Vladimir Tismăneanu

Hecatomba Primului Război Mondial a fost o mană cerească pentru proiectul revoluționar bolșevic. Acum o sută de ani, aflat în exil la izbucnirea carnagiului global, Lenin scria în presa socialistă europeană despre necesitatea luptei împotriva șovinismului și patriotismului burgheziei tuturor națiunilor, fără excepție. Se pronunța cu vehemență împotriva a ceea ce el numea falimentul Internaționalei a II-a și, asemeni Rosei Luxemburg și lui Karl Liebknecht, proclama necesitatea transformării războiului de „brigandaj imperialist” într-un apocalips social. Lenin nu era un pacifist. Pentru el violența făcea parte din codul genetic al iminentei revoluții mondiale. Concomitent, solicita organizarea țărilor într-o singură entitate a Statelor Unite (socialiste) ale Europei, deziderat al internaționalismului marxist. Nu uita nici de țarism, căruia îi cânta prohodul și-l dorea înlocuit cu o republică democratică bazată pe confiscarea proprietății private și pe lupta de clasă (din articolul „Sarcinile social-democrației în timpul războiului european”).

Cu alte cuvinte, liderul bolșevic nu concepea altceva în afară de transformarea prezentei conflagrații imperialiste într-un adevărat război civil global. Cum observă profesorul Anson Rabinbach de la Princeton, conceptul de „război civil internațional” este tot mai frecvent folosit în literatura despre veacul XX (v. articolul său „Aftermath”, în „Times Literary Supplement”, July 11, 2014, pp. 8-9). Abordarea lui Lenin, ortodox marxistă, îl făcea să se concentreze pe fundamentele economice și politice ale regimurilor, bucurându-se în același timp de siguranța și confortul personal într-un Imperiu Habsburgic aflat la apus și apoi în liniștea senină a unei Elveții ferită de ororile războiului.

Leninismul a fost un astfel de produs bastard al primei conflagrații mondiale, o construcție ale cărei efecte se vor vedea în evoluțiile politice europene ulterioare. Acest război a dat naștere la o cultură a dreptei radicale în Germania, la un republicanism civic revizionist printre veteranii de război ai Franței, ori la un consens conservator moderat în Marea Britanie. Uniunea Sovietică însă, a cufundat experiența traumatică a războiului într-o mare de tăcere. Ceea ce se întâmplă îndeobște după astfel de evenimente majore (cimitire, monumente publice, zile comemorative, etc.), nu a fost nici măcar tangențial atins în patria bolșevismului. În loc de astfel de elemente de memorie, bolșevicii au ales să eternizeze un alt tip de istorie: cea a vieții și gândurilor lui Marx și Lenin, cea a tradiției revoluționare! În acest sens, Rusia rămâne complet absentă din studiile comparative privind moștenirea Marelui Război. Acele locuri ale memoriei, așa cum le numea Pierre Nora, ar fi trebuit să fie, pentru ruși, prezența cât se poate de fizică a anumitor simboluri, mituri și ritualuri care leagă o anumită comunitate de trecutul său. În Rusia proaspăt bolșevizată, acest loc al memoriei a fost ocupat, cu arme și bagaje, de Lenin însuși. Narațiunea dominantă a combinat trecutul rus cu experiența sovietică.

Dezvelirea monumentului lui Karl Marx pe 1 mai 1920 (primul monument, provizoriu, fusese inaugurat pe 7 noiembrie 1918, la un an de la revolutie) a fost prilejul pentru fondatorul bolșevismului să afirme continuitatea dintre doctrina revoluționară germană și practica revoluționară rusă. În fapt, spre a parafraza o faimoasă formulare a lui Engels, nu proletariatul german, neutralizat de profiturile imperialiste și amorțit de retorica șovină, ci acela rus s-a dovedit moștenitorul filosofiei clasice germane. Nu degeaba și-a petrecut Lenin anii de exil elvețian din timpul războiului citind „Știința logicii” și alte scrieri ale lui G. W. F. Hegel. Partidul de avangardă, imaginat de Lenin în 1902, în pamfletul „Ce-i de făcut?” și incarnat în facțiunea bolșevică după sciziunea din 1903, era acum agentul revoluționar total, expresia negativității incoruptibile visată de autorul „Fenomenologiei spiritului”.

