Vladimir Tismăneanu

Marxismul, indeosebi in versiunea sa bolșevică, este unul dintre cele mai importante mituri politice ale istoriei contemporane. Este un discurs fundamental al modernității care contrapune așa zisele forțe ale reacțiunii, barbariei și declinului celor care reprezintă progresul istoric. Marxismul este o soteriologie: el promite salvarea prin intermediul distrugerii unui sistem perceput ca fiind bazat pe dominație, exploatare și alienare. În această viziune milenaristă, proletariatul este mântuitorul omenirii sau, așa cum a afirmat în tinerețe însuși Marx – clasa-Mesia a istoriei. În eseul de față, mă voi concentra asupra avatarurilor acestei escatologii utopic-revoluționare îndreptându-mi atenția asupra tezelor Manifestului Partidului Comunist. Acest text incendiar a fost numit pe bună dreptate de către Leszek Kołakowski drept „o capodoperă a literaturii de propagandă”. Manifestul a formulat miezul unei ideologii al cărei scop principal a fost transformarea societății, economiei, culturii și, nu în ultimul rând, a naturii umane. Într-adevăr, marxismul a fost, înainte de toate, un proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societății burgheze fundamentată pe respectarea si protejarea proprietatății private. A urmarit să transceandă o societate presupusa a fi iremediabil reificată. Obiectivul era de a pregăti forțele sociale revoluționare pentru confruntarea finală care urma să aducă cu sine „saltul din imperiul necesității în imperiul libertății.” Pentru Marx, convingerea că Istoria este guvernată de legi a echivalat cu faptul că aceste legi pot fi cunoscute si chiar „stapânite”. În consecință, concepția sa despre lume său ar fost în mod necesar stiințifică, non-utopică, distingându-se astfel de orice altă formă anterioară de socialism.

Una dintre ideile centrale ale Manifestului este aceea a luptei de clasă. Este vorba de o paradigma a conflictului inexorabil in urma căruia unul din termenii contradicției sociale, in acest caz burghezia, trebuie suprimat precum clasă. Primatul eliberării a făcut ca violența, sanctificată ca act purificator, să fie situată în inima proiectului marxist. Mai târziu, leninismul s-a folosit și a abuzat de această filozofie a Aufhebung-ului (depășire, transcendere) istoric-revoluționar. El a impus suprematia partidului de avangardă (o falangă de aleși) în condițiile absenței unui proletariat matur într-o Rusie subdezvoltată industrial. Ca gnoză politică, doctrina bolșevică a propus opusul a ceea ce Marx a accentuat în scrierile sale din tinerețe, și anume, dezvoltarea spontană a conștiinței de clasă. Așa cum a arătat tânărul Georg Lukács, extaziat el însusi de acest vis redemptiv, pentru Marx clasa revoluționară, expresia istorica a constiintei nefericite, era încarnarea totalității, creându-se astfel premisele pentru a ajunge la adevărul istoric suprem (coincidența subiect-obiect din metafizica hegeliană). Pentru Lenin însă, Partidul îndeplinea o astfel de funcție izbăvitoare in care predestinarea se contopea cu infailibilitatea. Această distincție capitală a fost punctul de pornire pentru diferențele esențiale dintre marxismul sovietic și cel occidental, de la conflictul dintre Lenin și Rosa Luxemburg până la sfârșitul secolului trecut.

Pot fi identificate, așadar, două direcții în mesajul Manifestului care anticipează experientele viitoare ale teoriei marxiene. Pe de o parte, există accentul pus pe dezvoltarea autonomă, spontană, organică a conștiinței de clasă. Pe de altă parte, avem glorificarea și cultul violenței. Perpetuarea unei asemenea dihotomii în istoria și evoluția marxismului scoate în evidență problema centrală a acestei filozofii politice: cea a moralității praxisului revoluționar. Manifestul demonstrează ambivalența fatală a emancipării dobandita prin violență: în numele democrației proletare autentice libertățile formale trebuie suspendate, chiar reprimate. Pentru a atinge un nivel înalt de moralitate, care transcende ipocrizia burgheză, moralitatea trandițională trebuie abrogată (a se vedea tezele lui Troțki pe acest subiect, reluate mai nou de Slavoj Zizek si adeptii sai). Marxismul pretinde că deține frâiele destinului omenirii deoarece crede că are soluția la suferintele și anxietățile milenare ale societății. Nu cred că a existat vreodată vreun alt proiect revoluționar impregnat de o mai amplă pretenție profetică sau de un mai masiv simț al predestinării carismatic-istorice. Din acest punct de vedere, mitul „partidului de tip nou” al lui Lenin este un ecou fidel al mitului lui Marx al clasei hărăzite care urmează să aducă salvarea umanității dincolo de propriile sale condiționări subiective.

