Vladimir Tismăneanu

Actul de la 23 august 1944 a insemnat renasterea Romaniei democratice. Rolul partidelor istorice si al monarhiei, deci al Regelui Mihai, a fost decisiv. Impunerea prin dictat sovietic a guvernului condus de “tovarasul de drum”, in fapt marioneta Petru Groza, la 6 martie 1945, a semnificat inceputul acapararii puterii de catre comunisti. In noiembrie 1946 a avut loc un furt electoral fara precedent in istoria acestei tari comis cu maxim cinism de catre instrumentele umane ale lui Stalin din Romania, membrii partidului comunist, partid totalitar, anti-national si anti-pluralist. Teroarea a functionat constant in acea perioada, au fost organizate abjecte provocari de catre bandele de “militanti” comunisti. A fost pusa in actiune drojdia societatii, mardeiasii utilizati de catre echipa Dej-Pauker-Luca-Georgescu pentru atingerea obiectivelor liberticide. Asa a prins fiinta tirania comunista din Romania: prin violenta, fanatism, propaganda si represiune.

La 30 decembrie 1947, prin abdicarea fortata a Regelui Mihai, a fost intrerupta continuitatea constitutionala a statului roman si a fost impusa o dictatura intemeiata pe o ideologie ostila valorilor democratice, traditiilor spirituale si patriotismului luminat. S-a pornit lupta anti-religioasa, a fost desfiintata arbitrar si abuziv Biserica Greco-Catolica, reazim al identitatii nationale romanesti. Au suferit imens ortodocsii, catolicii, protestantii, dar si militantii sionisti. Suveranitatea poporului a fost abolita, Romania, devenita “republica populara”, a devenit practic o colonie a URSS. Sloganul epocii, scandat isteric la mitingurile oficiale, era “RPR-URSS/Sunt pe veci prietene!” In aceasta mitologie perversa, Stalin era “parintele popoarelor”, URSS era “bastionul pacii”. Sclavia era celebrata drept opusul ei: “Stalin si poporul rus/Libertate ne-au adus!” In 1948, Romania traia in universul descris de George Orwell in romanul sau “1984″. Trecutul intra in malaxorul rescrierilor conjuncturiste. Cum a observat Orwell: “In totalitarism, nimic nu este mai imprevizibil decat trecutul”.

Liderii PNT si PNL, Iuliu Maniu, Ion Mihalache si Dinu Bratianu, au fost aresati in 1947, intemnitati in conditii atroce, au murit in inchisori. In februarie 1948 disparea Partidul Social Democrat prin inghitirea sa de catre comunisti. Cei care au rezistat pseudo-unificarii au ajuns in puscarii. Reprezentantul PCdR in negocierile secrete care au pregatit lovitura de stat de la 23 august a fost intelectualul marxist Lucretiu Patrascanu. In 1948 a fost arestat, apoi a fost anchetat salbatic, a refuzat sa recunoasca culpe imaginare si a murit impuscat in aprilie 1954. Milioane de oameni au suferit consecintele terorii comuniste.

Cultura romaneasca a fost agresata in chip abominabil. Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, au fost interzisi. Valorile reale au fost substituite prin pseudo-valori. Elita intelectuala a tarii a fost decimata. Jurnalistii onesti, chiar unii de stanga precum Tudor Teodorescu-Braniste, au fost amutiti. Clasa de mijloc a fost distrusa. Taranimea a fost martirizata. Clasa muncitoare, in numele careia potentatii comunisti indrazneau sa vorbeasca, a fost mai exploatata decat oricand in anii de dinainte de 1947. Grevele au fost interzise, sindicatele au fost transformate in “curele de transmisie” ale partidului comunist. Ratiunea a fost inlocuita prin credinta oarba. Planificarea de tip leninist a anihilat piata libera. Proprietatea privata a fost criminalizata. Spalarea pe creier a devenit principala sarcina a pedagogiei comuniste. Istoria nationala a fost rescrisa in conformitate cu basmele moscovite.

Se vorbeste mereu de necesitatea pedepsirii criminalilor. Absolut adevarat. Dar ma intreb cati isi mai amintesc de legea privind comemorarea victimelor. In plina campanie pe temele Visinescu si Ficior, e pacat ca se actioneaza prea putin public in spiritul unei legi votata de Parlamentul Romaniei in noiembrie 2011. E pacat ca nu se spune ca s-au facut unele lucruri si ca ele trebuie recunoscute. Sunt sincer curios sa vad cum se raporteaza candidatii prezidentiali la problematica politica si morala a decomunizarii, cat le pasa de acest subiect. In ce o priveste pe Monica Macovei, raspunsul este limpede:

http://www.monica-macovei.ro/blog/2014/08/20/incepe-sa-se-faca-dreptate-pentru-victimele-regimului-comunist/

Reiau mai jos un text din noiembrie 2011. Il consider de o acuta actualitate.