Când un Slavoj Zizek spune că ar trebui repetată marea provocare leninistă, el are în vedere faptul că, în 1914, când toate forțele lumii păreau să conspire în direcția șovinismului militarist, Lenin a ales o altă cale, a gândit și a practicat imposibila negație. Ceea ce uită Žižek este că tocmai forțarea cataclismică a ritmului istoric, voluntarismul nesăbuit, exaltarea rolului unei comunități de aleși, asceticii revoluționari de profesie auto-desemnați drept făptuitorii misiunii istorice a proletariatului, toată această celebrare a organizației revoluționare și a obsesiilor ei ideologice, au dus la despotismul fanatic al dictaturii bolșevice.

Ce s-a întâmplat totuși cu memoria Primului Război Mondial, dată fiind această bastardare a unui episod traumatic? Emigrația militară rusă a fost poate cel mai important vehicul de perpetuare a respectivei povești. În mod abracadabrant, întreaga memorie rusă a secolului XX a fost divizată între Uniunea Sovietică și emigrația rusă. Și, astfel, în perioada interbelică, emigrația militară rusă s-a bazat pe această memorie a Primului Război Mondial pentru a arunca o punte semnificantă între trecutul imperial al Rusiei și prezentul marcat de revoluție și viață în exil. Și deși în nou-creata Uniune Sovietică (Rusia lui Lenin) imaginea războiului era prezentă, golirea ei de conținut a reprezentat mai degrabă o armă de luptă politică pe termen lung (inclusiv sub Stalin). Aceasta nu este deloc o constatare pripită sau lipsită de fundamente sociologice de vreme ce aproximativ două milioane de ruși aleseseră calea exilului către alte orașe europene sau Statele Unite (în special pe Coasta de Vest) ca urmare a revoluției și războiului civil „de acasă”. Ei au constituit ceea ce s-a numit „Rusia de peste hotare”. Cine se va încumeta vreodată să privească în perspectivă comparativă la cele două narațiuni concurente (cea a exilului și cea bolșevică), va avea numeroase motive de exclamație.

Întorcându-ne la Lenin și la Marele Război… când a izbucnit conflagrația, Vladimir Ilici văzuse ocazia perfectă de a da o lovitură decisivă capitalismului. Era de fapt o formidabilă șansă. Contradicțiile din inima sistemului ajunseseră la paroxism, sosise ceasul unei negații categorice, deci al revoluției. Pe care Lenin, la fel ca Rosa Luxemburg, la fel ca Troțki, nu o vedea ca pe o experiență autarhică, redusă la o singură țară, ci ca pe una planetară. În contrast cu poziția Rosei Luxemburg, Lenin nu condamna naționalismul în ansamblu. El face distincția între naționalismul grupurilor oprimate și cel al opresorilor. Îi repugnă autoritarismul țarist, îl urăște personal pe Nikolai al II-lea („Nikolașka”), detestă naționalismul velicorus, susține principiul autodeterminării națiunilor asuprite din imperiul țarist. Nu va renunța la aceste poziții nici mai târziu, când va ajunge la celebrul, fatalul conflict cu Stalin pe tema situației din Georgia.

Cum nota Hannah Arendt în superbul ei eseu despre Rosa Luxemburg, Lenin a făcut parte dintr-o fraternitate cosmopolită din Europa Centrală. Era convins că frontierele naționale sunt perisabile și că interesele supreme ale proletariatului vor prevala, dincolo de orice meschine limitări naționale. Se aștepta ca partidele social-democrate europene să arboreze același steag al luptei de clasă, de aici și reacția sa furibundă împotriva trădării comise de „social-șoviniști”. Lenin nu suporta jumătățile de măsură, spiritul înclinat spre compromis al adversarilor săi menșevici. Cam așa anticipase el că va izbucni revoluția mondială, din micile „focuri de tabără”, în interiorul fiecărei țări.

În 1916, nerăbdător să-și transforme exilul într-o întoarcere triumfală acasă, Lenin citea filosofie clasică germană, participa la intrigi de partid și scria faimosul pamflet „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”. Pentru el, lanțul imperialist trebuia să fie sfărâmat, iar lovitura nu putea reuși decât în punctul maximei vulnerabilități. Așa s-a născut teoria „verigii celei mai slabe”. Concluzia rezona, pe de altă parte, cu ideea unei poziții intransigente față de capitalism, pretutindeni în lume. Pacea sub flamură burgheză era de neconceput. Pentru Lenin, faza finală a capitalismului, acest imperialism mârșav, era totodată și punctul de debut al revoluției mondiale. „Zecile de milioane de morți și schilodiți lăsați în urmă de război, deschid ochii zecilor de milioane de oameni care sunt asupriți, oprimați…”, scria el în prefața la ediția franceză a pamfletului. Astfel, „din ruina universală cauzată de război, o criză revoluționară mondială se naște, și care… nu se poate termina în niciun alt fel decât printr-o revoluție proletară și prin victoria acesteia”.

