Vladimir Tismăneanu

Fenomenologia disidenței, cu ale sale eroisme sublime și, uneori, cu ulterioare derapaje ce te lasă perplex, este una ce-și așteaptă cronicarul. Aleksandr Zinoviev (1922–2006), unul dintre cei mai cunoscuți disidenți sovietici, a fost un personaj controversat: după ce a oferit în anii ’70 și la începutul anilor ’80, unul dintre cele mai convingătoare diagnostice ale comunismului, a devenit un critic extrem de sever al gorbaciovismului, scriind chiar un eseu intitulat „Katastroika”.

După perioada exilului la München, a revenit în Rusia unde s-a manifestat ca un înverșunat critic al lui Boris Elțîn. A susținut exact ideile pe care cândva le atacase cu o devastatoare forță analitică. De fapt, Zinoviev a fost mereu un intelectual sfâșiat. A detestat sovietismul, însă, în unele interviuri și eseuri, chiar în anii ’80, a găsit elemente „pozitive” în modelul sovietic. S-a dorit fondatorul unei științe comunismologice. A crezut că sovietismul este etern și a fost șocat când a asistat la prăbușirea sistemului. Îmi amintesc de o conferință la New York, în octombrie 1987, când, în prezența multor disidenți și intelectuali critici din Europa de Est, Zinoviev a declarat că reformele lui Gorbaciov sunt doar praf în ochi menit să camufleze dorința de conservare a sistemului.

Titlul intervenției sale, de un scepticism nemărginit, era „Crocodilii nu pot zbura”. Ei bine, au zburat. Erau acolo Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Eduard Kuznetsov, Aleksa Djilas, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Géza Szőcs, Aleksander Smolar, Jakub Karpiński, Helmut Sonnenfeldt, Jerzy Kosiński, Irena Lasota, Midge Decter, William Luers, Carlos Franqui, Humberto Belli, Richard Pipes, Susan Sontag, Carl Gershman, Daniel Pipes, Svetozar Stojanovici, Mihajlo Markovici, Michael S. Radu, Paul Hollander, Jan Vladislav, Antonín J. Liehm, Andrei Brezianu, Alvin Z. Rubinstein, Carlos Alberto Montaner. Lui János Kis autoritățile regimului comunist din Ungaria i-au refuzat pașaportul. Textul lui Miklós Haraszti, „Paradigma cizmelor”, a fost citit de Steve Wasserman, pe vremea aceea editorul seriei The New Republic Books.

Pregătind conferința, l-am vizitat pe Aleksandr Zinoviev într-o seară, în vara acelui an, la München. Avea pe pereți propriile picturi, cu lupi, tigri și alte asemenea lighioane. Privire fixă, discurs monocord, complet self-absorbed. Volumul cu prezentările de la acea conferință, inclusiv cea a lui Zinoviev, a apărut, coordonat de Judith Shapiro și de mine, la editura Macmillan, în 1991.

Pe la mijlocul anilor ’80, Zinoviev a dat un lung interviu Europei Libere. Discuția cu George Urban a apărut în lunarul britanic Encounter sub titlul „Portretul disidentului ca om sovietic” și a provocat multe discuții. Stilul lui Zinoviev era să pretindă că găsește raționalitatea poziției pe care de fapt o submina. Îi plăcea să contrazică și să pălmuiască orice prejudecată. De aici și voluptatea creării unor situații moralmente revoltătoare, precum apărarea menținerii mumiei lui Lenin în Mausoleul din Piața Roșie.

„Eroul tinereții noastre” se intitulează eseul literar și sociologic scris de Zinoviev la începutul anilor ’80 despre Stalin și stalinism. Multe din ideile acestui eseu, deopotrivă fascinant și iritant, au fost reluate în anii mai recenți. Cum relata The Economist în necrologul consacrat lui Zinoviev, întrebat de Vladimir Bukovski cum era posibil ca tocmai el să ajungă să-l apere pe Stalin, Zinoviev a răspuns: „Oricine îl poate ataca pe Stalin. Este mai interesant să găsești argumente în favoarea lui; fără el, familia mea ar fi rămas formată din țărani”. Evident că era vorba de o exagerare menită să-l exaspereze pe Bukovski. Și totuși, când acesta i-a replicat că milioanele de victime ale stalinismului au fost un preț cam mare pentru ascensiunea socială a familiei lui Zinoviev, filosoful a acceptat imediat critica. Antistalinismul era de fapt convingerea sa profundă, iar joaca de-a explicațiile sociologice nu era decât o altă față a naturii fundamental pesimiste a viziunii sale despre lumea în care ne este dat să trăim.

