Vladimir Tismăneanu

Motto: „Javrele îi urăsc întotdeauna pe oamenii decenţi”– Boris Nemţov

Boris Nemţov (1959–2015) și-a anticipat moartea. Devenise de-acum unul dintre cei mai vocali adversari ai țarului Putka, vocea sa nu putea fi amuțită. Vorbea în numele acelei tradiții democratice ruse care a culminat în prăbușirea bolșevismului și în prima fază a regimului Elțîn, cu toate dilemele și contradicțiile sale. Scria constant împotriva corupției oligarhic-fesebiste simbolizată de regimul Putin, în clipa când a fost lichidat în chip mafiotic pregătea un text dinamitard pe acest subiect. Cum observa Evgenia Albaţ, editoarea revistei Novoe Vremia, Rusia se află într-o fază de război deshis între prietenii și inamicii statului de drept și ai societății deschise.

Nemţov a simbolizat un tip de politician comparabil poate cu un Zoran Djindjici, premierul sârb asasinat în 2003. A fost detestat de mafiile economice și politice, s-a identificat cu societatea civilă și aspirațiile ei. Într-un recent articol din Washington Post, Charles Lane, membru în board-ul editoral al ziarului, afirma pe bună dreptate că ne aflăm în plină ofensivă contrarevoluționară globală. Se încearcă anularea marilor achiziții democratice realizate prin valul revoluționar început în 1989.

Am scris și eu despre această periculoasă regrupare a forțelor care abhorează valorile și instituțiile liberale, de la liderii ruși și chinezi, la premierul maghiar Viktor Orbán și la regimul Ortega de la Managua, trecând prin Nicolás Maduro și alți neo-stângiști. Uciderea lui Nemţov a marcat, cred, intrarea Rusiei putiniste în agonia terminală, deci într-o fază extrem de primejdioasă, când extremismul politic se îngemănează cu teroarea deschisă.

Nu sunt de acord cu cei care cred că Putin nu avea un interes în această crimă. Dimpotrivă, era cel mai interesat în ea, dar, specialist fiind în dezinformare, poate că a mizat exact pe acest gen de falacioase raționamente. Vladimir Putin a anunțat că va conduce personal investigarea crimei. Cred că merită să menționăm că la aflarea veștii asasinării lui Serghei Kirov la Leningrad, pe 1 decembrie 1934, o crimă de care (este consensul cvasi-unanim al istoricilor) nu era deloc străin, Stalin a plecat imediat cu trenul special la Leningrad, spre a conduce personal ancheta. Îl acompania șeful OGPU, Genrikh Iagoda. A urmat o serie de morți suspecte, inclusiv a șefului OGPU din acel oraș, dar și a altor proeminente figuri direct legate de paza lui Kirov. Stalin l-a anchetat personal pe făptaș, un personaj labil, probabil total manipulat de poliția secretă, l-a pălmuit și l-a forțat să spună lucruri pe care poate că acesta nu le gândea.

În 1936, la primul proces-spectacol de la Moscova, cel al lotului Grigori Zinoviev-Lev Kamenev, foștii camarazi ai lui Lenin au mărturisit, ca urmare a torturii fizice și psihice, că ei fuseseră creierul conspirației. Procurorul general al URSS, fostul menșevic Andrei Vîșinski, urla ca din gură de șarpe: „Câinii turbați să fie împușcați până la unul!” În 1935, Kamenev publicase în Pravda un articol în memoria lui Kirov intitulat „Omul-far”. Vîșinski cita din acest text și făcea spume la gură: „Hulești, acuzat Kamenev!”

În martie 1938, la al treilea proces-spectacol, cekistul Iagoda, urmașul lui Dzerjinski și Menjinski la cârma poliției secrete, colecționar de lenjerie intimă feminină, de otrăvuri și de literatură pornografică, aflat pe banca acuzaților, se „confesa” și își „recunoștea” rolul în uciderea liderului organizației comuniste din Leningrad. Spunea că a executat ordinul lui… Troţki! Absurditatea acelei mărturisiri nu a scăpat observatorilor lucizi, între care Arthur Koestler. După procesul Buharin, Kostler a demisionat din organizația scriitorilor comuniști germani în exil. Un an mai târziu, după Pactul Ribbentrop-Molotov, demisiona din Partidul Comunist German și începea să lucreze la romanul Darkness at Noon (cunoscut și sub titlul francez, Le Zéro et l’Infini).

Leningrădean el însuși, format în cultura politică a KGB-ului, deci în cultura politică a unei organizații criminale, admirator declarat al lui Felix Dzerjinski și al lui Iuri Andropov, poate că și apologet secret al unor Nikolai Ejov și Lavrenti Beria, Putin cunoaște bine subiectul. Mă întreb dacă a citit cartea semnată de Hélène Carrère d’Encausse, Le Malheur russe, un studiu pe cât de erudit, pe atât de tulburător și, vai, atât de actual, despre omorul politic în istoria Rusiei. Teza autoarei: aceea că Rusia reprezintă cea mai frapantă excepție de la regula generală potrivit căreia „progresul politic al societății tinde să ducă la soluționări ale conflictului prin alte mijloace [decât crimele politice]”. În prefața ediției americane a acestei cărți, marele istoric Adam Ulam scria: „Dacă ghinionul Rusiei sovietice pre-revoluționare a fost acapararea ei de către sectari fanatici, care aveau curând să se transforme în birocrați cinici, atunci ceea ce a schimbat în mod fatal natura vechii Rusii și i-a întârziat transformarea într-un stat modern a fost o altă catastrofă istorică–Jugul tătăresc”. (d’Encausse se ocupă de trecutul violent al Rusiei începând cu perioada kieveană).

