Marius Stan

La aproape șase decenii de la dispariție, Sylvia Plath rămâne una din scriitoarele emblematice ale veacului trecut. S-a sinucis pe 11 februarie 1963, însă opera și viața ei au continuat să suscite interesul multor generații, să inspire critici literari și simpli cititori deopotrivă.

În lunile de dinaintea tragicului eveniment, tânăra Sylvia, doar 31 de ani, a compus și unele din cele mai controversate și citite poezii ale secolului XX. A reușit această rară performanță în pofida repetatelor puseuri febrile, ale ei și ale celor doi copii mici. Poemul The Rabbit Catcher pare să fi fost primul scris de ea după teribila despărțire provocată de infidelitatea poetului Ted Hughes.

Aici, naratorul ia forma iepurașilor, iar capcanele întinse de soț sunt înșelătoare și greu detectabile („the snares almost effaced themselves—/Zeros, shutting on nothing,/Set close, like birth pangs”). Aluzie, desigur, la recenta naștere a băiețelului Nick, un eveniment care în acest context conjugal devastat nici n-ar fi trebuit să aibă loc.

Toate astea au contribuit fatalmente la depresia Sylviei și la decizia de a-și curma viața într-o mohorâtă dimineață de februarie, la Londra. La nouă luni după tragedie, zece din poemele acestei ultime perioade apăreau în revista Encounter și lansau, practic, un serios fenomen literar. Odată cu publicarea continuă a moștenirii Plath, interesul pentru viața și opera acestei tulburătoare artiste a explodat. În 1982, decernarea postumă a Premiul Pulitzer pentru poezie a deschis calea unei reevaluări mai temeinice a performanțelor sale artistice.

Până în octombrie 1962, Sylvia Plath scrisese mare parte din poeziile care aveau să apară în volumele Ariel (1965) și Copacii de iarnă (1972). Tot la sfârșitul acelui an, întrebată într-un interviu pentru BBC care ar fi sursa poeziei sale (alte cărți sau propria-i viață), Sylvia mărturisea că toate îi izvorăsc spontan din „experiențele senzoriale și emoționale” pe care le încearcă. Cu toate acestea, ținea ea să adauge, oamenii ar trebui să fie capabili să-și „controleze și manipuleze experiențele, chiar și cele mai teribile, precum nebunia [sau] îndurarea torturii...”.

Cel puțin aceste ultime poeme ale ei erau sigur influențate de imensa presiune și experiențele lunilor anterioare: răvășita căsătorie și un sentiment din ce în ce mai acut al propriei vulnerabilități financiare și personale, atât ca mamă, cât și ca soție. În cele câteva scrisori pe care i le-a trimis mamei ei, Aurelia, în toamna anului 1962, Sylvia vorbește cu subiect și predicat despre nevoia de a-și redobândi independența și controlul asupra vieții. Cum era de așteptat, după prăbușirea căsniciei, acest sentiment s-a acutizat.

Miezul experienței poetice a Sylviei Plath a fost chiar experiența sa personală, și putem crede că ea însăși și-ar fi dorit mai mult control asupra propriilor emoții. Așa cum scria Robert Lowell în prefața legendarei ediții Ariel, apărută la Londra în 1965 și la New York, în 1966: „Prin aceste poeme, scrise în ultimele șase luni ale vieții, și adesea grăbit, câte două sau trei pe zi, Sylvia Plath devine ea însăși, devine ceva imaginar, nou, sălbatic și subtil creat...”.

Pentru Lowell și alții ca el, Plath nu mai este nici măcar o persoană sau o femeie sau poetesă, ci „una din acele extrem de hipnotice eroine clasice”. Forța ei de atracție? Poate tocmai acest melanj tulburător de bucurie exuberantă și disperare absolută.

A fost, cu siguranță, o făptură a contradicțiilor, baleind constant între psihoza depresivă și o energie debordantă. Din acest punct de vedere, sinuciderea Sylviei Plath pe 11 februarie 1963 a avut de-a face și cu o anumită formă de aroganță. Lady Lazarus, de pildă, unul din cele mai discutate texte ale sale, este până la urmă despre această atitudine sfidătoare:

„a muri

este o artă, precum oricare artă.

o fac excepțional de bine.

[…]

Herr Dumnezeu, Herr Lucifer

păzește-te

păzește-te

ieșind din cenușă

mă înalț cu părul meu roșu

și înghit bărbații ca aerul.” (trad. Marius-Iulian Stancu)

În primele lor trei decenii de existență, atât RFG, cât și RDG au adoptat anumite strategii de legitimare în fața comunității internaționale drept „Germania mai bună” (greaua lor moștenire comună fiind, evident, Holocaustul). Tot în această perioadă postbelică, antifascismul și anticomunismul au devenit surse de autoidentificare și de puternice emoții pentru ambele state.