Odată proclamată iminența revoluției, se putea trece la acțiunea propriu-zisă. Iar micile întrâzieri au fost puse pe seama trădărilor unor lideri ai Internaționalei a II-a. Lenin s-a întors în Rusia pe 16 aprilie 1917 pentru a prelua de facto conducerea bolșevicilor. Sarcina sa imediată (asupra căreia avusese destule divergențe cu Troțki încă din 1905), era aceea de a răsturna monarhia și burghezia și de a deține puterea până când, incitată de Rusia, revoluția europeană va lua o formă concretă. Cu alte cuvinte, se punea problema-cheie a marxismului in interpretarea leninistă, anume aceea a dictaturii proletariatului. În 1905, îl criticase pe Troțki pentru voluntarism. Acum, preia el însuși ideea unei revoluții neîntrerupte. Leninismul ajunge să încorporeze implicit strategia revoluției permanente. „Tezele din aprilie” sunt de fapt programul explicit al unei revoluții comuniste în curs de derulare. Mulți nu o percep, el o simte. Știe că Istoria este gravidă cu un experiment absolut nou, total diferit de orice existase, politic, economic, moral, cultural, până atunci. Nu contează că Rusia va fi scăldată de fluvii de sânge, nu contează că milioane vor plăti cu viețile lor prețul înălțării Utopiei la putere. Se testează marea „omletă istorică”, nu contează câte ouă vor fi sparte spre a-i garanta existența și supraviețuirea.

Profesorul Toma Pavel are dreptate când spune: „Adevărata nenorocire a secolului XX a fost Primul Război Mondial, fără care leninismul nu ar fi existat. Despre cauzele acestei catastrofe putem vorbi cu altă ocazie, dar mi se pare clar că, între 1914 și 1918, ideea că pot fi trimiși la moarte zeci de mii de oameni pentru avansarea pe câteva sute de metri pentru câteva zile a ieftinit considerabil prețul vieții umane. Dacă avantaje militare minime pot fi plătite atât de scump, cum să nu se tragă concluzia, în deceniile următoare, că progresul istoric anunțat de diferite doctrine oraculare, poate, și chiar trebuie, să fie și el plătit cu sacrificii umane la fel de gigantice. Este ceea ce a făcut posibil Gulagul, lagărele de concentrare, Shoah, uciderea în masă.” (mesaj către VT, 4 august 2014).

De altfel, Eric Hobsbawm fixase aceeași bornă simbolică atunci când vorbea de „secolul scurt XX”. Privind apoi spre revoluția rusă din octombrie 1917, același Hobsbawm constata faptul că în locul unor efecte progresiste, ea n-a adus altceva decât o și mai mare ancorare în trecut, calată pe o birocrație asumată de o nouă elită mult mai slab pregătită chiar decât cea pe care o înlocuise cu atâta emfază. Vladimir Ilici a profitat din plin de această „anomie complexă” (un oximoron subtil și pilduitor) pentru a-și instaura cultul și promova ideile revoluționare. Ceea ce spusese Rosa Luxemburg a fi „dilema societății capitaliste” în plin război mondial (anume, fie avansarea către socialism, fie o întoarcere la barbarie) s-a dovedit a fi profetic. Privind în urmă, „cu semnificativa excepție a anilor cuprinși între 1933 și 1945, politica internațională a întregului secol scurt XX de la Revoluția din octombrie încolo, poate fi cel mai bine înțeleasă ca o luptă seculară a forțelor vechii ordini împotriva revoluției sociale”. (Hobsbawm) Doar că această revoluție s-a dovedit mai degrabă una fantasmată, o imensă iluzie la a cărei distrugere stalinismul a contribuit decisiv, cum avea să observe George Orwell în Spania Războiului Civil. Dar Hobsbawm are dreptate atunci când constată că Primul Război Mondial a deschis calea barbarizării standardelor morale.

