Emilian Galaicu-Păun

Em. Galaicu-Păun: Se știe – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providențiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „șoc existențial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar La Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuși un maestru. Ați trăit și Dvs. o astfel de întâmplare ? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. ? Vă rog s-o istorisiți.

Radu Vancu: Ce a trăit Valéry e o variantă de satori, de trezire, de începere a inițierii esențiale. Povestea asta a lui cu Mallarmé e atât de frumoasă încât, cum spuneți, a ajuns aproape un soi de mit; iar ce i-a dat calitatea mitică e tocmai faptul că, în cazul lui, acest satori nu a funcționat ca un accelerator, cum se întâmplă de regulă – ci, dimpotrivă, ca un întârzietor. Poezia, spune fabula Valéry-Mallarmé, e un tip de inițiere a cărei cataliză e lentă & se întinde pe decenii; sau, mai radical: poezia e un tip de artă pentru care timpul nu există. Sigur, ea își ia materiile brute (ca toate artele, ca toate gesturile umane) din timp; se aplică întotdeauna pe istoriile personale ale autorilor ei, iar uneori materia ei acoperă întregi ere istorice (precum în Cantos-urile lui Pound, sau în micile poeme ale lui Kavafis, care condensează în câte zece versuri tot atâtea secole, sau precum în Memento mori). Dar paradoxul central al poeziei e exact ăsta: chiar dacă istoria există, timpul nu există. Asta îl poate face pe un poet ca Valéry să își întindă răbdător individuația pe două decenii; sau pe Constantin Acosmei să republice răbdător de trei decenii aceeași carte, amplificând-o doar de la o ediție la alta (și e limpede că, dacă genetica va face posibil ca viața noastră să se întindă pe milenii, Acosmei va face de-a lungul mileniilor exact același lucru - ca orice artist pentru care, deși istoria există, timpul nu există); sau pe Goethe să scrie vreme de șase decenii la Faust ș.a.m.d.

Deși istoria există, timpul nu există: în ce mă privește, n-am avut șansa unui maestru întârzietor. Mircea Ivănescu, pe care eu l-am simțit într-adevăr ca pe un maestru (nu știu dacă și el a simțit cu adevărat în mine un ucenic; în orice caz, prietenia pe care a avut generozitatea să mi-o acorde e una dintre cele câteva șanse esențiale ale vieții mele) (nu doar ale vieții mele de scriitor, vreau să spun), a încercat să fie pentru mine mai degrabă un accelerator decât un întârzietor. Încă de la a doua întâlnire a vrut să mă ajute să-mi public un mic eseu despre Kierkegaard & Camil Petrescu, ceva despre repetiție & reamintire – și nu a fost prea bucuros că l-am refuzat. M-a îndemnat apoi de câteva ori să încerc să-mi public poemele într-o carte – chestie la care am rămas, de asemenea, indiferent. Mai multă lume mi-a povestit că le vorbea despre mine & că le dădea poeme de-ale mele – fără să-mi spună vreodată că făcuse asta; încerca, în orice caz, să îmi facă o ieșire publică, să mă ajute să mă nasc – să fie, în arhicunoscutul sens socratic, o moașă. Și sigur că a fost.

Însă el a încercat să fie o moașă acceleratoare, una care să mă ajute să recupereze timpi pierduți & timp pierdut. Ca și cum timpul ar fi existat – și, implicit, ar fi putut fi pierdut sau regăsit. (Chestiune în care, de regulă, cred prozatorii – precum Proust, desigur –, iar nu poeții.) Asta a fost, gândind cu mintea mea de acum, stranietatea acțiunii de maestru a lui Ivănescu: deși convins, ca atâția mari poeți, că timpul nu există (poezia lui, deși dă pe dinafară de timp, e tocmai o continuă ieșire din timp), voia să mă ajute să nu pierd timpul. Nu ținea, altfel spus, să-mi impună credința lui de poet. S-a comportat, așadar, ca un maestru care refuză să fie maestru. Și, cine știe, poate că tocmai ăsta e semnul definitiv al celui căruia i s-a dat să fie maestru – așa cum se spune că puterea trebuie dată numai celor care nu o vor.