RDG s-a prevalat de la bun început de tradiția rezistenței antifasciste și nu s-a sfiit s-o transforme în istorie oficială. În absența unei istorii naționale reale, paradigma antifascismului a oferit baza educației și auto-reprezentării publice est-germane. Toate acele povești ale antifasciștilor pieriți în ghearele dușmanului s-au prefigurat în saga eroică a Republicii Democrate Germane.

Desigur, vinovat de crimele nazismului a fost considerat tot Occidentul capitalist. În imaginația politică a tinerei republici așa-zis democrate, Adenauer nu făcea decât să continue dizgrațioasa moștenire a nazismului. Siluindu-și istoriografia oficială în acest fel, comuniștii germani îi absolveau de păcatele nazismului pe toți est-germanii de rând.

De partea cealaltă, elitele politice ale Republicii Federale au reprimat în felul lor unic problema moștenirii naziste. La momentul apariției ei, în 1949, RFG era în termeni juridici internaționali singura moștenitoare a celui de-Al Treilea Reich. În acest sens, sloganul „orei zero” (Stunde Null) nu făcea decât să flirteze cu posibilitatea unei renașteri imaculate.

Conducerea Adenauer s-a folosit de aceleași resentimente anti-bolșevice de care se folosiseră și naziștii pentru a-și distinge și separa țara de „totalitarismul de stânga” redegist. Făcând asta, Adenauer s-a plasat de partea câștigătorilor războiului. Și pentru că necesita prea puțin în comparație cu cascada de beneficii pe care le-ar fi putea avea, populația vest-germană a acceptat cu bucurie această absolvire de greșelile trecutului.

Autoreprezentările celor două state germane succesoare au influențat în mod evident dezbaterile intelectuale despre Germania „mai bună”. Până la căderea Zidului (și implicit a RDG) în 1989, această obsesie moral-competitivă a predominat printre intelectualii de stânga est-germani, convinși că indiferent care îi voi fi fost păcatele, RDG avea totuși meritul de a fi purtat (ea și nu RFG) torța antifascistă. Pentru toți aceștia, Republica Federală, cu a ei democrație burgheză formală și înclinații capitaliste, era mereu predispusă la căderea în fascism.

În orice caz, niciuna din aceste imagini simpliste asupra moștenirii naziste nu poate trece testul unei analize riguroase. În 1949, atunci când au fost fondate cele două republici, moștenirea național-socialismului s-a prelins, deși în moduri diferite, în cultura politică a ambelor state.

Istoria Republicii Federale poate fi văzută și ca un proces etapizat de negociere cu trecutul nazist. Proiectul unei ordini libere și democratice enunțat în primii ani de la fondare a fost marcat inițial de un climat politic intern represiv, iar orientarea sa anticomunistă i-a servit în bună măsură la reprimarea moștenirii naziste. Suplimentar, era Adenauer s-a distins și printr-o anumită continuitate la nivelul elitelor juridice, birocratice și chiar educaționale.

În fapt, eforturile juridice și instituționale de administrare a trecutului (Vergangenheitsbewältigung) întreprinse la finalul procesului de denazificare inițiat de Aliați au fost într-atât de lipsite de entuziasm încât, în 1951, în primul an în care li s-a permis curților vest-germane să-i judece pe criminalii de război naziști, au fost pronunțate doar vreo douăzeci de sentințe. În atmosfera politică și socială conservatoare a primilor ani ai Războiului Rece, apelurile liberale și de stânga la o reformare din temelii a culturii politice locale nu au fost întâmpinate cu prea multă simpatie.

Conservatorismul primilor ani ai Republicii Federale Germane avea să fie depășit abia în deceniul al șaselea, sub influența primei generații postbelice. O transformare axiologică profundă la nivelul societății vest-germane a avut loc abia după mișcările studențești din 1968. Ideile despre educație, stil de viață, obiceiuri au trecut de atunci încolo prin mai multe valuri de schimbări radicale. Tot în această a doua perioadă postbelică s-a conturat mai clar și un conflict între generații pe tema responsabilității germane pentru Holocaust. A fost, totuși, vorba de o confruntare politică și morală deschisă, care a contribuit la o mai bună înțelegere a naturii crimelor naziste.

Într-o a treia etapă, în anii ’70 și ’80, largi segmente ale populației vest-germane au putut fi informate pentru prima dată despre amploarea persecuției naziste împotriva evreilor și toate celelalte orori la care se dedase Al Treilea Reich. Toate acestea au fost posibile prin filme și programe media consistente, precum și prin numeroase dezbateri publice care au dus la o mai mare sensibilizare istorică a diferitelor pături sociale. Cercetătorii locali și echipele de istorie orală, lucrând uneori chiar și în zonele rurale, au pus masiv umărul la o apropriere mai nuanțată a unei istorii anterior reprimată...