Vladimir Tismăneanu

Au trecut, iată, cinci ani. Într-o vineri, pe 6 august 2010, s-a stins din viaţă la 62 de ani Tony Judt, istoricul care a întruchipat exemplar vocaţia intelectualului public. A fost un gânditor pentru care moralitatea şi politica nu sunt domenii incompatibile. Spirit polemic, ostil certitudinilor comode, Tony Judt a provocat prin scrierile sale reacţii puternice şi adeseori agresive. Îl exaspera orice formă de fundamentalism. Cărţile sale (unele traduse în limba română la editura Polirom) stau mărturie pentru o atitudine de consecventă respingere a oricăror fixaţii ideologice. Ceea ce a scris, mai ales după 2002, pe teme legate de Orientul Mijlociu, a fost adeseori şocant pentru unii dintre cititorii săi. Nimeni nu l-a putut însă acuza vreodată de cinism, de ipocrizie ori de conformism. Detesta ideile preconcepute, clișeele bombastice, stilul oracular și fanatismele de orice natură. A scris unul dintre cele mai incitante studii despre semnificaţia istoric-mondială a revoluţiilor care au dus la finalul comunismului din Europa de Est: „O mie nouă sute optzeci şi nouă: Sfârşitul cărei epoci europene?”

Iat-o anti-euforică, neliniştitoarea concluzie a acelui text, în atâtea privinţe premonitoriu: „…Europa este pe cale de a intra într-o epocă de dezordine, într-o perioadă de tulburări. Acesta nu este un lucru nou pentru bătrânul continent, desigur, dar pentru majoritatea oamenilor care astăzi sunt în viaţă va veni ca o experienţă nouă şi neplăcută”. Lucrarea sa Past Imperfect a deconstruit fascinaţia intelectualilor francezi pentru utopiile marxizante, inclusiv totalitarismul stalinist. A fost unul dintre primii care au scris despre rolul intelectualilor critici din Europa de Est în dezagregararea sistemelor comuniste. Tot el a scris apoi despre declinul acestui rol, despre convertirea unora dintre aceşti foşti disidenţi în opusul a ceea ce promiseseră şi păruseră a fi.

Dând filmul înapoi, poate că autorul magistralei istorii a Europei în anii Războiului Rece (Epoca postbelică, Polirom, 2008) a avut în mare măsură dreptate. Tributari paradigmei societăţii civile şi unui universalism etic poate naiv, pierdem uneori din vedere că unele statui începuseră să se degradeze. Semnalul cel mai dur şi dureros a venit din fosta Iugoslavie când unii membri ai cercului Praxis s-au transformat în ideologii regimului Miloşevici. În anii săi din urmă, Tony Judt s-a ocupat adeseori de chestiunile legate de istorie recentă, memorie, uitare, de comparabilitatea regimurilor comuniste şi fasciste, de rănile deschise ale conştiinţei europene. În acest sens, Judt oferă un diagnostic judicios: „o societate bine organizată este aceea în care ştim adevărul despre noi înşine la nivelul întregii comunităţi, nu cea în care spunem minciuni călduţe despre ceea ce suntem”. Până la sfârșitul vieții, directorul Institutului Remarque de la New York University a rămas în permanentă legătură cu prietenii săi din România şi, în primul rând, cu Mircea Mihăieş, fost fellow la Remarque Institute, cel care a editat volumul cu textul amintit din New York Review şi reacţiile din ţară.

Scriind despre Leszek Kołakowski, Tony Judt l-a numit „ultimul ilustru cetăţean al Republicii Europene a Literelor”. Aceste cuvinte sunt potrivite şi în cazul său. Cartea The Burden of Responsibility propune liniile de forţă ale unei viziuni tragice şi lucide despre universul politic dintr-un veac măcinat de pasiuni ideologice şi hybris radical. Eroii lui Tony Judt s-au numit Albert Camus (a cărui poză o ținea pe biroul său), Raymond Aron, Isaiah Berlin, Hannah Arendt, A.J.P. Taylor, Léon Blum, Leszek Kołakowski, Arthur Koestler, George Orwell. Și nici măcar eroi, ci mai degrabă „umbre... care se aflau peste tot și tot timpul”. Virtuţile în care a crezut au fost moderaţia, fermitatea, onoarea, responsabilitatea. Londonez prin naştere şi formaţie, a devenit ceea ce se numeşte un New York intellectual (asemeni Hannei Arendt, lui Irving Howe, lui Dwight Macdonald ori lui Daniel Bell).

