Vladimir Tismăneanu

Atunci când bufonii, histrionii și cabotinii, profeții și nostalgicii „ipotezei comuniste” sunt așezați pe piedestal de către amatori cu aplomb care speră cu disperare că-i va lua cineva în seamă, este bine să ne amintim de reperele intelectuale esențiale. Țin să mărturisesc că am fost și rămân îndatorat modelului de raționalism lucid, remarcabil întruchipat de Raymond Aron (1905-1983). Îmi amintesc cu melancolie de momentele când, după aride seminare de materialism istoric ori de „socialism științific”, descopeream lumea de adevăruri cristalin formulate de ilustrul sociolog francez.

Oficial, Aron era inexistent în bibliografiile cursurilor Facultății de Filosofie a Universității din București. Atunci când vorbeau despre Aron, corifeii „marxismului creator”, gramscienii de serviciu, se înfierbântau și ne spuneau că era un îndârjit „dușman al marxismului”. Pe cât încercau ei să-l compromită în ochii noștri, pe atât eram unii dintre noi mai atrași de creația sa sociologică și filosofică. Puține lecturi pot fi considerate mai relevante pentru un gânditor est-european decât Opiul intelectualilor, acea radiografie a iluziilor marxiste și marxizante din lumea culturală occidentală (volumul a apărut la editura Curtea Veche, tradus de Adina Diniţoiu, în colecția „Constelații”, pe care o coordonez începând din 2005, acum o coordonez impreună cu politologul Marius Stan). Peste ani de zile, François Furet avea să întreprindă o arheologie comprehensivă a seducției comuniste. Iar Marc Lazar avea să publice revelatoarea sa carte Le communisme. Une passion française. La vremea când Aron a publicat Opiul, Parisul nu era pregătit să audă acele lucruri, Aragon și „Les lettres françaises” dădeau încă linia, Sartre și „Les Temps modernes” o urmau cu minime abateri. Castoriadis, Lefort și Lyotard erau niște proscriși, condamnați la marginalitate tocmai pentru că, în revista lor, „Socialisme ou Barbarie”, nu cedau presiunilor ideologice comuniste.

Scrisă cu mulți ani înainte de producerea „efectului Soljeniţîn”, cartea lui Aron despre servitutea voluntară a intelectualilor de stânga a fost atacată drept „tendențioasă”. Partizanatul era acceptabil doar de pe pozițiile stângii pro-sovietice. Conștiința istorică era fatalmente falsă dacă nu era a clasei muncitoare, cristalizată în doctrina oficială a partidului comunist, „Prințul modern”, cum îl numea într-un elan mitologizant Antonio Gramsci. De la Lenin citire: „Filosofie burgheză ori proletară, cale de mijloc nu există”. Să-l ataci pe Aron, chiar în compania ultra-staliniștilor Roger Garaudy și Jean Kanapa, era de bonton. În final, Kanapa a devenit eurocomunist, iar Garaudy negaționist al Holocaustului și amic personal al lui Gaddafi (fostul leninist, convertit la Islam, este citat azi favorabil pe forumurile unor bloguri radicale de stânga).

Din ideile lui Aron s-a născut noul liberalism civic francez. În spiritul său s-au format gânditori remarcabili precum Marcel Gauchet, Pierre Manent și Pierre Rosanvallon. Despre Aron, Camus și Léon Blum a scris Tony Judt superba sa carte The Burden of Responsibility, apărută la Polirom în 2000, în traducerea lui Lucian Leuștean. Distinsul istoric Neagu Djuvara a fost doctorandul marelui sociolog. Discipol al său este și Pierre Hassner, gânditor politic excepțional, originar din România. Gândirea lui Aron a fost una din sursele eticii neuitării susținută de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Ideile sale au influențat abordarea libertății, a totalitarismului și a radicalismului în gândirea multor intelectuali români. În final, chiar Jean-Paul Sartre, despre ale cărui năluciri dialectice Aron a scris pagini devastatoare, avea să recunoască faptul imposibil de negat că, în anii '50, dreptatea fusese de partea fostului său coleg de la École Normale Supérieure. Așa s-a ajuns la celebra strângere de mână din anii '70, când Sartre și Aron au luptat împreună în favoarea refugiaților vietnamezi.

Scrisă într-o epocă în care Sartre nu se sfia a declara marxismul drept „filosofia de nedepășit a epocii noastre”, cartea lui Aron îndrăznea să rostească adevărul despre veștmintele inexistente ale împăratului. Nu era vorba de o negare a marxismului ca filosofie politică și ca teorie sociologică. Aron a fost întotdeauna convins că unele din conceptele lui Marx stau la baza teoriei sociale moderne (a se vedea clasica sa lucrare Les étapes de la pensée sociologique). Era mai degrabă vorba de curajul de a numi radicalismul bolșevic, născut din marxism, chiar dacă un bastard, drept un instrument pentru degradarea rațiunii. Aron se întâlnea în critica formelor de sclavie spirituală cu analizele unor Arthur Koestler (născut și el în 1905) ori Czesław Miłosz din Gândirea captivă. Încrezător în virtuțile rațiunii critice, Raymond Aron nu s-a temut să vâslească împotriva curentului și nu s-a lăsat intimidat de efemerele, dar atât de spectaculoasele mode de pe malul stâng al Senei.