Logician de mare clasă, a cultivat paradoxul, sarcasmul și umorul negru. A scris romane și eseuri care au influențat puternic viziunea intelectualilor vestici despre comunism. Impactul scrierilor sale a fost uneori comparat cu cel al operei lui Soljenițîn. Pentru intelectualii din statele comuniste, scrierile lui Zinoviev, acest Swift al „socialismului real”, au contat imens. As aminti influența sa asupra interpretării socialismului lui Ceaușescu în dialogul dintre Dan Petrescu și Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus? Convorbiri libere într-o țară ocupată. Romanul sau, Înălțimile abisale, a fost publicat în Elveția în 1976. Tot acolo a apărut și Viitorul luminos.

Pe vremea aceea, Zinoviev era încă profesor la Facultatea de filosofie a Universității din Moscova, autor al unor studii respectate de logică simbolică. Cunoștea marxismul mai bine decât mulți dintre profitorii regimului bolșevic. În carte, descria viața din orașul „Ibansk” (mă abțin să propun aici echivalentul românesc!), atmosfera de ipocrizie, infinit plictis și cras oportunism din acel loc emblematic pentru viața din URSS în timpul lui Brejnev. Zinoviev avea plăcerea combinării ficțiunii cu documentul sociologic precis. Și-a construit o autobiografie menită să prezinte contradicțiile inevitabile din viața a ceea ce el însuși a identificat drept Homo Sovieticus.

Apropierea lui Zinoviev de Ghennadi Ziuganov și PC al Federației Ruse, exaltarea memoriei lui Lenin și susținerea pentru Slobodan Miloșevici, șocantele declarații despre Stalin (între altele, a susținut că Stalin avusese dreptate să-l aresteze în anii ’30 ca „terorist”), i-au făcut pe mulți să se îndoiască de trecutul disident al lui Zinoviev. Cred însă că ar fi o eroare să judecăm o biografie prin sincopele din finalul unei vieți. Iar aceste erori trebuie la rândul lor privite ca expresie a unei formule psihologice a unui personaj dostoievskian. Preluând cuvintele unui fost deținut politic, Serghei Miheiev, putem spune că Zinoviev a fost un om „nu tocmai sănătos și mai degrabă idealist, sensibil, emotiv și plin de contradicții”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Motto: „Dark planets circling the dying sun of the October Revolution...”—George Lichtheim

Dacă există un fir roșu în magistrala istorie a marxismelor dintotdeauna a lui Leszek Kołakowski, acela constă în convingerea că ideile au consecințe. Că nu te poți juca iresponsabil cu scheme utopice menite să-i oblige pe oameni să devină subiecții unor experimente pentru care nu și-au dat consimțământul. Că violența generează inevitabil violență și că „lupta claselor”, exaltată în Manifestul Partidului Comunist, este un mit politic menit să instige ura socială, inclusiv formele paroxistice ale acesteia, deportările și asasinatele în masă. Aceste teme însângerate au fost eliminate din conștiința publică prin ceea ce numesc mnemocidul comunist.

Să o spunem din capul locului: cine vrea să vorbească despre Gulag, trebuie să vorbească despre utopia socialistă, deci și despre marxism. Ceea ce nu înseamnă că din marxism ar decurge automat Gulagul. Nu pledez pentru asemenea simplificări abuzive, ci pentru o atitudine corectă în analiza ideilor revoluționare și a efectelor practice. Viziunea lui Marx despre politic a fost una anti-liberală. Nu spun aici ceva pe care un marxist onest nu l-ar recunoaște. Mai mult, această viziune nu lasă loc pentru o concepție universalistă, atotcuprinzătoare, despre drepturile omului. A fost o Weltanschauung proto-totalitară. Leninismul, născut din marxism, este o doctrină totalitară.