Declinul marxismului ca strategie de transformare radicală a societății a însemnat sfârșitul epocii radicalismului. În același timp însă, componenta utopică a marxismului își păstrează relevanța și influența. Durabilitatea, persistența acesteia din urmă este explicabilă prin intermediul nazuinței scientiste a doctrinei. Marxismul a subordonat imperativul etic ambiției sale hiper-raționaliste și ultra-pozitiviste. Pentru Marx, nerecunoașterea validității postulatelor sale a fost egală cu orbirea istorică, cu instrăinarea ideologică a subiectului, cu „conștiința falsă”. Toți cei care nu au reușit interiorizeze axiomele marxismului au devenit, in chip „obiectiv”, avocații status-quo-ului, victime alienate ale mistificărilor ideologice. Acesta este și ethosul Manifestului: o întreagă clasă – burghezia – este pusă la stâlpul infamiei, iar ordinea sa socială – capitalismul – este proclamată, cu fervoare chiliastic-oraculara, drept ținta unei anihilari obiective și inexorabile.

Manifestul este textul sacru care proclamă legitimitatea morală a revoluției totale si totalizante. În acest sens, Manifestul prescrie marxismul drept substitut secular al religiei tradiționale. Milenarismul său incandescent explică magnetismul acestui text. El a impus marxismul drept doctrina noului eroism romantic, al colectivismului inflamant. Manifestul prezintă epopeea conflictului iremediabil în cadrul societății umane, sursa justificativă a speranței și iluziilor celor care au ales calea radical transformatoare, oricare ar fi costurile umane ale acestei aventuri. În ultima instanță, raportat la traducerea sa concretă în istorie, Manifestul este totuși punctul de pornire al teribilei inginerii sociale a secolului XX. Este pamfletul în care Marx și Engels au proclamat adepților drumul privilegiat către noua grădină a Omului in care nu va mai exista discordie, război, foamete, prigoană și frica. In chip deopotrivă tragic și ironic, a devenit le livre de chevet al extremismului de stânga bântuit de visul apocaliptic al eliberării universale a omenirii.

În ianuarie 2015 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Santiago Carrillo. Cartea lui Paul Preston, apărută în 2014, poartă titlul „The Last Stalinist" și demistifică biografia celui care a condus PC din Spania până în anii '80. Pe Ceaușescu și Carrillo îi unea disprețul tipic leninist pentru „morala burgheză”. Erau amândoi machiavelici, în sensul corupt, pejorativ, al termenului. În numele unui scop utopic, au fost dispuși să folosească și să sanctifice mijloacele cele mai abjecte, inclusiv crima, teroarea, violența brută. Amândoi simbolizau forma mentală a totalitarismului leninist. Santiago Carrillo (1915-2012), secretarul general al PC din Spania, a fost un apropiat prieten al lui Nicolae Ceaușescu. Îi unea, în egală măsură, o viziune comună despre rolul predestinat al partidului de avangardă, o capacitate unică de a unelti din umbră, de a-și anihila adversarii politici. Erau amândoi, spre a relua titlul recenziei lui Jeremy Treglown din „Times Literary Supplement” (16 ianuarie 2015) la recenta biografie a lui Carrillo datorată lui Paul Preston, monștri ai minciunii. Ambii au cultivat cu imens zel ideea unității de monolit a partidului, ambii au pozat în anti-staliniști, fiind de fapt cei mai închistați staliniști.

Postul de radio „Pirenaica” al PC din Spania (se numea oficial „Radio España Independiente”) a emis ani de zile de la București dintr-o clădire din apropierea Muzeului de Istorie a Partidului în care se afla și postul de radio „Vocea Adevărului” al PC din Grecia. La București s-a desfășurat în mare secret, în 1956, o celebră plenară a CC al PC din Spania unde Carrillo a reușit să-și impună dominația. A transformat-o pe înflăcărata stalinistă Dolores Ibárruri (La Pasionaria) într-o simplă prezență simbolică, lipsită de orice putere reală, în fruntea acelei formațiuni aflată în clandestinitate și dirijată din străinătate de grupul Carrillo.