Uciderea lui Boris Nemţov trebuie privită ca inseparabilă de efortul lui Putin de a contracara radicalizarea opoziției politice din Rusia, de a neutraliza, chiar prin asasinate, figurile care galvanizează acțiunile democratice și protestele împotriva aventurii imperialiste din Ucraina. Ceea ce este nou însă este faptul că autoritarului (sau „autorițarului”) Putin îi revine misiunea represivă, conform setării sale, în circumstanțe care generează presiuni pe care predecesorii săi de secol XX nu le-au avut. Dacă există ceva esențial adus de prăbușirea comunismului, mai ales în Rusia, dar peste tot deopotrivă, este tocmai această privare a figurii autoritare de mijloacele de legitimare a practicilor antidemocratice. Totul, inclusiv crima politică, se produce într-o lume infinit mai integrată în care mijloacele de informare sunt mai greu de controlat și în care izolarea unei țări este mult mai costisitoare.

Într-un excelent articol din Journal of Democracy („The Menu of Manipulation”, JoD 13, no. 2, Aprilie, 2002, p. 47), Andreas Schedler arată cum regimurile autoritare care organizează alegeri cu „ceva” opoziție sunt astăzi cea mai răspândită și întâlnită specie a acestui tip de organizare politică non-liberală. În acest sens, asasinarea lui Nemțov a reprezentat un semn de maximă disperare politică la Kremlin. Recentele evenimente ne arată că Vladimir Putin se întoarce cu arme și bagaje în secolul XX, riscând și forțând, din ce în ce mai mult, bruma de rețetă democratică à la russe din „Meniul Manipulării”.

Sigur, nu trebuie căutate amprentele lui Putin pe trăgaciul armei criminale. Ordinele în regimuri de tip totalitar, comuniste sau fasciste, sunt șoptite, sugerate, insinuate. Dar ele sunt întotdeauna executate prompt. Care este, la capătul zilei, finalitatea probabilă a acestei crime? Cred că nu greșea Vladimir Milov (fost ministru adjunct al economiei și colaborator apropiat al lui Boris Nemţov în acțiunile de demascare a imensei corupții la vârf) atunci când afirma că este vorba de un efort de a resuscita cultura fricii universalizate, de a instila un sentiment de teamă și neputință în rândul celor care refuză să pactizeze cu sistemul Putin. La fel ca acum un veac, când pe 31 iulie 1914 a fost ucis Jean Jaurès, glontele asasin a țintit spre o idee, spre un set de valori, spre o constelaţie de aspiraţii. Spre a relua titlul unui minunat cântec al lui Jacques Brel, cred că aici se află începutul unui răspuns la întrebarea: Pourquoi ont-ils tué Nemţov?

Fenomenologia disidenței, cu ale sale eroisme sublime și, uneori, cu ulterioare derapaje ce te lasă perplex, este una ce-și așteaptă cronicarul. Aleksandr Zinoviev (1922–2006), unul dintre cei mai cunoscuți disidenți sovietici, a fost un personaj controversat: după ce a oferit în anii ’70 și la începutul anilor ’80, unul dintre cele mai convingătoare diagnostice ale comunismului, a devenit un critic extrem de sever al gorbaciovismului, scriind chiar un eseu intitulat „Katastroika”.

După perioada exilului la München, a revenit în Rusia unde s-a manifestat ca un înverșunat critic al lui Boris Elțîn. A susținut exact ideile pe care cândva le atacase cu o devastatoare forță analitică. De fapt, Zinoviev a fost mereu un intelectual sfâșiat. A detestat sovietismul, însă, în unele interviuri și eseuri, chiar în anii ’80, a găsit elemente „pozitive” în modelul sovietic. S-a dorit fondatorul unei științe comunismologice. A crezut că sovietismul este etern și a fost șocat când a asistat la prăbușirea sistemului. Îmi amintesc de o conferință la New York, în octombrie 1987, când, în prezența multor disidenți și intelectuali critici din Europa de Est, Zinoviev a declarat că reformele lui Gorbaciov sunt doar praf în ochi menit să camufleze dorința de conservare a sistemului.

