Vladimir Tismăneanu

Au existat doi Lenin: unul care știa că istoria nu poate fi violată, forțată, constrânsă să se conformeze visurilor revoluționare nesăbuite, cel care îl contrazicea virulent și vituperant pe Troțki, în 1905 și după aceea, pe tema revoluției permanente. Cel care știa că, înainte ca revoluția proletară să fie la ordinea zile, era nevoie de „maturizarea condițiilor obiective”. Că e nevoie de proletariat, de burghezie, de industrie. Că triumful proletariatului nu se poate produce în absența premiselor unei autentice revoluții proletare, între care existența unei industrii dezvoltate. Acesta era Lenin care citise atent prefața lui Marx la „Contribuții la critica economiei politice” și nu cultiva aventurismul iresponsabil. Dacă vreți, Lenin sociologul, nu Lenin poetul și profetul revoluției.

Pe de altă parte, a existat celălalt Lenin, pentru care maxima „on s'engage et puis on voit” era una demnă de urmat. Evident, acest al doilea Lenin este rezultatul cataclismului reprezentat de Primul Război Mondial. Tot ceea ce păruse bătut în cuie, stabil și previzibil era acum bulversat. Se prăbușise o lume, se năștea una nouă. Asemenea Rosei Luxemburg, Lenin era convins că alternativa ineluctabilă este socialism sau barbarie.

Prin urmare, avem de-a face cu un Lenin al prudenței istorice și unul al Marelui Experiment. Merită avut în vedere modul în care a înțeles Lenin să reacționeze la febricitarea mesianică a stângiștilor din Vest, în anii care au urmat victoriei bolșevice și instaurării ideocrației bolșevice. Textul clasic pe subiect este „Stângismul - boala copilăriei comunismului”.

În plină recrudescență stângistă, merită să revenim la Lenin, mai ales că el este invocat adeseori drept arhetip al acestei presupus indispensabile impaciențe, simbol absolut al ceea ce Alain Badiou, Slavoj Žižek și adepții lor celebrează, exaltă și revendică drept l'evénement. În primii doi ani de după luarea puterii, Lenin, Troțki și ceilalți corifei bolșevici pariau pe victoria forțelor revoluționare în alte țări: Polonia (prin export de revoluție pe cale armată), Ungaria cu acea Republică Sovietică a lui Béla Kun, Bavaria, etc. Trebuia făcut orice pentru a evita izolarea primului stat socialist, mistuit de un necruțător Război Civil și amenințat de intervenția străină.

Cu timpul însă, Lenin devine tot mai conștient că scenariul revoluției mondiale era sortit eșecului pe scurtă durată. Sigur, el ține discursuri înflăcărate despre semnificația globală a Revoluției din Octombrie, dar o face nu pentru a impune un model constrângător. Din nou, și aici avem de-a face cu un Lenin care pendulează între imperativul solidarității necondiționate cu URSS și recunoașterea faptului că fiecare țară își are tradițiile proprii.

Relația dintre comunismul rus și cel german a jucat un rol esențial, în varii perioade, în dialectica revoluționară a primei jumătăți a secolului XX. Primul președinte al Cominternului, Grigori Zinoviev, a încurajat strategia stângistă în PC din Germania (KPD), s-a bizuit pe grupul radical condus de Ruth Fischer (1895-1961) și Arkadi Maslow (1891-1941).

După ruptura cu Stalin, Zinoviev și protejații săi din Germania au devenit paria, pozițiile lor au fost denunțate drept iresponsabile. Publicată în plin Război Rece, în 1948, la Harvard University Press, cartea lui Ruth Fischer „Stalin and German Communism” rămâne, în pofida accentelor subiective incontestabile, un document revelator pentru tragedia comunismului german. Pe numele ei originar, Elfriede Eisler, Ruth Fischer era o ființă pasională, predispusă la agresivitate verbală și înclinată adeseori spre pamflet vitriolic. Fratele ei, Hanns Eisler, compozitor de autentic talent, a compus muzica imnului de stat al RDG. Alt frate, Gerhard, a făcut parte din aparatul de spionaj sovietic în Statele Unite în timpul războiului, apoi, întors în Germania de Est, a fost unul din stâlpii propagandei regimului Ulbricht. Ruth Fischer se referea la ei ca la „ex-frați”...

În martie 1919, Lenin decide, așadar, înființarea Internaționalei a III-a. Ruptura cu social-democrația (Internaționala a II-a, acuzată de trădarea intereselor proletariatului în 1914) devenea astfel definitivă și irevocabilă. Ideea plutea în aer încă din 1918, Rosa Luxemburg, ucisă în ianuarie 1919, a mai avut timp să-și trimită emisarul, pe Hugo Eberlein, spre a transmite liderilor bolșevici marile ei rezerve legate de constituirea unui asemenea focar al revoluției planetare. Cunoștea foarte bine forma mentală a bolșevismului, anticipa structurile de maxim autoritarism care aveau să pecetluiască activitatea Cominternului. În același timp, în Occident, se coagulează facțiuni pentru care revoluția este la ordinea zilei, gata să utilizeze modelul insurecțional indiferent de costurile umane. În Italia, Olanda, Austria, Germania, ultra-stângismul făcea ravagii. Se respinge aprioric parlamentarismul, se preconizează violența, atacul total împotriva statului burghez.