Marele eșec al bolșevicilor (și al lui Lenin personal) a fost această tentativă avortată de a exporta lupta de clasă în Occident, de a instiga ceea ce ei numeau revoluția mondială. Au sperat că Gemania va deveni roșie, s-au înșelat. Au încercat exportul de revoluție în Polonia, cu trupele conduse de Mihail Tuhacevski, au eșuat. Republica sovietică a lui Béla Kun a murit și ea. Marea ruptură proclamată de Lenin a rămas practic o revoluție anticapitalistă în Răsărit, adusă la putere peste un mare imperiu precapitalist constituit în mare parte din țărănime (peste 80%). Efectul a fost acela al transformării ideii socialiste într-un program autoritar de modernizare forțată. Sofismul leninist se lovise în chip fatal de realitatea lucrurilor. Dar pentru bolșevici, cum avea să spună Stalin, nu există fortărețe inexpugnabile. Dacă marinarii din Kronstadt, cei care i-au adus la putere, se revoltă în martie 1921 împotriva dictaturii partidului unic și cer „Soviete fără comuniști”, răspunsul este masacrul. Sfidării „Opoziției muncitorești” din partid, Lenin îi răspunde cu interdicția fracțiunilor. Din acel moment, secta devine o închisoare. Muribundul Lenin este el însuși prizonier în reședința de lux în care își trăiește agonia.

În ultimele sale scrieri („Cum sa reorganizam Rabcrinul?”, „Mai bine mai putin, dar mai bine” si, indeosebi, notele intitulate „Scrisoare catre Congres”, in fapt testamentul sau politic), Lenin pare că pricepe în ce cul-de-sac istoric a intrat revoluția. Dar nu mai vede nicio soluție, se consolează cu remedii ridicole (promovarea muncitorilor in CC), îl învinuiește pe Stalin de brutalitate (absolut reală), de nationalismul unui „odios satrap velicorus” (tot real), dar nu vede că această cruzime este cât se poate de adecvată pentru îndeplinirea obiectivelor absurde ale sistemului ideocratic. Teroarea, inseparabila de ideologie, nu este opusul leninismului, ci consecința sa naturală.

PS: Luna august 1914 îi găsește pe Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) și pe soția sa, Nadejda Konstantinovna Krupskaia, la Cracovia, deci în Imperiul Habsburgic. Imediat după izbucnirea războiului, asemeni altor exilați ruși, Ulianovii pleacă în Elveția, acolo unde vor locui până în 1917. Dar despre Lenin în exilul elvețian, mai încolo. Să menționăm aici doar remarcabila carte „Conspirator: Lenin in Exile” de Helen Rappaport, apărută în 2010 la Basic Books. O altă recomandare, dintre atâtea care ne vin în minte, ar fi volumul „Lenin: The Man, the Theorist, the Leader–A Reappraisal”, editat de Leonard Schapiro și Peter Reddaway, cu o introducere de Philip Pomper, Westview Books, 1987. La contribuțiile lui Leonard Schapiro, inclusiv a sa clasică istorie a PCUS, vom reveni. O carte fundamentală despre Lenin și cultura politică a bolșevismului este „Encounters with Lenin”, de Nikolay Valentinov (N. V. Volsky), publicată mai întâi în rusă, la New York, în 1953, și tradusă la Oxford University Press în 1968.

Update, VT: Una din primele biografii ale lui Lenin, ori chiar prima, a aparut in germana in 1927, la trei ani de la moartea fondatorului URSS, si a fost tradusa dupa un an in engleza. A fost publicata la editura Macmillan, la New York. Era scrisa de un intelectual originar din Romania, Valeriu Marcu (1899-1942), care il cunoscuse personal pe Lenin. Despre Valeriu Marcu, biograful lui Machiavelli, am aflat la sfarsitul anilor '70 de la Andrei Corbea-Hoisie, actualul eminent germanist de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iasi, intr-o discutie de neuitat purtata la Bucuresti. Sper ca in acest „Dosar Lenin” sa revenim la acest personaj fabulos, poet, jurnalist, eseist, prieten, intre altii cu Ernst Junger si Ernst von Salomon. A cunoscut din interior cercurile national-bolsevice din Germania. Pentru tema articolului, cred ca merita reprodus acest text:

A conversation between Lenin and Valeriu Marcu

„A conversation between Lenin and the young Romanian poet Valeriu Marcu (in a cafe in Zurich, some time around 1917) in which Lenin attempts to convince the poet to ‘accept his critique of pacifist opposition to the First World War’:

Then Lenin said to me, ‘Do you know the real meaning of this war?’