Titlul intervenției sale, de un scepticism nemărginit, era „Crocodilii nu pot zbura”. Ei bine, au zburat. Erau acolo Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Eduard Kuznetsov, Aleksa Djilas, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Géza Szőcs, Aleksander Smolar, Jakub Karpiński, Helmut Sonnenfeldt, Jerzy Kosiński, Irena Lasota, Midge Decter, William Luers, Carlos Franqui, Humberto Belli, Richard Pipes, Susan Sontag, Carl Gershman, Daniel Pipes, Svetozar Stojanovici, Mihajlo Markovici, Michael S. Radu, Paul Hollander, Jan Vladislav, Antonín J. Liehm, Andrei Brezianu, Alvin Z. Rubinstein, Carlos Alberto Montaner. Lui János Kis autoritățile regimului comunist din Ungaria i-au refuzat pașaportul. Textul lui Miklós Haraszti, „Paradigma cizmelor”, a fost citit de Steve Wasserman, pe vremea aceea editorul seriei The New Republic Books.

Pregătind conferința, l-am vizitat pe Aleksandr Zinoviev într-o seară, în vara acelui an, la München. Avea pe pereți propriile picturi, cu lupi, tigri și alte asemenea lighioane. Privire fixă, discurs monocord, complet self-absorbed. Volumul cu prezentările de la acea conferință, inclusiv cea a lui Zinoviev, a apărut, coordonat de Judith Shapiro și de mine, la editura Macmillan, în 1991.

Pe la mijlocul anilor ’80, Zinoviev a dat un lung interviu Europei Libere. Discuția cu George Urban a apărut în lunarul britanic Encounter sub titlul „Portretul disidentului ca om sovietic” și a provocat multe discuții. Stilul lui Zinoviev era să pretindă că găsește raționalitatea poziției pe care de fapt o submina. Îi plăcea să contrazică și să pălmuiască orice prejudecată. De aici și voluptatea creării unor situații moralmente revoltătoare, precum apărarea menținerii mumiei lui Lenin în Mausoleul din Piața Roșie.

„Eroul tinereții noastre” se intitulează eseul literar și sociologic scris de Zinoviev la începutul anilor ’80 despre Stalin și stalinism. Multe din ideile acestui eseu, deopotrivă fascinant și iritant, au fost reluate în anii mai recenți. Cum relata The Economist în necrologul consacrat lui Zinoviev, întrebat de Vladimir Bukovski cum era posibil ca tocmai el să ajungă să-l apere pe Stalin, Zinoviev a răspuns: „Oricine îl poate ataca pe Stalin. Este mai interesant să găsești argumente în favoarea lui; fără el, familia mea ar fi rămas formată din țărani”. Evident că era vorba de o exagerare menită să-l exaspereze pe Bukovski. Și totuși, când acesta i-a replicat că milioanele de victime ale stalinismului au fost un preț cam mare pentru ascensiunea socială a familiei lui Zinoviev, filosoful a acceptat imediat critica. Antistalinismul era de fapt convingerea sa profundă, iar joaca de-a explicațiile sociologice nu era decât o altă față a naturii fundamental pesimiste a viziunii sale despre lumea în care ne este dat să trăim.

Logician de mare clasă, a cultivat paradoxul, sarcasmul și umorul negru. A scris romane și eseuri care au influențat puternic viziunea intelectualilor vestici despre comunism. Impactul scrierilor sale a fost uneori comparat cu cel al operei lui Soljenițîn. Pentru intelectualii din statele comuniste, scrierile lui Zinoviev, acest Swift al „socialismului real”, au contat imens. As aminti influența sa asupra interpretării socialismului lui Ceaușescu în dialogul dintre Dan Petrescu și Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus? Convorbiri libere într-o țară ocupată. Romanul sau, Înălțimile abisale, a fost publicat în Elveția în 1976. Tot acolo a apărut și Viitorul luminos.

Pe vremea aceea, Zinoviev era încă profesor la Facultatea de filosofie a Universității din Moscova, autor al unor studii respectate de logică simbolică. Cunoștea marxismul mai bine decât mulți dintre profitorii regimului bolșevic. În carte, descria viața din orașul „Ibansk” (mă abțin să propun aici echivalentul românesc!), atmosfera de ipocrizie, infinit plictis și cras oportunism din acel loc emblematic pentru viața din URSS în timpul lui Brejnev. Zinoviev avea plăcerea combinării ficțiunii cu documentul sociologic precis. Și-a construit o autobiografie menită să prezinte contradicțiile inevitabile din viața a ceea ce el însuși a identificat drept Homo Sovieticus.

Apropierea lui Zinoviev de Ghennadi Ziuganov și PC al Federației Ruse, exaltarea memoriei lui Lenin și susținerea pentru Slobodan Miloșevici, șocantele declarații despre Stalin (între altele, a susținut că Stalin avusese dreptate să-l aresteze în anii ’30 ca „terorist”), i-au făcut pe mulți să se îndoiască de trecutul disident al lui Zinoviev. Cred însă că ar fi o eroare să judecăm o biografie prin sincopele din finalul unei vieți. Iar aceste erori trebuie la rândul lor privite ca expresie a unei formule psihologice a unui personaj dostoievskian. Preluând cuvintele unui fost deținut politic, Serghei Miheiev, putem spune că Zinoviev a fost un om „nu tocmai sănătos și mai degrabă idealist, sensibil, emotiv și plin de contradicții”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.