Vladimir Tismăneanu

Nu cred că exagerez în vreun fel afirmând că Isaiah Berlin a fost, alături de Raymond Aron, cel mai important reprezentant al gândirii liberale din veacul al XX-lea. Este ceea ce mărturisea Mario Vargas Llosa în discursul prilejuit de decernarea Premiului Nobel pentru Literatură. Viziunea lui Berlin asupra condiției umane se regăsește în chip elocvent și vibrant în volumul Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri, apărut în 2010 la Editura Humanitas, în colecția Zeitgeist (în excelenta traducere datorată lui Laurențiu Ștefan).

Destinul acestui extraordinar spirit, adversar ireconciliabil al oricărei forme de tiranie, fie ea politică ori mentală, ne dă ocazia să medităm la soarta liberalismului politic în lumea de astăzi, ca şi asupra tensiunilor imanente proiectului Luminilor. Ultimul volum de eseuri al lui Isaiah Berlin, publicat încă din timpul vieții și purtând semnificativul titlu The Sense of Reality (New York, Farrar, Straus and Giroux, 1997) cuprinde contribuţii pe teme fundamentale pentru demersul acestui fascinant gânditor: filosofia şi represiunea guvernamentală; marxismul şi Internaţionala în secolul al-XIX-lea; revoluţia romantică şi criza gândirii moderne; Immanuel Kant ca izvor mai puţin cunoscut al naţionalismului; Rabindranath Tagore şi conştiinţa naţionalităţii. Elogiul realităţii şi al refuzului speculaţiilor nebulos-romantice, al abstracţiunilor utopice, sunt teme esenţiale care definesc gândirea lui Berlin. Dedicată marelui pianist Alfred Brendel, de care a fost legat printr-o solidă prietenie, cartea este tipică pentru stilul lui Berlin: o eleganţă a discursului dublată de o imensă, însă neostentativă erudiţie, dar şi o curiozitate pentru teritoriile mai puţin vizitate din lumea ideilor şi un curaj al stabilirii asociaţiilor pe care puţini filosofi contemporani îl dovedesc. Aceste caracteristici ale reflecţiei lui Isaiah Berlin sunt de altfel luminate şi într-un frumos eseu scris de marele pianist Alfred Brendel apărut în grupajul dedicat, în 1997, de New York Review of Books celui dispărut. Isaiah Berlin a fost un umanist enciclopedic, o prezenţă intelectuală de o imensă vivacitate. Stau mărturie în acest sens entuziasmul cu care a scris despre muzica lui Verdi, dar şi despre Schubert şi Schumann, superbele eseuri despre Vico, Herder, Joseph de Maistre (în care îl cita admirativ pe Cioran), ca şi excepţionalele studii despre intelighenţia rusă, despre populism, Herzen, Turgheniev, amintirile despre Anna Ahmatova (se pare că întâlnirea lor din 1945 a fost motivul furiei lui Andrei Jdanov, supremul culturnic stalinist, împotriva marii poete ruse acuzată, într-un discurs macabru din 1946, de a fi „jumătate prostituată, jumătate călugăriță”). Sunt lucruri despre care scriu pe larg György Dalos în The Guest from the Future: Anna Akhmatova and Isaiah Berlin (New York: Farrar Straus and Giroux, 1998) și Michael Ignatieff în minunata sa biografie Isaiah Berlin: A Life (New York: Henry Holt/Metropolitan Books, 1998).

Isaiah Berlin nu a creat un sistem filosofic. Cu ani în urmă, într-un celebru eseu publicat în volumul Russian Thinkers, el propunea o distincţie esenţială pentru istoria ideilor: pornind de la o fabulă antică, discernea între gânditorii din familia ariciului şi cei din familia vulpii. Primii sunt obsedaţi de o idee grandioasă, câtă vreme cei din a doua categorie acceptă să recunoască legitimitatea unor demersuri mai puţin ambiţioase, pe mai multe direcţii şi planuri. Ariciul este cel care ştie un lucru, şi din această poziţie epistemică decurge un monism şi chiar un absolutism radical. Vulpea ştie mai multe lucruri şi se încăpăţânează să le privească în complexitatea şi relativitatea lor. Unii din criticii lui Berlin au văzut în identificarea gânditorului britanic cu orientarea vulpii un sprijin pentru direcţiile relativizante din filosofia contemporană. Eu cred că este vorba mai degrabă de recunoaşterea polimorfismului inevitabil al vieţii sociale şi spirituale, ca şi de o atitudine deliberat reticentă în raport cu pretenţiile omnisciente ale arhitecţilor de sisteme metafizice.