‘What is it?’ I asked.

‘It is obvious,’ he replied. ‘One slaveholder, Germany, who own one hundred slaves, is fighting another slaveholder, England, who owns two hundred slaves, for a “fairer” distribution of the slaves.’

‘How can you expect to foster hatred of this war,’ I asked at this point, ‘if you are not in principle against all wars? I thought that as a Bolshevik you were really a radical thinker and refused to make any compromise with the idea of war. But by recognizing the validity of some wars, you open the doors for every opportunity. Each group can find some justification of the particular war of which it approves. I see that we young people can only count on ourselves [...]‘

Lenin listened attentively, his head bent towards me. He moved his chair closer to mine. He must have wondered whether to continue to talk to this boy or not. I, somewhat awkwardly, remained silent.

‘Your determination to rely on yourselves,’ Lenin finally replied, is very important. Every man must rely on himself. Yet he should also listen to what informed people have to say. I don’t know how radical you are, or how radical I am. I am certainly not radical enough. One can never be radical enough; that is, one must always try to be as radical as reality itself”.

http://radicalcut.blogspot.com/2009/02/conversation-between-lenin-and-valeriu.html

http://germanica.revues.org/380

Despre Lenin si Tristan Tzara la Zurich a scris superb Andrei Codrescu.

http://press.princeton.edu/titles/8846.html

Pentru locuitorii fostului Bloc Sovietic, numele lui Robert Conquest este cu adevărat legendar. Îmi amintesc prima mea experiență avută cu capodopera istorică a lui Conquest, The Great Terror. [în lb. rom., Marea teroare, Humanitas, 1998] Eu am intrat în posesia ei pe la mijlocul anilor 1970, în România lui Ceaușescu, atunci când soția unui faimos disident mi-a făcut-o cadou. Acesta hotărâse să rămână în Franța și și-a îndemnat soția să-i doneze cărțile câtorva prieteni și cunoștințe. Am fost norocos să mă număr printre ei. Am citit cartea în câteva zile (și nopți). A fost într-adevăr o experiență transformatoare, devastator de edificatoare precum fusese lectura cărților lui Arthur Koestler (Întuneric la amiază), George Orwell (1984) sau Aleksandr Soljenițîn (Arhipelagul Gulag). De fapt, auzisem prima oară de analizele originale ale lui Robert Conquest asupra stalinismului la Radio Europa Liberă, în timpul transmisiunilor memorabile ale intelectualilor democratici care au fost Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. În orice caz, lectura acelei enciclopedii a distructivității pe care Conquest reușise să o alcătuiască în pofida arhivelor închise, martorilor greu de intervievat și tuturor celorlalte obstacole create de re-stalinizarea Uniunii Sovietice după căderea lui Hrușciov din 1964, a reprezentat pentru mine un moment extraordinar, absolut tulburător.

Volumul era un autentic monument istoric, superb documentat, o mostră de erudiție inspirată de o adâncă empatie față de victime. Crescut într-o familie de foști veterani ai Războiului Civil Spaniol care își petrecuseră anii războiului mondial în URSS, am crezut că știu destule despre magnitudinea domniei terorii lui Stalin. Greșeam: cartea lui Conquest m-a făcut să înțeleg criminalitatea intrinsecă a regimului, logica sa nihilistă irezistibilă, înclinația lui perfidă către omogenizarea permanentă a societății și eliminarea oricărei deosebiri percepute, a tuturor demonilor „obiectivi” și „subiectivi”. Dacă ar fi să numesc cărțile pe care încă le găsesc inegalabile în termenii puterii analitice, explicative și interpretative de a descrie stalinismul, aș numi Marea teroare alături de contribuțiile unor Robert C. Tucker, Richard Pipes, Martin Malia, Leonard Shapiro, Boris Souvarine și Adam Ulam. Nu e de mirare că școala revizionistă i-a numit pe unii dintre acești autori (în special pe Conquest, Malia și Pipes) drept principalii apărători ai anticomunismului liberal, după cum se spune, paradigma intelectuală antrenată de Războiul Rece. Era cu totul normal pentru autointitulații anti-anticomuniști ai erei Brejnev să-i deteste pe cei care au perceput sistemul ca fiind fundamental criminal și care au pus sub semnul întrebării aplicabilitatea unor concepte precum mobilitatea socială în examinarea masacrelor din interiorul elitei. Acest lucru face cu atât mai remarcabilă prezența lui Stephen Cohen în volumul despre violența politică coordonat de profesorul Paul Hollander si dedicat lui Robert Conquest.