Eseurile sale istorico-politice au apărut în New York Review of Books, Tikkun, Times Literary Supplement, The New Republic, London Review of Books. A fost un membru extrem de activ al comitetului editorial al trimestrialului East European Politics and Societies. A practicat istoria ideilor şi analiza politică de o manieră comprehensivă, opusă oricărui provincialism reducţionist. Într-o intervenţie citată în necrologul din New York Times (semnat de William Grimes), Tony Judt spunea: „Un istoric este în acelaşi timp antropolog, filosof, moralist, şi, totodată, trebuie să înţeleagă situaţia economică a perioadei despre care scrie”. În acelaşi articol, Mark Lilla a oferit o excelentă caracterizare a activităţii lui Tony Judt: „deţinea capacitatea neobişnuită de a prezenta imaginea de ansamblu simultan cu analiza miezului lucrurilor.”

În 2010, Mircea Mihăieş i-a adus un superb omagiu lui Tony Judt: „Tuturor ne lipseşte deja — şi ne-a lipsit în ultimii ani — înţelepciunea lui, felul abrupt, dar prietenos, în care-şi exprima dezacordul, precizia exprimării şi neobosita lui generozitate, râsul încântat atunci când descoperea un lucru nou. Călător neobosit, aflat parcă mereu pe urmele unei himere, Tony Judt a fost unul din cei mai fascinanţi 'spectateurs engagés' ai tulburei şi tulburătoarei noastre epoci. Textele confesive, scrise nu ştiu când şi, mai ales, cum, publicate în ultimul an, sunt un dar preţios, o mărturie plină de patetism şi luciditate a unui intelectual de hiper-calibru, dar care a fost şi — aleg dinadins aceste cuvinte demonetizate, dar care lui i se potrivesc ca puţinora alţii — un Mare Om.” Acum, când au trecut cinci ani de când Tony Judt nu mai este, când sarcasmul său seducător, întotdeauna îmblânzit de o undă de compasiune, a dispărut în ceaţa infinită a marii tăceri, ne dăm seama cât de mult a contat, cât de singuri suntem fără el, fără curajul său de a spune ceea ce crede, indiferent de reacţiile unora sau altora.

Mulţi l-au urât pentru ideile sale heterodoxe. El nu ştia, nu putea să urască. Tony Judt a purtat cu demnitate ceea ce el a numit, pe urmele celor pe care i-a preţuit, povara responsabilităţii. Tony Judt a fost un gânditor excepţional, un umanist cum prea puţini au rămas în lumea noastră tot mai sărăcită spiritual. Ni-l imaginăm undeva, acolo sus, prins într-o neîntreruptă conversație cu Albert Camus, cu Hannah Arendt, cu Leszek Kołakowski. De la Tony Judt am învățat cât de important este să luăm ideile în serios și să nu uităm niciodată că ideile, cuvintele, au consecințe. Uneori faste, de foarte multe ori nefaste. Cartea sa (Past Imperfect) despre intelectualii francezi și mirajul comunist rămâne astfel nu doar o admirabilă sinteză de istoria ideilor, ci și un urgent avertisment moral.

Versiune actualizată si lărgită a eseului scris impreună cu Marius Stan. O public aici cu acordul sau.

Motto: „Bunăstarea umanității nu mă interesează decât din clipa in care incetează de a mai fi criminală și devine morală„ - Panait Istrati (1929).

Există în veacul XX destine absolut extraordinare. Să ne gândim, de pildă la un Malraux, plecat în anii ’20 spre Asia în căutarea comorilor unor imperii dispărute și a revoluției mondiale. Revenit în Franța din Indochina, devine campion al antifascismului și romancier de geniu. A luptat în Spania în tabăra republicană, a condus o escadrilă de aviație, a scris romanul „L'espoir”, a făcut parte din Rezistența antinazistă, apoi a devenit gaullist, chiar ministru al culturii. Mai aproape de noi, Panait Istrati, alt căutător de adevăruri absolute, un mare naiv, ar spune unii (inclusiv Ilya Ehrenburg, supraviețuitorul de profesie), un spirit nobil, ar zice alții.

In viziunea lui Malraux, pe care o impărtășesc, Istrati „considera revoluția ca fiind inseparabilă de o voință etică, de o voință de justitie”. Cand a constatat absența acestei dimensiuni, a denunțat dictatura bolșevică drept un stat terorist-polițienesc. Spre deosebire de prietenul sau Nikos Kazantzakis, rămas fidel utopiei leniniste și atras de liderii carismatici totalitari, Istrati și-a recunoscut eroarea despărțindu-se in chip sfașietor de o intreagă familie politică si spirituală. Cartea lui Istrati „Vers une autre flamme” (octombrie 1929) a fost una primele mari confesiuni despre ceea ce s-a numit zeul care a dat greș (the God that failed).