Relațiile dintre diversele partide comuniste și Internaționala a III-a Comunistă (Comintern) merită analizate cu atenție. În unele cazuri, a fost vorba de un complicat și niciodată terminat proces de bolșevizare (PC Italian). Veteranii mișcării socialiste internaționale, chiar convertiți la bolșevism, au fost suspectați de Stalin de intenții malefice și au fost eliminați ca elemente subversive. Orice opoziție, reală ori imaginară, era privită drept criminală. Așa aveau să piară în final liderii comuniști polonezi exilați în URSS (Wera Kostrzewa, Adolf Warski, Julian Lenski), iar Partidul Comunist Polonez avea să fie suprimat sub acuzația absurdă că a devenit o agentură a poliției secrete a regimului coloneilor și a Gestapoului.

Părinții fondatori ai PC din România au venerat Internaționala Comunistă, însă au îndrăznit, în anumite clipe, să exprime îndoieli privind omniscienţa lui Stalin și a delegaților acestuia la cârma Cominternului (Béla Kun, Bohumír Šmeral, Dmitri Manuilski). Ajunși în URSS, unii dintre acești vechi revoluționari (Eugen Rozvan, David Fabian, Timotei Marin, Marcel Pauker, Elena Filipovici) au îndrăznit ca, în discuții private, să manifeste minime rezerve în raport cu linia stalinistă. Legăturile de prietenie cu Christian Rakovsky, prietenul lui Troţki, nu le puteau fi iertate. Aveau să piară, în negura concentraționară, uitați și ponegriți. Personaje similare cu acel Boris Davidovici imortalizat de regretatul scriitor iugoslv Danilo Kiš, militanții cominterniști de primă oră au reprezentat un moment diferit de cel ce avea să urmeze odată cu dobândirea puterii în partid de către personaje devotate necondiționat dictatului stalinist. Sunt de acord în acest sens cu Adrian Cioroianu care distingea între Vechea Gardă, distrusă la Moscova, și grupul din închisori din țară, dominat de Dej. Nu se pune problema idealizării, ci doar a contextualizării istorico-psihologice. Danilo Kiš a scris cândva o povestire al cărei titlu spune mult despre această dramă: „Timbre roșii cu portretul lui Lenin”.

După înfrângerea republicanilor în Spania, aveau să ajungă la Moscova numeroși militanți ai Brigăzilor Internaționale. Între aceștia să-l amintim pe Petre Borilă, într-adevăr un campion al bolșevizării radicale a partidelor comuniste din Balcani. Fost activist al Internaționalei Comuniste a Tineretului (KIM), Borilă a fost unul dintre comisarii politici cei mai activi în Spania, implicat în epurarea așa-zișilor troţkiști. La fel de activ pe post de comisar a fost Gheorghe Stoica, revenit după 1944 în țara unde a deținut înalte funcții. Să-l pomenesc și pe Manole H. Manole, divorțat de Ofelia Manole, recăsătorit cu Dori Munte (Berg), cel care în Spania suferise o depresiune psihică (reproșată de colegii de partid). Tot din Spania veneau la Moscova Constantin Doncea, Valter Roman, Mihai Burcă, Minea Stan, Janos Rab, Gheorghe Paraschiv, Aurel Stancu, Mihail Boico - toți deveniți ulterior generali în Ministerul Forțelor Armate ori în Ministerul de Interne. Între cominterniștii de frunte să-i pomenesc pe Ana Pauker, Vasile Luca, Leonte Răutu, Basil Spiru și pe cel despre care se vorbește prea puțin, fostul satrap al Comisiei Controlului de Partid în anii 1950-1960, Dumitru Coliu.

Amintesc aceste nume pentru a corecta anumite insistenţe recente pe rolul tatălui meu. Ajuns la Moscova în 1939, după ce-și pierduse brațul drept în Spania, la 24 de ani, Leonid Tismineţki s-a înscris ca student la Institutul de Limbi Străine din Moscova, secția franceză. Mama mea, care fusese soră de caritate în Spania, a intrat studentă la medicină (începuse studiile la București în 1934). Au lucrat amândoi la Radio Moscova, Redacția Balcani, secția română: mama ca speaker, tata, întâi ca speaker, apoi ca redactor. Redactor-șef al întregii secții Europa de Est și Centrală era Rudolf Slánský, ulterior secretar general al PC din Cehoslovacia, spânzurat ca agent sionist și american în decembrie 1952. Șeful redacției maghiare era Imre Nagy.

Părinții mei nu au făcut parte din niciuna din structurile influente ale Cominternului, nu au locuit la Hotelul „Lux” și nu au socializat în anturajul vreunui grangur cominternist. Nu au lucrat niciodată la postul de radio „România Liberă” (unde șef era Valter Roman). Este drept, în 1942, Ana Pauker le-a asigurat lapte pentru supraviețuirea sorei mele Victoria (Vichi), născută în noiembrie 1941. Atât și nimic mai mult. Au fost soldați ai partidului, fascinați de ideea comunistă. Nu au fost însă în anii moscoviți, ori chiar mai târziu, în poziții comparabile cu Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Borilă, Răutu, Roller, Ana Pauker, Valter Roman, Coliu, Aurel Stancu, Vanda Nicolski, Zina Brâncu, ori Mihai Burcă. Cine va consulta Dicționarul membrilor CC al PCR publicat de C.N.S.A.S. va putea vedea care au fost personajele-cheie ale acestei istorii și cine a contat în „Centrul de la Moscova”.

Cominternul a fost dizolvat oficial în 1943. Mitologia sa a continuat însă să bântuie mișcarea comunistă mondială, iar devotamentul pentru URSS a rămas, cel puțin până în 1953, anul morții lui Stalin, o dimensiune crucială a religiei politice comuniste.