“Presedintele Traian Basescu a promulgat Legea privind declararea zilei de 23 august drept Ziua Comemorarii Victimelor Fascismului si Comunismului si a zilei de 21 decembrie – Ziua Memoriei Victimelor Comunismului in Romania.” Iată o veste cu adevărat extraordinară. Ne-am cam obişnuit să deplângem, şi nu fară motiv, întârzierile legate de traducerea în realităţi legislative cu consecinţe palpabile a propunerilor din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste asumate de Preşedintele ţării în discursul din 18 decembrie 2006.

Multe lucruri merg greu, exasperant de greu, dar nu totul este blocat. În pofida variilor rezistenţe şi obstacole, Parlamentul României a aprobat propunerea guvernului, iniţiată de IICCMER, a Legii privind zilele comemorative pentru victimele totalitarismelor fascist şi comunist. Declaraţia de la Praga, printre ai cărei primi semnatari a fost Vaclav Havel, a cerut ca ziua de 23 august, când, în 1939, la Moscova, Molotov şi Ribbentrop, reprezentanţii celor doi briganzi totalitari Stalin şi Hitler, au semnat infamul “Pact de neagresiune”, adică de alianţa, să devină ziua comemorativă pe plan european pentru victimele nazismului şi comunismului. Ziua de 21 decembrie reprezintă finalul dictaturii comuniste în chiar Capitala ţării, destrămarea definitivă a unui sistem întemeiat pe minciună, violenţă şi dispreţ pentru lege şi pentru drepturile omului. Graţie acestei legi, calendarul cetăţenilor României se îmbogăţeşte cu două repere menite să ne fortifice moral.

IICCMER a iniţiat, încă din primavara anului 2010, proiectul de Lege privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România, care îşi propune să omagieze victimele fascismului şi comunismului, ca regimuri totalitare, în baza declaraţiilor şi recomandărilor unor foruri internaţionale şi, în particular, să omagieze victimele regimului comunist în România, prin asumarea de către statul român a obligaţiei morale de a consacra două zile comemorative: 23 august şi 21 decembrie. Proiectul legislativ a fost adoptat de Parlamentul României, devenind Legea nr. 198 din 7 noiembrie 2011. Această lege asigură coerenţa unei politici de memorie la nivelul statului român, oferindu-se posibilitatea constituirii unei pedagogii destinate să educe tinerele generaţii în spiritul respectului profund faţă de toate victimele regimurilor totalitare.

LEGE Nr. 198 din 7 noiembrie 2011 privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România

EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 799 din 11 noiembrie 2011
Parlamentul României adoptă prezenta lege.

ART. 1
(1) Se declară ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.
(2) Se declară ziua de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.
ART. 2
Parlamentul României, Guvernul României, autorităţile publice centrale şi locale vor organiza activităţi festive pentru marcarea acestor evenimente, în limita alocaţiilor bugetare aprobate.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
ROBERTA ALMA ANASTASE
PREŞEDINTELE SENATULUI
MIRCEA-DAN GEOANĂ

Recomandari:

http://www.humanitas.ro/humanitas/raport-final

http://www.contributors.ro/societatelife/regele-mihai-i-la-90-de-ani/

http://www.contributors.ro/cultura/o-fotografie-istorica-regele-mihai-regina-ana-si-nu-doar-ei/

http://www.revista22.ro/stalinism-pentru-vesnicie-comunismul-romanesc-in-perspectiva-comparata-511.html

http://www.youtube.com/watch?v=74qlwTvrWtk

Articol preluat de la Contributors.ro.

Se poartă, în cercurile stângiste, moda revenirii la Lenin, la radicalism, la utopie. Între cei care susţin necesitatea de a „retesta ipoteza comunistă” se află filosoful francez Alain Badiou, admirator cândva al Khmerilor Roşii, precum şi gânditorul sloven, devenit idol al campusurilor occidentale, subiect de filme documentare hagiografice şi profet al unei fantasmate noi revoluţii planetare, Slavoj Zizek. Pe plan global anti-liberalismul pare să fie in ofensivă, in defavoarea pluralismului. Renasc colectivismele utopice, se cultivă din nou miturile redemptive, compromise, credeam multi dintre noi, de catastrofa comunistă. Putinismul nu este, evident, bolşevism redux, dar are in matricea sa mentală obsesia leninistă a opozitiei ireductibile dintre prieten si dusman. Asemeni bolşevismului, putinismul este intolerant, apodictic şi exclusivist.

Nu sunt teme abstracte, ci chestiuni care definesc marile polarizari valorice ale lumii de azi. Cum ar suna un apel pentru “retestarea ipotezei naziste”? Trebuie sa fii fie agramat istoric, fie un cinic incurabil pentru a ignora faptul ca leninismul, ca si national-socialismul, inseamna terorism politic, apoteoza unui partizanat fanatic, cultul nesabuit al violentei si nihilism etic. Pe scurt, ceea ce poetul polonez Alexander Wat numea distrugerea omului interior. Leninismul este anti-umanism teoretic si practic.