Metodologia îndoielii

Berlin a fost întotdeauna convins că omul este o fiinţă failibilă, că eroarea este înscrisă ca posibilitate în chiar natura actului gândirii şi că iluzia societăţii perfecte este o capcană care trebuie cu grijă ocolită. Aş menţiona printre contribuţiile de seamă ale lui Isaiah Berlin articolele sale pe tema naţionalismului şi a sentimentului naţional. Într-o vreme când nu puţini erau cei care scriseseră necrologul ideologiilor şi mișcărilor naţionaliste, Berlin a insistat asupra resorturilor şi sensurilor mai puţin vizibile ale căutării identităţii de grup. La fel de importante rămân şi scrierile sale despre libertate. Ma gândesc în primul rand la disjuncţia între libertatea pozitivă şi aceea negativă. Aceasta din urmă se referă la apărarea dreptului subiectivității de a nu fi dominată de forţe exterioare, deci la şansa individului de a se sustrage condiţionărilor instituţionale (stat, partid, naţiune, etc.). Aceste scrieri ale lui Berlin, apărute în româneşte pentru prima oară în 1996 la editura Humanitas, şi reeditate alături de publicarea inedită al celui de-al cincilea eseu despre libertate, fac parte din cel mai preţios tezaur al gândirii neîncorsetate a modernității. Oferind un avertisment sobru la adresa oricărui proiect de inginerie socială, ele îl aşează pe Berlin în compania celor mai influenţi critici ai comunismului şi fascismului. Nu trebuie să uităm că traiectoria vieţii lui a fost afectată în mod fundamental de apariţia spectrului totalitar în Europa. În copilărie a fost martorul atât al delirului revoluţionar bolşevic din 1917, când era în Sankt Petersburg împreună cu părinţii săi, dar şi al antisemitismului politic modern (în anii în care a locuit la Riga) care a hrănit extrema dreptă europeană în secolul douăzeci. Pentru a parafraza o caracterizare făcută de către Tony Judt lui Leszek Kołakowski (extinsă de autor tuturor intelectualilor central-europeni), consider că Isaiah Berlin s-a format în umbra experienţei istorice a dictaturii, a războiului, devastării şi genocidului, care a avut ca epicentru ceea ce Timothy Snyder a numit „Europa Estului, în special Belarus, Ucraina, Polonia şi ţările baltice” („Holocaust: The Ignored Reality”, New York Review of Books, July 16, 2009).

O astfel de cheie interpretativă pentru destinul şi opera filosofului britanic ne ajută să descifrăm accentul pus de acesta asupra importanţei libertăţii negative, deci aceea care ne permite să ţinem sub control tentaţiile pozitivismului autoritar. În acest sens, putem considera că abordarea lui Berlin este apropiată de cea a liberalismului fricii. Pornind de la observaţiile gânditoarei Judith Shklar (la rândul ei născută la Riga), Judt consideră că acest tip de liberalism „apără mai presus de orice raţiunea şi moderaţia. El este rezultatul exprienţei nemijlocite a exceselor ideologice, provine din conştiinţa mereu trează a posibilităţii unei catastrofe, a tentaţiei exercitate de gândirea totalizantă în oricare dintre multiplele ei forme (mai ales în cazurile în care aceasta din urmă este eronat percepută drept o oportunitate sau o renaştere).” (New York Review of Books, September 24, 2009).

Liberalismul fricii

Berlin, alături de Leszek Kołakowski şi Judith Shklar, au asociat ideii de libertate un element fundamental: îndoiala în raport cu orice promisiune ori ispită utopică. Secolul războiului civil european (şi nu numai) a demonstrat pericolul mortal al universalismului intrinsec ideii de modernitate presupusă de proiectul iluminist. Antidotul propus de Berlin este apărarea şi încurajarea pluralismului. În eseul „Alleged Relativism in Eighteenth-Century European Thought” (1980), Berlin a formulat în mod memorabil acest principiu: „în casa istoriei umanităţii există mai multe locuinţe”. El şi-a păstrat convingerea că experienţa umană implică îndeajuns de multe spații comune încât să ne permită să înţelegem şi să apreciem diversitatea culturală atât de necesară liberalismului. Berlin şi Shklar au argumentat pentru necesitatea unui orizont moral într-o societate decentă. Numai astfel este protejată diversitatea de pericolul uniformizării violente a spaţiului public. Din acest punct de vedere, liberalismul este o doctrină extraordinar de dificil de asumat: „refuzul în sine de a impune unanimitatea unei credinţe şi omogenitatea normelor de comportament presupune o imensă capacitate de autocontrol. Asumarea perseverentă a toleranţei este cu mult mai dificilă şi mai complicată din punct de vedere moral decât represiunea.” (Judith Shklar, Ordinary Vices, Belknap Press of Harvard University Press, 1984, pp. 4-5). În concluzie, putem spune că grație lui Berlin, înțelegem faptul că ideile au deopotrivă forță și consecințe, că există, orice ar spune unii solipsiști amorali, o responsabilitate a actului intelectual. Liberalismul fără iluzii al lui Berlin, Kołakowski, Tony Judt, Havel sau Shklar este de fapt trista şi dureroasa lecţie pe care cealaltă Europă a lăsat-o civilizaţiei occcidentale contemporane.

