Într-un interviu din 1981 acordat criticei americane Wendy Lesser, azi 66 de ani, Susan Sontag (1933–2004) mărturisea că n-a posedat vreodată un televizor. Confesiunea era perfect congruentă cu opinia ei mai largă despre fenomenul pe care îl considera nimic altceva decât moartea civilizației, moartea politicii și moartea educației. Susținea că mare parte din On Photography fusese de fapt o aluzie mascată la industria televizuală și că destul de mult din opera ei de ficțiune conține referințe și trimiteri la micul ecran.
Pentru Sontag existau doar trei lucruri care o puteau reconcilia cu aventurile politice teribile ale secolului XX. Unul era faptul că, pentru prima oară în istoria omenirii, femeile aveau șansa unei egalități formale. Ca femeie, Susan dorea dreptate pentru jumătatea populației globului căreia îi și aparținea. I se părea o reacție normală, naturală. Se considera o feministă militantă, nu o militantă feministă, și credea cu tărie că opera sa este deopotrivă mai importantă și mai nesemnificativă ca propria ei persoană.
Al doilea lucru viza faptul că noțiunile de justiție distributivă deveniseră mai vii și mai active ca niciodată. Ideea că fiecare are dreptul la un venit decent, un adăpost confortabil, asigurare medicală; că nimeni n-ar trebui să muncească 15 ore pe zi în condiții mizere; că niciun copil n-ar trebui să muncească și că toți copiii ar trebui să poată merge la școală. Toate acestea, spunea ea, sunt idei moderne, născute în secolul al XIX-lea și general consimțite în cel următor. Un al treilea element care o ținea pe Sontag deasupra suferinței secolului XX era progresul medical. Existase, într-adevăr, puțină intervenție medicală care să fi salvat vreo viață sau să fi vindecat vreo boală până în secolul al XIX-lea. Adevărata cunoaștere curativă apărea abia prin anii 1930...
Întrebată adesea cum de a putut scrie Illness as Metaphor cu atâta detașare, răspundea că este vorba despre o impresie falsă, că în realitate o scrisese în focul furiei, fricii, suferinței, terorii, indignării—și că o făcuse într-un moment în care era foarte bolnavă și diagnosticul nu suna deloc promițător. Avea să moară pe 29 decembrie 2004, după 30 de ani de luptă cu cancerul, într-un moment în care întreaga lume jelea miile de morți ale cutremurului urmat de tsunami din Asia de Sud-Est. Ideea de a deconstrui experiența bolii se baza pe o paralelă între miturile asociate tuberculozei (față de care toți, spunea ea, arătăm o oarecare condescendență) și miturile despre cancer (încă prevalente). Tot în momentul primului diagnostic, Sontag mărturisea că abandonase iluzia voinței ca temă filosofică, pe care începuse să o vadă ca pe o formă de disperare a tinereții. Se simțea în multe feluri auto-creată, auto-educată, dar punea această fascinație timpurie pentru voință și pe seama unui tipar cultural american care tinde să o supraestimeze—vezi nesfârșitele terapii de grup, transformările, detoxifierile, renașterile pe care le iubesc americanii atât de tare.
Susan Sontag a scris 17 cărți, traduse în 32 de limbi, inclusiv 4 romane, scurte povestiri, 4 filme, piese și foarte multe eseuri, și a colaborat încă de la fondare cu The New York Review of Books. Principalele ei repere scrise rămân Against Interpretation (1966), Styles of Radical Will (1969), On Photography (1977), Illness as Metaphor (1978), Under the Sign of Saturn (1980), AIDS and Its Metaphors (1988). Dar a lăsat în urmă cu mult mai mult: a lăsat poziții publice morale și intelectuale tranșante împotriva pedepsei cu moartea, împotriva Războiului din Vietnam, a invaziei Irakului de către forțele anglo-americane, a politicii Israelului față de populația palestiniană, și a devenit parte din identitatea modernă a orașului Sarajevo atunci când, în 1993, într-o urbe asediată de tunurile fratricide, s-a dus să pună în scenă Godot-ul lui Beckett—una din acele cause célèbre—iar vocea ei a atras atenția lumii asupra barbariei declinului iugoslav. Ultimul mare text public al lui Sontag a apărut chiar în 2004. Denunța tortura din închisoarea de la Abu Ghraib pe tonul cel mai tranșant cu putință: fotografiile sunt cu noi, „suntem noi, războiul nostru, ocupația noastră, politica noastră”.
A excelat, într-adevăr, în arta eseului și le-a scris pe toate cu o mare pasiune. Gama lor și seriozitatea cu care sunt concepute rămân fără egal în istoria oricărui text tipărit în America. De la Edmund Wilson (1895–1972), poate, nu mai existase o peniță într-atât de dezinvoltă. Asemeni influentului critic american, Sontag a ales să-și păstreze un fel de libertate „neacademică” în alegerea subiectelor. Datorită ei, și mai ales prin Against Interpretation, carte publicată la mijlocul anilor ’60, publicul american a început să se familiarizeze cu figurile europene, Sartre, Georg Lukács, Simone Weil, Levi-Strauss, Jean-Luc Godard și mulți alții. Prin Under the Sign of Saturn și Styles of Radical Will i-a introdus peste ocean pe Ingmar Bergman, Walter Benjamin, Antonin Artaud ori Elias Canetti. Într-un fel, a fost atrasă întreaga ei viață de modernism și de perspectiva rebelă, dar atât de subtil riscantă, a „artistului ca martir exemplar”.