Em. G.-P.: Acum, că sînteți unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spuneți dacă ați avut șansa să Vă caute un tînăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte –, pe cine dintre autori ați fi vrut să-l vedeți pe post de „tânărul Paul Valéry” ?

R.V.: Nu, nu, aici trebuie să protestez cât se poate de ferm: nu sunt în nici un caz un astfel de scriitor cum spuneți, cu atât mai puțin unul căutabil de tineri care să "facă ucenicie". Sunt un aspirant ca toți ceilalți, bucuros să fie împreună cu alți oameni (unii mai bătrâni decât mine, alții mai tineri) convinși că frumusețea există & că ea poate fi substanțiată în cuvinte. Nu aș avea ce să învăț pe nimeni. Și nici nu cred, de fapt, că exista ceva mai important & mai util de învățat în artă decât asta: deși se construiește individual, frumusețea se caută mai eficient în grup. E ceea ce romanticii germani numeau Sympoesis & symphilosophieren, căutarea împreună a poeziei & filozofiei, adică a frumuseții & adevărului. Care se construiesc mai eficient din suma noastră de singurătăți ireductibile. Nu mai știu dacă am crezut asta de la bun început - sau abia după ce am citit-o cândva în primul an de facultate. Dar cert e că am practicat această căutare împreună a frumuseții tot de atunci, alături de câțiva prieteni, în cenaclul pe care noi l-am creat la Literele din Sibiu, și care a dispărut de îndată ce ne-am risipit de prin facultate; iar apoi alături de câțiva poeți din generația 2000, care sunt și ei (ca și Ivănescu) câteva dintre stelele fixe ale vieții mele; iar apoi alături de mai tinerii mei prieteni din Zona Nouă din Sibiu; și tot așa. Nu am nimic mai prețios de spus oricărui tânăr decât asta: vei construi frumusețea singur – dar o vei găsi mai eficient dacă o vei căuta împreună cu câțiva prieteni. Și, într-un fel, construcția frumuseții e la fel de dificilă & esențială ca și construcția prieteniei. Însă, dacă vei reuși să construiești măcar una din stelele astea fixe, lumina lor îți va încălzi & îți va orienta decisiv întreaga viață.

### Vezi și... ###

Republica Literelor vs Deaf Republic

* * * * * * * * *

Radu VANCU (Sibiu, România, 1978) este poet, prozator, eseist și traducător român. Este conferențiar la Facultatea de Litere și Arte a Universității "Lucian Blaga" din Sibiu și redactor-șef al revistei Transilvania. Din 2019, este președintele PEN România. De asemenea, este redactor al revistei Poesis International. Coordonează secțiunea română a site-ului Poetry International.

Începând cu anul 2002, a publicat opt cărți de poezie, pentru care a primit mai multe premii; poezia lui a fost tradusă în aproximativ 20 de limbi străine, fie în antologii și reviste, fie în cărți individuale. A publicat și un roman, Transparența (2018), și două volume de jurnal (2017, 2021), pentru care de asemenea a primit câteva premii. A publicat și două cărți pentru copii și o culegere de texte civice. Publicațiile lui academice includ două cărți-eseu despre Mihai Eminescu și Mircea Ivănescu, precum și un volum privind relația modernității poetice cu umanul. A realizat câteva antologii de poezie română modernă și contemporană, fie singur, fie în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin sau Marius Chivu.

A tradus romane și poezie, în principal din John Berryman și W.B. Yeats; este, de asemenea, traducătorul ediției Ezra Pound coordonată de H.-R. Patapievici la editura Humanitas.

Este organizator al Festivalului Internațional de Poezie din Sibiu Poets in Transylvania.