Mulţi l-au urât pe Tony Judt pentru ideile sale heterodoxe. El nu ştia, nu putea să urască. Tony a purtat cu demnitate ceea ce el a numit, pe urmele celor pe care i-a preţuit, povara responsabilităţii. Tony Judt a fost un gânditor excepţional, un umanist cum prea puţini au rămas în lumea noastră tot mai sărăcită spiritual. Ni-l imaginăm undeva, acolo sus, prins într-o neîntreruptă conversație cu Albert Camus, cu Hannah Arendt, cu Leszek Kołakowski. De la Tony Judt am învățat cât de important este să luăm ideile în serios și să nu uităm niciodată că ideile, cuvintele, au consecințe. Uneori faste, de foarte multe ori nefaste. Cartea sa (Past Imperfect) despre intelectualii francezi și mirajul comunist rămâne astfel nu doar o admirabilă sinteză de istoria ideilor, ci și un urgent avertisment moral.

Ceea ce n-a terminat Tony Judt continuă, în multe privințe, Timothy Snyder. Istoricul de la Universitatea Yale merită recunoștința noastră pentru o emoționantă carte de dialoguri cu Tony Judt realizată în timpul bolii terminale de care a suferit acest prestigios intelectual. Lovit de necruțătoarea boală Lou Gehrig, Judt se afla în incapacitate fizică totală, dar și-a păstrat abilitățile mentale în perfectă funcțiune până la sfârșit. Și ce minte avea! Volumul se concentrează asupra itinerariului intelectual al lui Judt: de la copilăria londoneză într-o familie de imigranți evrei est-europeni, la adeziunea frenetică timpurie la ideile de stânga, la atașamentul pentru sionism și statul Israel, la studiile la Cambridge, la descoperirea controverselor culturale franceze cu pasiunea lor incomparabilă pentru idei și cu atacurile ad hominem specifice acestora. Urmează apoi posturile universitare în Statele Unite, Anglia și apoi, până la sfârșit, în Statele Unite, la Universitatea din New York, unde Judt a fondat și a condus Institutul Remarque, un think-tank specializat pe studii europene.

