Marius Stan

Cu o suprafață aproape cât cea a Franței, o populație de peste 43 de milioane de locuitori și numeroase resurse naturale, industrii high-tech și agricole, Ucraina este o țară crucială pentru stabilitatea continentului european. O Ucraina independentă, democratică și orientată spre reformă și progres nu poate fi privită decât ca un „măr otrăvit” în spațiul ex-sovietic adumbrit de Kremlin.

La fel de relevantă pentru securitatea și stabilitatea Europei Centrale și de Est, Ucraina a avut încă din anii ’90 numeroase motive de a suspecta intențiile pe termen lung ale Moscovei. Să ne amintim că Rusia a fost cea care a refuzat negocierea granițelor exacte dintre cele două state, iar Duma de Stat n-a anulat nicicând rezoluția din 1993 prin care declara Sevastopolul oraș rusesc. Cum transferul Crimeii de la Ucraina la Rusia s-a produs prin forță, în urmă cu 8 ani, ne rămâne doar amintirea unor evenimente care aveau de fapt, încă de pe atunci, un final anunțat.

Majoritatea ucrainenilor n-ar accepta o unire voluntară cu Rusia. Cei din vestul țării, mai ales, au asociat întotdeauna dominația Moscovei cu opresiunea politică și declinul economic. Vorbim, totuși, de o țară care a trecut prin drama Holodomorului, circa 10 milioane de morți pe răbojul politicii agricole criminale a lui Stalin. În pofida forțelor din estul țării care favorizează revenirea la „matca rusă”, sentimentul național a prins rădăcini, din 1991 și până acum, pe tot cuprinsul țării.

Perspectiva de a fi din nou un avanpost al Moscovei în lume nu-i atrage deloc pe ucraineni, care, în mod evident, se uită mai degrabă la condițiile și modelul de dezvoltare al altor țări, precum Polonia, Ungaria sau Republica Cehă. După 1991, ucrainenii din est, din zona rusificată, au demonstrat, în general, că preferă în alegeri candidații care le pot îmbunătăți situația economică. Cu puține excepții, reintegrarea în Federația Rusă nu reprezintă vreun deziderat nici pentru elita politică, nici pentru cea economică.

Avem astăzi în față, într-o confruntare inegală, două țări fără prea multă experiență ca state-națiune, deși, din motive diferite: Rusia, pentru că aici imperiul a surclasat mereu națiunea; și Ucraina, pentru că aici națiunea și statul n-au coincis vreodată. În ambele state, tinere deopotrivă, ceea ce-a străbătut în vâltoarea transformărilor postcomuniste este și o anumită influență a mitologiilor asupra societății. Și pentru că acestor națiuni le-a lipsit experiența Reformei și Iluminismului, utopiile sociale ale erei totalitare au fost adânc înrădăcinate în instituții și valori arhaice.

Istoric vorbind, Ucraina a jucat un rol major în procesul de constituire a statului sovietic. Politica leninistă fusese gândită în ideea unui compromis politic care să reconcilieze bolșevismul cu Ucraina modernă. Chiar și așa, acest compromis s-a dovedit a fi doar un efect secundar al sovietizării fostului Imperiu Rus. Stalin a fost cel care a distrus până la urmă identitatea național-comunistă ucraineană și a reanimat „micul element etnocultural rus”.

Pentru Ucraina, singura alternativă la comunismul sovietic a părut a fi naționalismul (sens larg). După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, moștenirea sovietică (și deci rusă) a fost cu totul „naționalizată” de către elitele locale. Doctrina „renașterii naționale” a fost asociată rând pe rând cu o serie de președinți postcomuniști (Leonid Kravciuk, Viktor Iușcenko, Petro Poroșenko), căutând cu toții să înlocuiască moștenirea sovietică cu una pur ucraineană (instituții, legislație, identitate). În această paradigmă națională, întreaga istorie sovietică este considerată a fi ocupație străină.

