„(...) Până și cele mai personale poeme traduc o situație universal umană și conțin fâșia de ironie care le face obiective.”
Czesław Miłosz (1911–2004), poetul câștigător de Nobel care a supraviețuit atât nazismului, cât și comunismului, a refuzat permanent să privească lumea în culori sumbre ori să se retragă la adăpostul iluziilor romantice care le făceau cu ochiul multor prieteni intelectuali.
Când a murit, în august 2004, la venerabila vârstă de 93 de ani și la aproape 25 de ani de la confirmarea printr-un Nobel pentru literatură, lumea a început să simtă nevoia recuperării moștenirii sale intelectuale și a interpretării amănunțite. În pofida modestiei pline de umor a lui Miłosz („Știu ce le-a rămas oamenilor mici ca mine: Un festin de speranțe deșarte, o regrupare a mândriei, Un turneu de cocoașe, literatură”), rămâne indiscutabil pe un loc privilegiat în tentativa noastră de a înțelege cultura contemporană și lumea, în ansamblul ei.
Puterea sa intelectuală l-a ferit de o anume paralizie, maladia comună tuturor celor care abandonează; din contră, el a transformat contradicțiile în provocări și într-o nouă sursă de profunzime. După război, ceva consistent și remarcabil s-a petrecut cu Miłosz. Ceva care a dat operei sale o și mai mare forță de rezonanță. Printr-o alchimie poetică ciudată, aproape neverosimilă, el a reușit să transforme reacțiile proprii vizavi de lume într-o vastă țesătură confesională lirică (însă în niciun caz genul de confesiune solipsistă atât de răspândită în versurile moderne). Deși nu a produs o singură mare operă (precum, să zicem, Divina comedie), a scris anual sute de pagini de poezie, conținând întreaga gamă de percepții ale unei persoane care a asistat la aproape toate războaiele intelectuale și alte catastrofe ale secolului XX.
Cum își explica Miłosz această metamorfoză: „Am mai scris poeme pe teme «sociale» și m-a deranjat artificialitatea lor. Am practicat poezia «pură» și n-am fost mai puțin iritat. Doar acum a dispărut contradicția. Acum, până și cele mai personale poeme traduc o situație universal umană și conțin fâșia de ironie care le face obiective. ...Amestecând elemente individuale și istorice în poezia mea, am ajuns la un aliaj pe care cu greu îl regăsești în Occident.”
Poezia pe care a scris-o după cel de-Al Doilea Război Mondial apare sub forma unui nou curent de viață. De pildă, unul din poemele „mai politice” a avut un impact într-atât de puternic încât o parte din versurile sale au fost dăltuite, câteva decenii mai târziu, în Gdansk, pe un monument al eroilor sindicatului Solidarność uciși de regimul comunist polonez: „Voi ce ați abuzat un om simplu. ...Nu vă simțiți în siguranță. Poetul își aduce aminte. Puteți omorî unul, dar altul se naște. Cuvintele sunt scrise, fapta și data”.
Un alt mare poet modern polonez, Adam Zagajewski, a încercat să explice dimensiunea religioasă a operei lui Miłosz ca pe o pledoarie în favoarea „dreptului nostru la infinitate” și chiar în pofida tuturor obiecțiilor contemporane cunoscute: „Telegrama lui Nietzsche care îi informa pe europeni de moartea lui Dumnezeu a ajuns și la el, desigur, dar a refuzat să semneze chitanța și l-a trimis pe mesager la plimbare” (AZ). Miłosz rămâne un poet catolic, dar unul care a fost oripilat destul de devreme de tendințele de extremă-dreapta ale catolicismului polonez pe care, de altfel, l-a expediat adesea ca pe un „ritual național” profund îmbibat de antisemitism.
Czesław Miłosz avea să fie puternic marcat de atrocitățile politice care au distrus lumea socială și naturală în care crescuse. Opera lui de maturitate reține imagini vii, colorate ale ruralului lituanian, o reacție amplificată pe cale naturală de exil și circumstanțele aferente. Dar chiar și așa, Miłosz nu s-a scufundat în simpla nostalgie și nici n-a fost foarte impresionat de remarca lui Adorno din 1951 cum că nu se mai poate scrie poezie după Auschwitz. Holocaustul fusese un Rău aparte, desigur, dar i se părea că „nimic nu-i poate înăbuși convingerea intimă că există [totuși] un punct de lumină la intersecția tuturor liniilor”.
Îi plăcea transcendența, mai cu seamă atunci când contempla natura. Într-o zi, pe când avea 60 de ani și locuia în Berkeley, California, a pus pe hârtie poemul Gift:
„A day so happy.
Fog lifted early, I worked in the garden.
Hummingbirds were stopping over honeysuckle flowers.
There was no thing on earth I wanted to possess.
I knew no one worth my envying him.
Whatever evil I had suffered, I forgot.
To think that once I was the same man did not embarrass me.
In my body, I felt no pain.
When straightening up, I saw the blue sea and sails.”
„O zi atât de fericită.
Ceața s-a ridicat devreme, am lucrat în grădină.
Colibri în trecere pe la florile de caprifoi.
Nu mai aveam nicio sete de posesie.
Nu mai invidiam pe nimeni.
Orice rău aș fi trăit, uitasem.
Să cred c-am fost cândva același om nu mă jena.
În corpul meu, nu exista durere.
Uitându-mă în sus, am văzut marea albastră și pânzele”.