Recitesc, la început pe sărite, căutând o anume informaţie, iar după primele vreo douăzeci de pagini, capitol cu capitol, Speranţă abandonată de Nadejda Mandelştam, Polirom, 2020 (am prezentat volumul la Cartea la pachet, pe 30 mai curent), iar la un moment dat (vezi: La drum – e vorba de anul 1922, aşadar acum un secol!) dau de această secvenţă ce se citeşte astăzi, în cea de-a şasea lună a invaziei Rusiei lui Putin în Ucraina, cu totul alţi ochi:

* * * * * * * *

„Ucraina căuta să se desprindă de limba rusă cu forţe îndoite, căci, fiind înrudită, era înţeleasă de toţi, ca şi ucraineana. Mai târziu am găsit un criteriu precis după care am învăţat să deosebesc ucrainenii de ruşi. Întrebam: «Care-i capitala voastră: Kiev sau Moscova?...» Pretutindeni, pe întreg teritoriul uriaş al ţării răsună ecouri ale rusei meridionale şi ale ucrainenei, dar numai ucrainenii adevăraţi, cu un accent inimitabil şi o nuanţă de şiretenie în expresie, spun că Kievul este capitala lor. Acolo unde Mandelştam sesiza un ecou al limbii ruse vechi, ei nu vedeau decât limba lor maternă, care se deosebea de rusă. Pentru mine a fost întotdeauna o enigmă de ce acest popor voluntar, energic, de multe ori sângeros, iubitor de libertate, muzical, original şi unit nu şi-a creat un stat al lui, în vreme ce bunul popor rus, răspândit pe spaţii uriaşe, în felul lui antisocial, a elaborat forme de stat incredibile şi eficiente, care în esenţă au rămas aceleaşi – de la Rusia Moscovită până în zilele noastre. (Esenţa constă în ruptura completă dintre cârmuitori şi popor, când unii fac ce le trece prin cap, iar ceilalţi îndură şi cârtesc uşor.)

Acest lucru nu poate fi explicat doar prin poziţia geografică a Ucrainei: între Polonia şi Rusia. M-am obişnuit să-l cred pe Kliucevski care spune că înfrângerea de către tătari a Rusiei Kievene care se dezvolta ca un măreţ stat european, având în frunte pe Vladimir Monomahul şi Iaroslav cel Înţelept, cu catedrala Sfânta Sofia din Kiev şi cu oraşul superb de pe malul înalt al Niprului, a fost cel mai amar punct de cotitură din istoria Rusiei.

Mandelştam nu se gândea la aceasta. El pur şi simplu iubea oraşul pestriţ şi plin de viaţă de pe Nipru, îl respecta pe Kliucevski, citea Învăţăturile [lui Vladimir II Monomahul] şi Dreptatea rusă [codice alcătuit sub domnia lui Iaroslav cel Înţelept (978? – 1054)], dar n-a recitit niciodată Poltava [poemul lui A.S. Puşkin]. Fără el, gândurile mele n-au ajuns la un sfârşit logic şi am rămas cu mirarea mea. Sunt totuşi bucuroasă că nu Kievul, ci Moscova este capitala mea: căci limba mea maternă este rusa. Şi dacă vreodată, evreii vor fi masacraţi şi aici, şi acolo, prefer ca acest lucru să mi se întâmple la Moscova. În mulţimea moscoviţilor se va găsi negreşit o femeie miloasă care va încerca să-i oprească pe pogromişti cu o înjurătură blândă, obişnuită: de femeia asta să nu vă atingeţi, mama voastră de nemernici, fii de căţea, aşa şi pe dincolo… E mai plăcut să mori auzind o înjurătură rusească.”

* * * * * * * *

N-am să mă hazardez încercând să-mi închipui cum ar reacţiona astăzi kieveana Nadejda Mandelştam (1899 – 1980) la bombardarea oraşului său natal; ar fi meritat însă să vadă cu ochii ei cum ucrainenii – „acest popor voluntar, energic, de multe ori sângeros, iubitor de libertate, muzical, original şi unit” – şi-au creat în cele din urmă un stat al lui şi acum şi-l apără cu preţul vieţii.