Când a rupt cu stalinismul, aceiași oameni care îl adoraseră până atunci l-au acuzat că este vocea „lumpen proletariatului”, o categorie pe care se cuvine, dacă ești un marxist ortodox, să o disprețuiești fără rezerve. A încetat a mai fi „un Gorki al Balcanilor”, cum l-a numit, primind scrisoarea sa dintr-un spital în care era tratat după o eșuată tentativă de sinucidere, autorul lui „Jean-Christophe”, laureatul premiului Nobel pentru literatură, Romain Rolland.

Cum a ajuns Istrati, acest autodidact de geniu, un premergător poate al lui Eric Hoffer, greco-românul cosmopolit, inamicul mortal al filistinismului burghez, cel care a prefațat prima carte a lui Orwell tradusă în franceză, să rupă cu sovietismul? Cum a văzut el, nostalgicul haiducilor, al cuțitarilor beți, al târfelor cu și fără respect, dar și al tavernelor rău-famate, peregrinul prin Cairo, Istanbul, Marsilia și Constanța, să descopere adevărul despre Rusia lui Stalin înaintea atâtor spirite erudite și scorțoase? Credem că tocmai în această dezrădăcinare totală, în refuzul înregimentărilor mecanice, deprimant de previzibile, se află secretul trezirii lui Panait Istrati, marele prieten al lui Victor Serge și al lui Boris Souvarine. Vom reveni curând asupra personajului Victor Serge, emblematic pentru acea minoritate care nu a capotat moral atunci când era miez de noapte în secol (e titlul marelui său roman, admirat de Susan Sontag și nu doar de ea).

Când scrie, cu oarecare acră condescendență despre Istrati, Ehrenburg plătește tribut poziției oficiale: asemeni unui Gide (doar că acesta după zece ani!), Istrati a denunțat Marea Minciună. O minciună pe care Ilya Grigorievici a servit-o din plin, cel puțin până la moartea lui Stalin. Sigur, după aceea a scris „Dezghețul”, o nuvelă care a dat numele epocii în care se sfârșea marea glaciațiune. Cu toate omisiunile și chiar falsificările, memoriile lui Ehrenburg, „Oameni, ani, viață”, au fost una din cărțile care au schimbat percepții și au reabilitat memoria multor victime, între care Isaac Babel, Marina Țvetaieva și Tițian Tabidze. La fel de important, Ehrenburg a avut curajul, pentru că nu se poate nega că și în anii ’60 tot curaj era, să atace antisemitismul sovietic.

Istrati a greșit de multe ori în viață, inclusiv în momentul în care a acceptat să devină editorialist al ziarului lui Mihail Stelescu, „Cruciada românismului”. Ni-l putem închipui zâmbind amar la gândul că tocmai el, cel care scrisese despre Ștefan Gheorghiu și Cristian Racovski, a ajuns în tabăra xenofobă. Dar nu a devenit niciodată legionar. Nu a fost nici comunist, nici fascist. A fost un spirit liber, a alunecat în direcții pe care, când a mai avut putere, le-a recunoscut ca eronate. În istoria onoarei dintr-un veac fără onoare, numele lui Panait Istrati strălucește diamantin.

S-a spus că cele trei volume semnate de Istrati ar fi fost scrise de Serge și Souvarine. Mă îndoiesc că autorul „Chirei Chiralina” avea nevoie de o asemenea tutelă. Coi doi l-au ajutat, negreșit, in documentare și in structurarea reflectiilor sale. Dar erau ale sale. Indignarea sa în raport cu ignominiile birocratice din Rusia Sovietică era genuină, nu avea nevoie de imbold exterior. Istrati nu era nici troțkist, nici anarhist. Era un indrăgostit de libertate, se ferea de orice corset ideologic.

Ar fi interesant să-l comparăm pe Istrati cu Alexandru Sahia, autorul reportajului apologetic „URSS azi”. Sahia era și el un om cinstit, dar un exaltat. A murit tânăr, tot de tuberculoză, ca și Istrati. Nu știm dacă cei doi se vor fi întâlnit. Dar un dialog între Sahia și Istrati despre utopia bolșevică ar fi fost egalul unei piese de Tom Stoppard. Au fost amândoi îndrăgostiți de revoluție, s-au hrănit cu mituri. Doar că Istrati a știut să vadă, înaintea lui Koestler și a lui Orwell, schizofrenia sistemului, câtă vreme Sahia a participat la perpetuarea și consolidarea unor funeste himere. Pentru Panait Istrati, chiar dacă regimul bolșevic si-ar atinge scopurile codificate in primul cincinal stalinist, „tot ar trebui să răspundă pentru oasele pe care le-a zdrobit în a sa mașină de fabricat fericirea”.

*Versiune revăzută si adăugită a unui eseu scris în colaborare cu Marius Stan. Il public aici cu permisiunea sa.