Pentru majoritatea ucrainenilor, comunismul rămâne un sistem artificial impus asupra Ucrainei din exterior, fără nicio rădăcină concretă în istoria sa națională. Pe de altă parte, după 1991, marile orașe ucrainene au ales să acopere „petele negre” ale istoriei sovietice cu nenumărate monumente închinate victimelor accidentului nuclear de la Cernobîl, eroilor căzuți sau veteranilor Războiului Afgano-Sovietic, poeților, pompierilor și actorilor (de pildă, lui Vladimir Vîsoțki), ba chiar unor personaje literare din operele lui Bulgakov ori Ilf și Petrov, sau unor vedete din zona culturii sovietice de masă (în special din film). Din acest punct de vedere, moștenirea sovietică este bine mersi în Ucraina până în zilele noastre.

În estul și sudul Ucrainei, căutarea continuă a rădăcinilor a deschis o cutie a Pandorei din care au ieșit numeroase mituri incompatibile cu proiectul național ucrainean. Cea mai importantă dintre toate a fost mitologia imperială rusă, care, contrar mitologiei sovietice, nu lăsa vreun spațiu imaginabil pentru Ucraina. În spatele Dnipropetrovskului sovietic se zărea Ekaterinoslavul imperial rus, numele original al Zaporojiei fusese Oleksandrivsk sau Aleksandrovsk, Kirovograd fusese fondat ca Elisavetgrad, și așa mai departe. Alte orașe, care își păstraseră denumirea și în perioada sovietică, inclusiv Odessa, Kievul sau Harkovul, și-au schimbat doar emblemele, înlocuindu-le pe cele sovietice cu cele imperiale și presărând peisajul urban cu monumente dedicate monarhilor, nobililor și altor lideri militari ruși.

Demantelarea matricei mitologice generată de Revoluția din Octombrie a continuat sub aproape toți președinții postcomuniști ucraineni (parțial, chiar și sub Ianukovici). Aniversarea acesteia (pe 7 noiembrie) a fost anulată în 2000, sub Leonid Kucima, iar în 2016, deci după Euromaidan, au fost înlăturate toate monumentele leniniste și au fost redenumite numeroase orașe. Ultimele vestigii ale Revoluției bolșevice începeau să dispară atât din spațiul public ucrainean, cât și din memoria colectivă.

Acțiunea autocratului Putin împotriva Ucrainei reprezintă așadar o „regresie” care nu ajută nicicum o traumă istorică de asemenea amploare. Singurul lucru cert, în acest moment, este că agresiunea va consolida sentimentul național în Ucraina...

Aproape de finalul vieții sale, Nikos Kazantzakis (n. 18 febr. 1883–d. 26 oct. 1957) ajunsese să se descrie pe sine drept un „optimist tragic”. În realitate, există atât de multe fațete ale operei lui Kazantzakis încât cu greu l-am putea califica („nihilist optimist”, „vitalist pesimist”, „umanist nihilist”, „pesimist eroic”, etc.)

Unul din „crezurile” care i-au marcat definitiv scrisul a fost marxismul. Kazantzakis i-a citit pe Marx și Engels în anii ’20 și a rămas cu o slăbiciune pentru operele acestora până la sfârșit. Deși Pandelis Prevelakis, prozator marcant al „Generației anilor ’30”, numea cândva viziunea politică a lui Kazantzakis de până în 1922 un „naționalism aristocratic”, scrisorile din epocă ale acestuia trădează o admirație clară pentru ideologia marxistă și Revoluția Rusă.

Nerăbdător să contribuie la eradicarea foametei și inegalităților, profund deziluzionat de creștinismul instituționalizat, Kazantzakis s-a întors la învățăturile filosofului din Trier și la „lecțiile speranței” predate de Lenin și revoluția acestuia. Pentru el, la fel ca pentru Panait Istrati, bolșevismul a devenit întruchiparea Marelui Vis.

În septembrie 1922, în timp ce se afla la Berlin, sentimentul responsabilității sociale și morale l-a făcut să ia în considerare editarea unei reviste de stânga, adresată în special intelectualilor europeni. La sfârșitul anului 1923, chiar își propusese să scrie o carte-radiografie despre epocă, despre realitatea greacă și despre pregătirea generațiilor următoare. În pofida tuturor acestor eforturi, conștiința necesității revoluției a intrat în coliziune cu o anumită timiditate și o indecizie privind metodele implicării marxiste autentice.