Tocmai din acest motiv, în aprilie 1920, Lenin simte nevoia unei radiografii a acestei maladii politice și psihologice. Pentru Lenin și epigonii săi, stângismul este o formă de infantilism politic. Peste decenii, deplorând scleroza Partidului Comunist Francez, stângistul Daniel Cohn-Bendit avea să scrie o carte intitulată „Stângismul--remediu pentru maladia senilă a comunismului”. Stângismul pariază pe imprevizibil și este deliberat anti-determinist. Este vorba de ceea ce lexicul bolșevic numește o „deviere” iar devierile sunt patologii politice, trebuie identificate și eliminate. Lenin nu contestă buna-credință a stângiștilor, îi admonestează însă pentru incapacitatea de a lua măsura situației obiective, pentru un romantism politic adeseori suicidar. Din nou, Lenin nu este un om al dialogului, el simte nevoia să vitupereze împotriva spontaneității revoluționare și să accentueze importanța unei temeinice munci de organizare. Un subcapitol din „Stângism, boala copilăriei comunismului” se intitulează „Mase, clase, partid, conducători”. Exponentul en titre al elitismului cvasi-teocratic bolșevic îi critica pe stângiștii vestici că nu înțeleg ABC-ul luptei politice și ideologice pe lungă durată. Că sunt grăbiți, intempestivi, lipsiți de simțul măsurii. Ca și cum el și Troțki, în octombrie 1917 (stil vechi) ar fi fost calmi și circumspecți!

Ulterior, cultura politică a bolșevismului (folosesc aici conceptul lui Robert C. Tucker) avea să se scindeze între un bolșevism de „dreapta” și unul de „stânga”. Primul a fost simbolizat de Nikolai Buharin, al doilea de Lev Troțki și, îndeosebi după 1925, de Grigori Zinoviev și Lev Kamenev. Stalin a pozat în centrist, dar, în realitate era un stângist oportunist. În final, a mers pe linia a ceea ce biograful său, Robert C. Tucker, a diagnosticat drept bolșevismul de extremă dreapta. Jdanovismul a sintetizat fixațiile ultimului Stalin: etnocentrism velicorus, șovinism de mare putere, antisemitism, paranoia. Inamicul principal în această fază este „cosmopolitismul fără rădăcini”.

În ale sale fascinante memorii, Arthur Koestler povestește o glumă care circula la Moscova la începutul anilor '30: „Ce înseamnă când nu este pâine la oraș, dar este la sate? O deviere de dreapta, buharinistă. Ce înseamnă când este pâine la oraș, dar nu la sat? O deviere de stânga, troțkistă. Ce înseamnă când nu este pâine nici la oraș, nici la sat: aplicarea corectă a liniei partidului. Ce înseamnă când se găsește pâine și la oraș, și la sat: Ororile capitalismului”.

Marxismul, indeosebi in versiunea sa bolșevică, este unul dintre cele mai importante mituri politice ale istoriei contemporane. Este un discurs fundamental al modernității care contrapune așa zisele forțe ale reacțiunii, barbariei și declinului celor care reprezintă progresul istoric. Marxismul este o soteriologie: el promite salvarea prin intermediul distrugerii unui sistem perceput ca fiind bazat pe dominație, exploatare și alienare. În această viziune milenaristă, proletariatul este mântuitorul omenirii sau, așa cum a afirmat în tinerețe însuși Marx – clasa-Mesia a istoriei. În eseul de față, mă voi concentra asupra avatarurilor acestei escatologii utopic-revoluționare îndreptându-mi atenția asupra tezelor Manifestului Partidului Comunist. Acest text incendiar a fost numit pe bună dreptate de către Leszek Kołakowski drept „o capodoperă a literaturii de propagandă”. Manifestul a formulat miezul unei ideologii al cărei scop principal a fost transformarea societății, economiei, culturii și, nu în ultimul rând, a naturii umane. Într-adevăr, marxismul a fost, înainte de toate, un proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societății burgheze fundamentată pe respectarea si protejarea proprietatății private. A urmarit să transceandă o societate presupusa a fi iremediabil reificată. Obiectivul era de a pregăti forțele sociale revoluționare pentru confruntarea finală care urma să aducă cu sine „saltul din imperiul necesității în imperiul libertății.” Pentru Marx, convingerea că Istoria este guvernată de legi a echivalat cu faptul că aceste legi pot fi cunoscute si chiar „stapânite”. În consecință, concepția sa despre lume său ar fost în mod necesar stiințifică, non-utopică, distingându-se astfel de orice altă formă anterioară de socialism.

