„Francisco Franco, Caudillo de España por la Gracia de Dios”/„Francisco Franco, Liderul Spaniei prin Voia lui Dumnezeu”. Aceasta era inscripția bătută pe toate monedele spaniole începând cu decembrie 1946, prin decizia unanimă a Plenului parlamentului (Cortes Generales). A fost unul din multele omagii totale, deșănțate, aduse generalului ferrolez (născut pe coasta atlantică a Galiciei, la Ferrol, pe 4 decembrie 1892) care și-a petrecut cea mai mare parte a carierei militare angrenat în sângerosul război colonial din Maroc (vezi campaniile din Melilla în timpul Războiului Rifului, 1919–1926), care s-a ridicat împreună cu falangiștii săi împotriva guvernului celei de-A Doua Republici în iulie 1936, care a obținut victoria necondiționată în războiul civil, în aprilie 1939, și care, până la moartea sa, pe data de 20 noiembrie 1975, a fost Șef de Stat, Generalissimo al armatei, Unsul lui Dumnezeu pe Pământ și Lider al Falangei Spaniole, partidul-stat fascist, responsabil doar în fața lui Dumnezeu și a Istoriei. Altfel spus, a fost un Caudillo al Spaniei, „Liderul Suprem al Rasei”, „Cezar neînvins”, „Salvatorul patriei”, „Îngerul păzitor al Imperiului Spaniol” și „Santinela Occidentului”: un dictator cu o autoritate manifestată arbitrar și omnipotent, profund reacționară, ultranaționalistă, marcată de un puternic fundamentalism catolic, care a preluat „toate puterile Noului Stat” pe 1 octombrie 1936.
Un om care a performat toate aceste roluri și a beneficiat de un cult al personalității vreme de aproape 40 de ani nu avea cum să nu fie prezent în aproape toate manifestările vieții cotidiene din Spania. Cu prilejul celei de-a douăzeci și cincea aniversări a morții lui Francisco Franco, cunoscutul scriitor spaniol Antonio Muñoz Molina, autorul captivantului roman-păianjen Sefarad (alcătuit din 17 povestiri) apărut și în românește la Curtea Veche, scria pentru El País un editorial intitulat sugestiv, „La cara que veía en todas partes”/ „Fața pe care am văzut-o pretutindeni” (19 noiembrie, 2000):
„Franco era peste tot, dar era în același timp și o imensă figură ireală, îndepărtată, în maniera monarhilor asiatici. Figura lui Franco era pe toate monedele și în culori diferite pe toate timbrele poștale, dar o vedeam în fiecare dimineață de școală când intram în clasă, deasupra tablei, la dreapta crucifixului. La stânga era imaginea lui José Antonio [Primo de Rivera], mai tânăr ca Francisco Franco, cu nasul și bărbia emfatice și părul lins precum un actor de cinema. Îl vedeam, de asemenea, pe Franco în știrile alb-negru pe care ni le dădeau înainte de filme, acele NO-DO [Noticiarios y Documentales produse de stat] care ne iritau atât de tare și la care nimeni nu se uita, dar care ne deconcertau pe noi, copiii, pentru că nu puteam distinge dacă erau ficțiune sau nu. Franco, în acele NO-DO, era ca un bunicuț ce purta costume închise și chipiuri cu cozoroc scurt, sau cizme largi de pescar, sau uniforme care îi împachetau figura și o făceau și mai măruntă”.
Istoria avea să-i aducă pe José Antonio (din 1959, după ce rămășițele sale zăboviseră o vreme la El Escorial) și Francisco (din 1975) împreună și după moarte, în controversatul mausoleu din Valle de los Caídos. Începând cu 1 aprilie 1959, când a fost inaugurat, în jurul acestui lieu de mémoire, mașina propagandei franchiste a început să confecționeze povești care auto-justificau și auto-glorificau. Ghidurile turistice despre Valle de los Caídos din 1959, de pildă, defineau în mod explicit poporul spaniol ca pe un grup de cetățeni care trăiesc împreună în pace și armonie, ceea ce părea să susțină ideea potrivit căreia, pentru Francisco Franco, războiul civil ar fi avut o funcție sau o valoare unificatoare. În introducerea acestui ghid, zece referințe la Spania sunt făcute prin cuvinte precum spaniol, națiune sau țară.