Au loc conferinţe şi simpozioane în care Lenin este prezentat, cu morgă academică şi fără urmă de compasiune pentru milioanele de victime ale „marelui experiment”, drept un filosof al rupturii cu o ordine presupus condamnată de istorie. Este normal, în fond, ca profeţii violenţei să-l venereze pe Lenin. Este mai puţin normal ca intelectuali care ar fi trebuit sa înveţe ceva din catastrofele secolului al XX-lea să se angajeze pe aceasta pantă a iresponsabilităţii programatice. Este de-a dreptul anormal ca în ţările unde a fost aplicat modelul leninist să mai auzim panegirice rostite la adresa arhitectului unui sistem criminal.

Să ne mirăm? La ce ne-am putea astepta de la epigonii lui Georg Lukacs, filosoful marxist care afirma, cred ca in 1970, intr-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rau socialism celui mai bun capitalism. Declaratie halucinanta pe care Leszek Kolakowski o comenta astfel: “Tocmai de aceea sunt cozi nesfarsite in fata ambasadelor Albaniei, nu ale Suediei, cu oameni care vor sa emigreze acolo”. Istoria reală nu contează pentru acesti doctrinari. Ceea ce importă sunt dogmele cărora le raman fideli in pofida oricaror evidenţe. Dacă faptele le sunt potrivnice, ei spun, asemeni unui faimos filosof german: “Cu atat mai rău pentru fapte”. Cititi “Internaţionala mea” de Ion Ianoşi, o carte glorificată drept o marturie de o dogoritoare sinceritate, incercati să cautati acolo o analiza onestă a bolşevismului ca justificare a genocidului social. Nu o veti gasi. Ion Ianosş este expert in subiecte precum “Marx si arta”, “Lenin si arta”, mai putin in cele legate de crimele impotriva umanitătii inspirate de ideologia marxist-leninistă.

Profesroul român nu e nici pe departe singur in aceasta gimnastica a negării criminalităţii comuniste. Chiar un filosof de talia lui Gianni Vattimo publica o carte, impreuna cu un alt ganditor, Santiago Zabala, intitulata "Comunism hermeneutic. De la Heidegger la Marx". Volumul este dedicat lui Castro, Chavez, Lula si Morales. Descântecele dialectice marxiste sunt reciclate heideggerian in favoarea unui renăscut proiect revolutionar. "Gândirea slabă" este convocata spre a sustine "actiunea tare". In pofida a ceea ce-au insemnat totalitarismele ideocratice ale secolului XX, cei doi filosofi rămân convinsi că "o societate fara clase si de aceea capabila sa traiasca in pace este idealul regulativ al oricarei batalii comuniste in lume". (v. Gianni Vattimo and Santiago Zabala, "Hermeneutic Communism: From Heidegger to Marx", New York, Columbia University Press, 2011, p. 117).

Încă din anii de dinaintea acaparării puterii de către bolşevici, era limpede că Lenin (1870-1924) era un propagandist fanatic, un ideolog utopic, un urmaş al lui Robespierre şi St Just, nu un filosof. Filosofia presupune dubiu, Lenin era omul fără îndoieli. Ceea ce nu înseamnă că spirite onorabile nu au fost cumva înşelate de verbiajul metafizic al lui Lenin şi al admiratorilor acestuia. Patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, avea dreptate. Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez, exponent al marxismului structuralist, ale cărui idei l-au influenţat puternic pe mai-sus pomenitul Badiou: “Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practică a filosofiei”. O practică soldată cu asasinate în masă.

Lenin a fost practicianul unei filosofii simpliste, partizane, fanatice. Respingea aprioric posibilitatea unei căi de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el numea “ideologia burgheză” şi aceea “proletară”. Maniheismul lui Lenin era implacabil. Pentru Lenin şi discipolii săi, ideile erau (sunt) întotdeauna expresia unor interese de clasă. Preţuit de atâţia oameni ai stângii, favoritul lui Lenin executat de Stalin, Nikolai Buharin (1889-1938), nu gândea diferit, ceea ce i-a atras criticile acerbe ale lui Gramsci, unul dintre puţinii marxişti capabili să ia în serios autonomia suprastructurilor şi rolul voinţei istorice. Acesta este sensul conceptului esenţial al viziunii leniniste despre idei, ideologii şi conştiinţă filosofică: „partiinost’”, partizanat, poziţie de clasă, angajament militant, subordonare în raport cu divinizata „linie a partidului”.

Leninismul este o doctrina revoluţionară care sanctifică violenţa politică şi osândeşte întregi categorii sociale la extincţie organizată statal. Este vorba de o demonologie seculară, de o cosmologie a excluderii, înrădăcinată în dispreţul visceral pentru statul de drept, pentru legalitate, pentru universalitatea drepturilor omului. Lenin a atacat cu furie în pamfletele sale „morala popilor” şi „cretinismul parlamentar”. Tezele lui Lenin au fost exacerbate de Stalin şi de discipolii acestuia, între care Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu.

„Înapoi la Lenin” semnifică înapoi la barbarie, orbire şi crimă. Ideea de a introduce "energia filosofică" in noile "batalii de clasă" arată cată dreptate avea Leszek Kolakowski cand prevestea, in epilogul trilogiei sale despre principalele curente ale marxismului, renaşterea utopiilor radicale in secolul XXI.