Mai mult decât un istoric de factură academică (față de care de multe ori el a manifestat un anumit dispreț), Judt a fost un intelectual public, un om îndrăgostit de idei. Volumul de dialoguri cu Snyder reflectă în mod elegant preocupările de o viață ale lui Judt, viziunea sa asupra politicii ca spațiu fatalmente afectat de vanități, gâlcevi și hybris, dar care cuprinde și promisiunea virtuții și a responsabilității. Pentru a-l parafraza pe Snyder, Tony Judt s-a dedicat politicii ideilor și, am adăuga, s-a dedicat unei anumite idei despre politică. American prin opțiune, el a rămas esențialmente un outsider, precum Hannah Arendt înaintea lui. Arendt, împreună cu Raymond Aron, Leszek Kołakowski și George Lichtheim, au fost dintre puținii gânditori pe care Judt i-a admirat aproape necondiționat. A refuzat orice fel de șablon ideologic, s-a definit ca reprezentant al stângii democratice și a rămas convins până la capăt că există o moștenire a umanismului care trebuie apărată împotriva a ceea ce el a perceput drept un conservatism reacționar și periculos. Judt se temea în mod real de posibilitatea ca Statele Unite să fie dominate de exponenții Majorității Morale și de alți demagogi populiști. Credea sincer în pluralism și avea presimțiri sumbre legate de pericolele potențiale din perioada de după sfârșitul Războiului Rece. La un moment dat, în volumul citat, Judt îi mărturisește lui Snyder că a rămas profund atașat idealurilor secolului XVIII.Fiecare capitol al cărții se deschide cu amintirile și reflecțiile lui Judt asupra subiectelor care apoi sunt discutate cu partenerul de dialog, care la rândul lui este un remarcabil intelectual. În mod special provocatoare sunt discuțiile legate de experiența franceză a lui Judt (aici reiese atașamentul său pentru personalități precum François Furet și Annie Kriegel); de descoperirea de către Judt a Europei de Est și profunda prietenie cu intelectuali polonezi, mai ales Jan T. Gross și Irena Grudzińska-Gross; interpretarea sa privind radicalismul intelectual și politic, elementul central al unui secol profund ideologic; situația dificilă a Israelului și pozițiile sale controversate asupra identității statului evreu. Pregătindu-se să scrie capodopera Epoca postbelică (Penguin, 2005/Polirom, 2008), volum care integrează exemplar istoriile culturale și politice ale Europei de Est și de Vest, Judt a scris o carte de mici dimensiuni care pune în lumină propriile opțiuni morale. Intitulată Povara responsabilității (University of Chicago Press, 1998/Polirom 2000), aceasta se concentrează asupra a trei personalități pe care Judt le-a considerat paradigmatice pentru onestitatea lor morală și intelectuală. Cei trei erau francezi, ceea ce în sine este semnificativ pentru că au existat destui critici (mai ales în Franța) care l-au acuzat că de fapt el disprețuia chiar subiectul pe care l-a cercetat încă din perioada doctoratului: intelectualii francezi. Așadar, Judt i-a ales ca studii de caz pe Léon Blum, Albert Camus și Raymond Aron, identificând la cei trei o trăsătură comună: respectul pentru demnitatea umană.Judt este cel mai convingător atunci când analizează dezbaterile din Franța, cu toate meandrele dialectice și misterele conceptuale care le sunt atât de caracteristice. Volumul său Trecutul imperfect (University of California Press, 1992), care abordează seducția marxistă printre intelectualii francezi, rămâne cel mai bun pe subiect, deși există nu puține alte contribuții. Judt a scris și excelente eseuri despre Europa de Est, în special despre intelectualii disidenți. A învățat limba cehă (vorbea deja franceză, germană, italiană și ceva spaniolă), a vizitat regiunea, susținând numeroase conferințe, și a stabilit prietenii cu intelectuali est-europeni proeminenți. Mai mult decât atât, există un volum al lui Judt care a fost publicat doar în România, în 2000. Este intitulat Europa iluziilor (Polirom) și cuprinde dialogurile acestuia cu membrii cercului „A Treia Europă” din Timișoara.Autor constant pentru New York Review of Books, Judt a devenit nu doar vizibil, ci și extrem de influent. Nu avea răbdare pentru pompozități sterile, limbaj ezoteric, jargon abscons și filistinisme. Articolele sale puteau fi uneori extrem de caustice. În realitate, însă, Judt era în mod fundamental o persoană de o maximă onestitate, prinsă în universul interior al propriilor dileme, aspirații și melancolii. Pe 21 mai anul acesta, Jonathan Freedland, executive editor pentru opinii la The Guardian, semna în NYRB un articol intitulat „The Best Man Among Us” și sublinia foarte subtil că Judt nu percepea ideile pe tărâmul exclusiv al abstracției pure, ci înțelesese ca nimeni altul că indivizii, asemeni națiunilor, își formează ideile ca o consecință a vieților pe care le-au dus. La Tony Judt nu vom găsi niciodată un manifest, un catehism, pentru că s-a definit mai cu seamă prin pragmatism intelectual. În acest sens, îl cita adesea pe John Maynard Keynes: „When the facts change, I change my mind. What do you do, sir?”. Dar Judt radia de erudiție și nici măcar criticii săi cei mai acerbi nu se încumetau a-l provoca, decât foarte arar, pe tărâmul faptelor și datelor. Asemeni eroului său preferat Camus, despre care spunea că „s-a abținut de la a condamna slăbiciunea umană", moralistul Tony Judt a știut și el să distingă binele de rău fără a anula dialogul prin sentențiozitate.

Critica de dans Jennifer Homans, văduva lui Judt, a surprins perfect acest lucru într-un articol publicat în martie 2012 în New York Review of Books: „Pentru Tony, ideile au fost un fel de emoție”.

***

Versiune lărgită și adăugită a unui eseu scris împreună cu Marius Stan. Îl public aici cu permisiunea sa.