Una dintre ideile centrale ale Manifestului este aceea a luptei de clasă. Este vorba de o paradigma a conflictului inexorabil in urma căruia unul din termenii contradicției sociale, in acest caz burghezia, trebuie suprimat precum clasă. Primatul eliberării a făcut ca violența, sanctificată ca act purificator, să fie situată în inima proiectului marxist. Mai târziu, leninismul s-a folosit și a abuzat de această filozofie a Aufhebung-ului (depășire, transcendere) istoric-revoluționar. El a impus suprematia partidului de avangardă (o falangă de aleși) în condițiile absenței unui proletariat matur într-o Rusie subdezvoltată industrial. Ca gnoză politică, doctrina bolșevică a propus opusul a ceea ce Marx a accentuat în scrierile sale din tinerețe, și anume, dezvoltarea spontană a conștiinței de clasă. Așa cum a arătat tânărul Georg Lukács, extaziat el însusi de acest vis redemptiv, pentru Marx clasa revoluționară, expresia istorica a constiintei nefericite, era încarnarea totalității, creându-se astfel premisele pentru a ajunge la adevărul istoric suprem (coincidența subiect-obiect din metafizica hegeliană). Pentru Lenin însă, Partidul îndeplinea o astfel de funcție izbăvitoare in care predestinarea se contopea cu infailibilitatea. Această distincție capitală a fost punctul de pornire pentru diferențele esențiale dintre marxismul sovietic și cel occidental, de la conflictul dintre Lenin și Rosa Luxemburg până la sfârșitul secolului trecut.

Pot fi identificate, așadar, două direcții în mesajul Manifestului care anticipează experientele viitoare ale teoriei marxiene. Pe de o parte, există accentul pus pe dezvoltarea autonomă, spontană, organică a conștiinței de clasă. Pe de altă parte, avem glorificarea și cultul violenței. Perpetuarea unei asemenea dihotomii în istoria și evoluția marxismului scoate în evidență problema centrală a acestei filozofii politice: cea a moralității praxisului revoluționar. Manifestul demonstrează ambivalența fatală a emancipării dobandita prin violență: în numele democrației proletare autentice libertățile formale trebuie suspendate, chiar reprimate. Pentru a atinge un nivel înalt de moralitate, care transcende ipocrizia burgheză, moralitatea trandițională trebuie abrogată (a se vedea tezele lui Troțki pe acest subiect, reluate mai nou de Slavoj Zizek si adeptii sai). Marxismul pretinde că deține frâiele destinului omenirii deoarece crede că are soluția la suferintele și anxietățile milenare ale societății. Nu cred că a existat vreodată vreun alt proiect revoluționar impregnat de o mai amplă pretenție profetică sau de un mai masiv simț al predestinării carismatic-istorice. Din acest punct de vedere, mitul „partidului de tip nou” al lui Lenin este un ecou fidel al mitului lui Marx al clasei hărăzite care urmează să aducă salvarea umanității dincolo de propriile sale condiționări subiective.

Declinul marxismului ca strategie de transformare radicală a societății a însemnat sfârșitul epocii radicalismului. În același timp însă, componenta utopică a marxismului își păstrează relevanța și influența. Durabilitatea, persistența acesteia din urmă este explicabilă prin intermediul nazuinței scientiste a doctrinei. Marxismul a subordonat imperativul etic ambiției sale hiper-raționaliste și ultra-pozitiviste. Pentru Marx, nerecunoașterea validității postulatelor sale a fost egală cu orbirea istorică, cu instrăinarea ideologică a subiectului, cu „conștiința falsă”. Toți cei care nu au reușit interiorizeze axiomele marxismului au devenit, in chip „obiectiv”, avocații status-quo-ului, victime alienate ale mistificărilor ideologice. Acesta este și ethosul Manifestului: o întreagă clasă – burghezia – este pusă la stâlpul infamiei, iar ordinea sa socială – capitalismul – este proclamată, cu fervoare chiliastic-oraculara, drept ținta unei anihilari obiective și inexorabile.

Manifestul este textul sacru care proclamă legitimitatea morală a revoluției totale si totalizante. În acest sens, Manifestul prescrie marxismul drept substitut secular al religiei tradiționale. Milenarismul său incandescent explică magnetismul acestui text. El a impus marxismul drept doctrina noului eroism romantic, al colectivismului inflamant. Manifestul prezintă epopeea conflictului iremediabil în cadrul societății umane, sursa justificativă a speranței și iluziilor celor care au ales calea radical transformatoare, oricare ar fi costurile umane ale acestei aventuri. În ultima instanță, raportat la traducerea sa concretă în istorie, Manifestul este totuși punctul de pornire al teribilei inginerii sociale a secolului XX. Este pamfletul în care Marx și Engels au proclamat adepților drumul privilegiat către noua grădină a Omului in care nu va mai exista discordie, război, foamete, prigoană și frica. In chip deopotrivă tragic și ironic, a devenit le livre de chevet al extremismului de stânga bântuit de visul apocaliptic al eliberării universale a omenirii.