Distins sociolog si istoric al ideilor, Paul Hollander a reușit să pună laolaltă o binemeritată colecție de scrieri, reconfortant de diversă, non-encomiastică și complet onestă despre moștenirea lui Robert Conquest. Născut în 1917, poet, gânditor politic, diplomat, istoric, un adevărat spirit enciclopedic, Conquest a clădit o operă originală care a influențat generații de studenți preocupați de chestiunile sovietice, marxiste și în general revoluționare. Cartea romancierului Martin Amis, Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million (New York: Hyperion, 2002) se deschide cu următorul citat din lucrarea lui Conquest, The Harvest of Sorrow: Soviet Collectivization and the Terror-Famine: „Am pune probabil lucrurile în perspectivă, în cazul de față, atunci când afirmăm că acțiunile însemnate aici au dus la pierderea a douăzeci de vieți omenești, nu doar pentru fiecare cuvânt, ci pentru fiecare literă din această carte”. Iar Amis adaugă amar: „Acea frază reprezintă 3.040 de vieți. Cartea are 411 pagini”.

Political Violence este mai mult decât colecția tradițională de ode solemne, adesea răsuflate, la adresa unui mare om de știință. Este în realitate o colecție excelentă de studii penetrante asupra conceptelor-cheie care stau la baza demersului de-o viață al lui Conquest: centralitatea violenței în escatologia revoluționară marxistă; legăturile dintre utopie, violență, ideologie și teroare; limitele și relevanța comparațiilor dintre experimentele totalitare nazist și sovietic. Așa cum a spus-o Conquest însuși într-un important eseu asupra istoriei ca teren de luptă: „Marile catastrofe ale erei noastre au fost produse de ființe umane mânate de anumite gânduri. Și astfel, întrebările esențiale ale istoriei trebuie să fie: Cum explicăm ceea ce-a fost numit 'frenezia ideologică' al secolului XX? Cum au reușit să prevaleze aceste aberații mentale? Care a fost categoria și condiția celor care au avut de suferit? Cine erau acești 'Mary Mallon' care au răspândit infecția?” (Reflections on a Ravaged Century, New York: Norton, 2000, p. 3).

Introducerea lui Hollander oferă un set valoros de chei interpretative asupra contribuțiilor extrem de bogate și multifațetate ale lui Conquest. Pentru că a scris el însuși studii remarcabile despre starea de auto-hipnoză a intelectualilor radicali (și nu numai) în timpul a ceea ce Hannah Arendt a numit cândva „furtunile ideologice ale secolului XX”, Hollander scoate în relief cu acuratețe rolul lui Conquest ca promotor al normalității etice. Biograful lui Buharin, Stephen Cohen (un admirator al operei lui Conquest în pofida multor divergențe), se concentrează asupra repatriaților post-Stalin, oameni care au supraviețuit Gulagului și au avut dificultăți în a se adapta la o societate care nu părea dornică să-și confrunte trecutul traumatic. În mod special revelatoare sunt referințele lui Cohen la nădejdea pusă de Nikita Hrușciov în câțiva vechi bolșevici, foști deținuți ai Gulagului, privind declanșarea și intensificarea campaniilor anti-Stalin. Plecând de la opera kremlinologică a lui Conquest, Mark Kramer explorează luptele de succesiune și rivalitățile dintre membrii elitei comuniste. Kramer produce un comentariu fascinant asupra mașinațiunilor lui Lavrenti Beria în perioada de după decesul lui Stalin și a rivalităților feroce care au culminat cu căderea și executarea acestuia. Analiza lui Mark Kramer, bazată pe materiale de arhivă, confirmă întru totul examinarea profetică oferită de Conquest asupra luptelor interne din elitele sovietice în cartea Power and Policy in the USSR (New York: St. Martin’s Press, 1961).