Spațiul social la Marx este unul scindat, fracturat, ontologic nedrept, are nevoie de o transformare apocaliptică. Revoluția înseamnă salvare. Marxismul este o teologie politică învestmântată scientist. Aici nu vorbim despre interpretările doctrinei originare, ci despre însăși substanța ei. „Dictatura proletariatului”, conceptul ipostaziat de Lenin, era răspunsul lui Marx la înfrângerea Comunei din Paris în 1871. Esența ei, pe care Lenin a definit-o fără urmă de echivoc în cel mai furios pamflet pe care l-a scris vreodată („Revoluția proletară și renegatul Kautsky”—1918), era exercitarea puterii politice de către proletariat, prin partidul comunist, în chip absolut și fără nicio îngrădire juridică. Ecuația era simplă: substituționism (partidul, adică Politburo-ul, în locul clasei), terorismul în locul legii. Disprețul pentru lege, declarată (adică degradată) de Marx și Engels drept „suprastructură”, deci epifenomenală, secundară, derivată în raport cu baza economică și socială.

De notat și faptul că unii confundă marxismul cu marxologia. Vorbim de două lucruri diferite. Marxologia este o disciplină intelectuală specializată în interpretarea marxismelor. Pentru că nu există un marxism chintesențial, ci numeroase versiuni care, uneori, se bat cap în cap, rivalizează feroce între ele. Unele marxisme au ajuns la concluzia că nu e posibilă o democrație proletară în absența pluralismului politic (Rosa Luxemburg, Karl Korsch, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Max Horkheimer și Theodor W. Adorno în ultimii lor ani). Altele susțin că e nevoie de reforme graduale, nu de salturi mortale din „imperiul necesității” în „imperiul libertății”.

Dar singurul marxism care a ajuns la putere, în 1917, în Rusia, a fost cel al lui Lenin. Toate celelalte experiențe totalitare ale stângii își trag seva din acea străpungere liberticidă. Lenin nu a luat puterea de la țar, ci a luptat împotriva liberalismului burghez reprezentat de guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski. În ianuarie 1918, bolșevicii au dizolvat Adunarea Constituantă, expresie a dezgustului lor pentru ceea ce Lenin denunța drept „cretinismul parlamentar”.

Gulagul, teroarea roșie, distrugerea legalității, toate au început sub Lenin. Tot sub Lenin a demarat exterminismul social, prigoana împotriva clerului, sugrumarea gândirii libere. Aceste lucruri au fost și continuă să fie spuse de marxologi onești, de la Boris Souvarine, Isaiah Berlin, Karl R. Popper, Iring Fetscher și Bertram Wolfe, la Raymond Aron, Sidney Hook, Andrzej Walicki, Irving Howe, Kostas Papaioannu, Daniel Bell, Martin Malia, Ágnes Heller și Alain Besançon. E păcat că un provincialism deprimant îi împiedică pe unii să recunoască aceste lucruri care, pentru cunoscători, sunt de o banalitate de-a dreptul exasperantă. Trebuie oare să repetăm aceste truisme ad nauseam?

Este oare necesar să reamintim mereu, împreună cu André Glucksmann, cine au fost Les Maîtres penseurs care, în al lor nesăbuit elan liberticid, au deschis drumul către Auschwitz și Gulag? Trebuie să justificăm la infinit, chiar și după Bloodlands (Tărâmul morții), cartea lui Timothy Snyder, faptul că în secolul trecut cele mai înfiorătoare crime au fost comise de exponenții acelor regimuri numite de un mare intelectual polonez, gemenii totalitari? Trebuie să ne cerem scuze pentru că îndrăznim să rostim adevărul? Trebuie să accentuăm ceea ce se știe atât de limpede, anume că exterminismele „purificatoare” ale veacului lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură au avut fundamente ideologice și că marxismul a fost unul dintre acestea? E nevoie să recomandăm lecturi precum Viață și destin de Vasili Grossman ori jurnalul lui Viktor Klemperer? Ignorantia non est argumentum, se spune. Nici amatorismul deghizat în erudiție bombastică și retorică bovarică. Idealizarea ignoranței duce la negaționism și iresponsabilitate. Îmi îngădui să nu fiu complice la aceste detestabile opțiuni. Ba chiar să le recuz public, fără ambiguități.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.