În timpul Războiului Civil, Carrillo a fost direct implicat în operațiuni de sângeroase epurări, inclusiv masacrul din 1938 de la Paracuellos de Jarama, lângă Madrid. Peste 2500 de persoane au fost ucise într-o operațiune de lichidare a presupușilor membri ai unei fictive „coloane a cincea”. Masacrul a fost organizat cu sânge rece, așa cum avea să fie și cel de la Katyn în 1940. Carrillo a făcut parte din cel mai dur nucleu al celei mai inclemente stângi. O stângă totalitară pe care George Orwell a demascat-o exemplar în „Omagiu Cataloniei”.

Rămâne de cercetat în arhivele Secției Internaționale a CC al PCR dacă și în ce măsură Santiago Carrillo a exprimat vreodată cea mai mică rezervă în legătură cu măsurile paranoice ale regimului Ceaușescu. Aparențele erau ale unei mari admirații reciproce, familia Carrillo era anual invitată să-și petreacă vacanța de vară la Neptun. Între amicii lui Carrillo de la București, unul dintre cei mai influenți era Valter Roman.

După înfrângerea Republicii, în 1939, Carrillo, împreună cu José Díaz (secretarul general al partidului), cu Enrique Líster și, desigur, cu Pasionaria, s-a aflat în exil în URSS. Apoi a plecat în America Latină (Mexic, Argentina). Grav bolnav, Díaz s-a sinucis în anii războiului. Carrillo a urmat cursurile uneia din școlile Cominternului. A participat la sinistre acțiuni propagandistice menite să-i oblige pe refugiații politici spanioli, dintre care mulți erau de-acum dezamăgiți de realitățile sovietice, să ridice osanale lui Stalin și „patriei socialismului biruitor”.

În anii '60, conducerea PC din Spania s-a aflat la Paris și la Praga. Pasionaria locuia la Moscova. În 1964, Carrillo i-a eliminat din Biroul Politic pe ereticii Jorge Semprún și Fernando Claudín. Ulterior, le-a adoptat ideile, prezentându-le drept ale sale. A scăpat de concurentul său Julián Grimau, trimițându-l la moarte sigură în Spania franchistă. Fusese foarte apropiat de Claudín, ceea ce nu l-a împiedicat să-l excomunice în clipa când acesta a îndrăznit să-i conteste autoritatea. Ca și în cazul lui Ceaușescu, motivația centrală a comportamentului său politic a fost voința de putere.

După moartea lui Franco, transfigurat în „eurocomunist”, Carrillo a îmbrăcat veștmintele unui apărător al democrației. Nu se poate nega că în momentul loviturii de stat eșuate din 1981 a dovedit curaj. În mișcarea comunistă internațională, asemeni leninistului din Balcani, adică lui Ceaușescu, Carrillo a susținut poziții de tip național stalinist. Nu a încurajat niciodată democrația internă în propriul partid, a prigonit „fracțiunile”, dar a condamnat invazia Cehoslovaciei în termeni extrem de vehemenți, ca și Ceaușescu în faimosul discurs din 21 august 1968. A existat o diferență, așadar, între leninismul unui Álvaro Cunhal, ultra-obedientul lider al Partidului Comunist Portughez, un loialist necondiționat al liniei moscovite, și Carrillo, cu ale sale critici la adresa hegemonismului sovietic. Cum notează Preston, Carrillo a dovedit divorțul de stalinism în două momente: în 1956, după Congresul al XX-lea al PCUS, și mai ales în august 1968, când a condamnat vehement invazia Cehoslovaciei. În ale sale memorii, a scris că ochii i se deschiseseră de fapt încă din vara anului 1956, când a petrecut, împreună cu soția sa, un concediu în Cehoslovacia împreună cu Artur London, supraviețuitor al procesului Slansky, și cu soția acestuia, Lise Ricol. Ceea ce-a omis să spună Carrillo este că el însuși a organizat vânători de vrăjitoare în propriul partid, de pildă împotriva lui Joan Comorera, conducătorul comuniștilor din Catalonia. Invectivele împotriva lui Comorera și Jesús Monzón erau preluate tale quale din rechizitoriile proceselor-spectacol de la Budapesta și Praga.

Este limpede că oameni precum Carrillo, discipolul lui Dolores Ibárruri, vedeau succesul taberei republicane în Războiul Civil drept premisa instituirii unei dictaturi de tip bolșevic. Nu a recunoscut acest lucru niciodată, dar e imposibil, dacă ești onest, să nu fi de acord cu Jeremy Treglown, autorul unei excepționale cărți despre politică și cultură în Spania franchistă („Franco's Crypt”) atunci când scrie: „Dacă Republicanii ar fi câștigat Războiul Civil, care ar fi fost șansele ca Santiago Carrillo să nu devină președinte?"