Norman Naimark ne oferă o analiză pătrunzătoare și provocatoare a implicațiilor genocidare ale politicilor lui Stalin împotriva țărănimii și anumitor grupuri etnice. Cu prilejul unui recent workshop organizat la Yale de istoricul Timothy Snyder, profesorul Naimark și-a expus opiniile și a reiterat concluzia textului inclus în acest volum: „În ultimă instanță, ambele state totalitare – Germania nazistă și Rusia stalinistă – au comis genocidul, 'crima crimelor'. În pofida prăbușirii Uniunii Sovietice și concomitentul acces mai larg la informații, știm mult mai multe despre atrocitățile naziste decât despre cele sovietice, și despre cei care le-au inițiat, organizat și dus până la capăt. Chestiunea crucială a intenționalității și a culpabilității penale în cazul sovietic poate fi tranșată definitiv printr-un acces complet la arhivele rusești și la acei responsabili care încă sunt în viață”. (p. 47).

Istorica de la Universitatea din Toronto, Lynne Viola, cândva unul din exponenții principali ai direcției revizioniste, autoarea de dată relativ recentă a unei cărți impresionante intitulată The Unknown Gulag: The Lost World of Stalin’s Special Settlements (New York: Oxford University Press, 2007), și-a explicat rezervele privind utilitatea acestei abordări, în special în lumina unor posibile manipulări tendențioase. Permiteți-mi să spun că am întâlnit astfel de reacții după apariția în 2006 a Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (pe care am prezidat-o), un document care descria stalinismul românesc drept un regim genocidar. Pentru că am citit cele mai multe dintre contribuțiile recente la dezbaterile nesfârșite pe tema Stalin, sunt convins că niciuna din principalele ipoteze avansate de Robert Conquest în scrierile sale majore nu a fost contrazisă de arhivele deschise de curând. Din contră, chiar foști revizioniști admit astăzi rolul crucial al lui Stalin în declanșarea, supervizarea, orientarea și, în cele din urmă, oprirea Marii Terori. Nu anarhia instituțională a fost cea care a dus la milioane de victime, ci mai degrabă structura de intenționalitate asociată cu viziunea lui Stalin asupra unei societăți perfect unificate și nevoia de a o curăța de „vermina” potențial înclinată spre răzvrătire.

Alte contribuții valoroase extind scopul acestei dezbateri înspre asemenea chestiuni precum „Violența politică postcomunistă: Otrăvirea lui Aleksandr Litvinenko" (John B. Dunlop) și rolul mass-media în Rusia comunistă și postcomunistă (Lee Edwards). Salut decizia editorului de a extinde aria contribuțiilor la soarta idealurilor revoluționare în alte părți ale lumii: Mark Falcoff se concentrează asupra versiunilor latino-americane ale absurdităților marxiste; Arthur Waldron examinează dinamicile violenței politice în China comunistă; David Pryce-Jones cercetează rădăcinile violenței arabe și musulmane; etc. Imaginea care se naște din aceste incursiuni este neliniștitoare în cel mai înalt grad. De la Lenin la Mao și Guevara, acești apostoli ai colectivismului utopic erau posedați de fervoare revoluționară.

Leszek Kołakowski are prin urmare dreptate: nihilismul comunist este legat de disprețul demonilor lui Dostoievski pentru drepturile individuale și exaltarea lor nesăbuită a virtuților catartice ale violenței. În scrierile sale despre devastatul secol XX, Conquest a scos în evidență tocmai această atracție trainică a intelectualilor radicali pentru un univers ermetic al certitudinilor nedemonstrabile empiric și totuși irezistibil de contagioase. Este important să spun că într-o vreme în care mulți erau gata să închidă ochii și să susțină, implicit sau explicit, narațiunile leniniste autojustificatoare despre alegoriile cu ouă și omlete, Robert Conquest a apărat onoarea sovietologiei. Pentru el nu exista nicio îndoială că milioane de oameni, nu doar „sute de mii”, au pierit în vortexul universului terorist. Nu s-a îndoit niciodată de unicitatea Holocaustului ca oroare supremă a unei epoci abominabile, dar a insistat pe trăsăturile teroriste monstruoase ale bolșevismului în variile sale incarnări. Pentru Conquest, așa cum demonstrează cu tărie acest impresionat volum, Răul nu este o categorie pe care oamenii de știință ar trebui să o evite dacă doresc să înțeleagă anii cataclismelor generate ideologic.

Paul Hollander, ed., "Political Violence: Belief, Behavior, and Legitimation" (New York: Palgrave Macmillan, 2008). 258 pp.