Valle de los Caídos
Același ghid, în partea referitoare la masiva cruce care străjuiește complexul, nota:
„Dacă orizontalitatea robustă a brațelor monumentalei Cruci îi protejează în mod egal pe toți spaniolii, zvelta ei linie verticală apare ca un simbol de religiozitate altoit pe idealul celor mai buni (de los mejores), și care răspunde unanim la numele de Spania”. (Monumento Nacional de Santa Cruz del Valle de los Caídos, 1959)
Acest pasaj sugerează existența unei ierarhii printre spanioli potrivit calității lor, de vreme ce se vorbește despre „los mejores”, cei care apără religiozitatea patriei. În acest sens, non-religioșii aparțin unei clase diferite de spanioli. În alt pasaj al ghidului, spaniolii „inferiorizați” sunt excluși chiar din națiune și sunt tratați ca „străini”: „Cu acest Monument s-a renunțat la curentul secularizant de filieră agnostică, incompatibil cu simplitatea și profunda religiozitate a poporului spaniol”. Noțiunea de simplitate era asociată cu alte calități, precum severitatea și austeritatea în arhitectură și în modul de viață, împreună cu care alcătuia o paradigmă semantică conotată pozitiv. Austeritatea fascistă era în mare măsură celebrată ca reflexie a învățăturilor etice catolice. Iată că până și acel discurs turistic al ghidurilor susținea și fortifica tipul de difuzie ideologică din alte discursuri propagandistice, în care natura catolică și austeritatea apăreau, iar și iar, ca principale repere ale „sufletului spaniol”.
Un alt element interesant este și faptul că în unele ghiduri succesive despre Valle de los Caídos (1959, 1960, 1977, 1980, 1984), asocierea lui Franco cu monarhia iese în evidență mai mult ca în oricare alt loc. Toate, dar toate textele susțin că ideea ridicării monumentului i-a aparținut exclusiv lui Franco. Ceea ce a urmat inaugurării din 1959 a reprezentat de fapt consolidarea trinității—monument, mănăstire (anexată) și părinte spiritual (Francisco Franco). Aceeași retorică se păstrează însă și în textele despre El Escorial, monumentul Renașterii spaniole început și conceput de Regele Filip al II-lea în 1563. În ghidurile despre Valle de los Caídos, aluziile la palatul lui Filip al II-lea sunt atât de evidente, încât Franco apare ca un fel de Felipe contemporan, sau ca unul care ar descinde direct din Casa de Asturia...
Statutul de relevanță și soarta osemintelor lui Francisco Franco și José Antonio Primo de Rivera se pot schimba însă, ca urmare a ultimelor decizii luate de guvernul de stânga de la Madrid, care intenționează să mute rămășițele liderului fascist al Spaniei și să demareze primele procese privind copiii răpiți în timpul dictaturii. Săptămâna trecută, pe 13 septembrie, legiuitorii spanioli au aprobat un decret controversat din august, anul acesta, prin care se solicita exhumarea rămășițelor fostului dictator. Este un vechi măr al discordiei care reapare, în anumite momente și configurații politice interne, la suprafața dezbaterii publice, confirmând butada faulkneriană a trecutului nestins. Existența acestui monument continuă să divizeze profund societatea spaniolă.
Guvernul socialist al lui Pedro Sánchez pare determinat acum să mute rămășițele simbolice ale acelui trecut însângerat spre a transforma respectivul loc al memoriei într-unul al unei reale reconcilieri. În urmă cu mai bine de zece ani, în 2007, guvernul socialist condus pe atunci de José Zapatero propunea Legea Memoriei Istorice privind depolitizarea monumentului/crucii franchist(e) și repunerea lui/ei într-un context exclusiv religios, curățat de petele istoriei controversate. Memorialul (vezi Galerie Foto) rămâne și astăzi o atracție turistică de referință, la doi pași de Madrid, dar și o „Mecca” a nostalgicilor epocii franchiste, precum și simbolul izbânzii catolicismului național.
Cei care constată absența monumentelor dedicate lui Hitler în Germania sau Austria, ori a celor dedicate lui Mussolini în Italia, au dreptate să afirme că memorialul imaginat de Franco spre a-i onora pe naționaliștii căzuți în Războiul Civil Spaniol reprezintă astăzi o mare anomalie în inima Uniunii Europene.
Bătălia pentru rescrierea narațiunii istorice prevalente despre un trecut violent și deocheat se poartă, în chip fundamental, pentru posteritatea simbolică a acestor oseminte. Viața lor politică viitoare depinde de modul în care societatea spaniolă reușește să redeschidă vechi dar neuitate dosare ale istoriei, răni încă vii ale unui trecut de o ferocitate fratricidă fără egal. Procesele împotriva celor care au răpit, torturat și ucis pe parcursul dictaturii lui Francisco Franco, inclusiv pe parcursul războiului civil, ar putea adăuga un plus de informație esențială, probată, pe tapetul unor dezbateri care par a fi mai intense ca oricând. În plus, într-o nouă paradigmă politică, relevanța istorică a „Văii celor Căzuți în Luptă” va depinde de cantitatea de voință politică pusă în slujba administrării acestui tip de trecut încurcat - marcat de multiple trăsături ale victimizării și de negație, de falsificări grosolane și inadmisibile repudieri ale vinovăției.
Poate că Franco a murit, dar, în purgatoriul memoriei colective, semnificatul rămășițelor sale este un demon pe care chinuitul suflet spaniol se tot opintește să-l exorcizeze... de ceva vreme și cu o anumită urgență.
