimensiunea experimentală, aş zice că mai degrabă mă simt atras de Marcel Proust – pe care tocmai îl recitesc (cu ochii pe originalul francez), acum într-o nouă traducere integrală, a lui Cristian Fulaş –, nu că James Joyce s-ar înstrăina (aștept cu nerăbdare noua traducere a lui Ulise, semnată de Rareș Moldovan). Poate că noutatea (sau inovaţia?...) Ţesut-ului constă tocmai în faptul că am reuşit să conectez la Internet – dovadă, numeroasele linkuri & „gadgeturi” din roman! – războiul de ţesut al bunicii mele pe linie paternă Emilia.