Scrisorile din epocă ale lui Kazantzakis (către soție, prieteni, etc.) sunt proba unei anumite grile de lectură troțkiste asupra luptei proletare. Anti-naționalismul lui vehement s-a mai diluat în timp, însă remarcile și opiniile sale din acei ani nu i-au atras prea multe simpatii în Grecia. Și totuși, cei care l-au știut pe Nikos și cei care i-au citit corect intențiile au înțeles că dedesubtul acestei retorici ocazional vitriolante se află dorința de a submina șovinismul elen.

În toate operele sale, într-o formă sau alta, de la Odiseea la Sărăcuțul lui Dumnezeu la Ultima ispită a lui Hristos, Kazantzakis exprimă necesitatea eliminării granițelor naționale de dragul frăției omului. A fost acest tip de mesianism cel care l-a mânat pe Nikos Kazantzakis în jurul lumii, observând, învățând, scriind, propovăduind. Și tot această atitudine a fost cea care l-a împins să învețe tâmplărie și limba rusă suficient cât să lucreze în URSS, iar în timpul liber, să cutreiere satele, încercând asupra altora, așa cum îi scria soției Galatea, „Cuvântul pe care îl poartă cu sine”.

Ce altceva sunt Hristosul lui Kazantzakis, Sfântul Francisc, părintele Yanaros, Manolios sau părintele Fotis dacă nu propagandiști subtili ai virtuții, muncii și justiției? Nevoia lui Kazantzakis de a „evangheliza” transpare din fiecare scrisoare către Galatea. Acest timpuriu și naiv Kazantzakis avea să se domolească până în anii ’40, când, asemeni lui Sartre, și-a formulat propriul socialism filosofic și metafizic. Călătoria sa în Uniunea Sovietică, în 1925, nu fusese chiar ceea ce se așteptase să fie. Intențiile originare și gloria Revoluției fuseseră ofilite sub Stalin, prin birocrație și Realpolitik.

În 1927, chiar plănuise să scrie o carte de „metacomunism”, știind prea bine că ar fi fost detestată de doctrinarii oficiali. Chiar și așa, a păstrat până la sfârșitul vieții o preocupare comunistă pură pentru egalitatea economică și socială. A continuat să-i suspecteze pe bogați, să-i simpatizeze pe săraci, oprimați și banali. Sărăcia nu este sinonimă cu umilința la Kazantzakis. Toți eroii lui stau mizerabil din punct de vedere economic, dar copleșesc prin spirit și curaj.

Acest flirt continuu cu ideologia comunistă a lăsat asupra lui senzația unei anumite responsabilități comunale a intelectualului. În timp, deși a continuat să creadă în necesitatea acțiunii, și-a alterat modelul comunist cu idei de inspirație budistă. Făcând asta, Kazantzakis a respins practic comunismul doctrinar, croindu-și pentru sine un crez „mai existențialist”, „mai metafizic„ și „mai introspectiv”. Pe scurt, un marxism pângărit de misticism. Înainte de echilibrul corect al claselor, echilibrul interior!

Înaintea oricărei „utopii concrete”, cum ar fi zis Ernst Bloch, Kazantzakis a trebuit să concilieze mai întâi pasiunea cu rațiunea, concretul cu abstractul, particularul cu universalul, Dionisiacul cu Apolinicul. Așa cum îi spunea Hristosul său lui Iuda, în Ultima ispită, „dacă sufletul din noi nu se schimbă, lumea dinafara noastră nu se va schimba niciodată. Dușmanul este înăuntru, romanii sunt înăuntru, salvarea începe dinăuntru”. Pentru marxiștii autentici, desigur, aceasta era o periculoasă sustragere.

Evident, atunci, că Nikos Kazantzakis nu s-ar fi lăsat nicicând prins în vreo încartiruire de tip doctrinar. Nu ar fi devenit slujitorul dogmatismului marxist, însă nici n-ar fi încetat să simpatizeze cu ceea ce vedea a fi progresist în ideologia comunistă...