Vladimir Tismăneanu

Referindu-se la Piața Universității, regretatul Petru Creția (1927–1997) recomanda la un moment dat ruperea definitivă a cordonului ombilical cu un trecut insalubru, sordid, maculat și maculant. Putem vorbi oare, cu falsă candoare, despre „iluzia anticomunismului”, adoptând un ton condescendent-sarcastic, atunci când știm bine că atât de mulți foști profitori ai comunismului (activiști, ideologi, securiști, delatori, hahalere mai mari ori mai mici) se pretind și astăzi anti-anticomuniști și perorează despre o presupusă „culpabilitate generală”, despre „universalitatea mocirlei”?

Principalul scop al mineriadei din iunie 1990 a fost distrugerea, prin teroare, intimidare și bestiale agresiuni fizice, a societății civile românești. Să amintesc că recomandările și concluziile Raportului Final au fost adoptate de către toți membrii Comisiei Prezidențiale, fără excepție, de la Monica Lovinescu, Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Radu Filipescu, Cristian Vasile, Dragoș Petrescu și Sorin Ilieșiu la Alexandru Zub, Levente Salat, Sorin Alexandrescu, Stelian Tănase, Gail Kligman, Andrei Pippidi, Mihnea Berindei, Romulus Rusan, N. Manolescu și Marius Oprea. Despre barbaria mineriadei (pe care am văzut-o/trăit-o sur le vif, atunci, la București) am scris un articol apărut la începutul lunii iulie 1990 în The New Republic, cu titlul „Homage to Golania”. Golania a fost numele zonei libere de neo-comunism, al Pieței Universității, în primăvara de grație a anului 1990. Era o aluzie la Catalonia omagiată cândva de George Orwell, la spiritul libertar, neînregimentat, spontan, care i-a scos întotdeauna din minți pe comuniști.

Am publicat acum câțiva ani pe blogul meu o fotografie de la acea cină istorică petrecută la Omni Shoreham Hotel, la care au fost prezenți Regele Mihai, Regina Ana, Principesa Margareta, Nicolae Manolescu, Mihai Botez, Dorin Tudoran, subsemnatul, printre alții... Trecut-au anii... În fine, câte nu ar mai fi de spus: despre mersul, direct de la aeroport în Piața Universității, serile acelui iunie tragic, despre primele întâlniri cu Mircea Mihăieș, despre ultima discuție cu Petru Creția, despre sosirea minerilor la GDS și rolul lui Gabriel Andreescu în a-i împiedica să se dedea la atacul comandat „de sus”, despre studentul disperat de la Arhitectură venit la GDS, rănit în creștet de lanțurile și bâtele „ortacilor” manipulați de securiștii ieșiți din vizuini pentru a-și savura revanșa, despre vizita la Constantin Țoiu („golan-scriitor”, îmi spunea cu mândrie) și Dora Scarlat, despre conversațiile cu Sorin Roșca-Stănescu (pe atunci unul dintre cei mai acerbi critici ai fesenismului) dar și cu Florin-Gabriel Mărculescu, ziarist de o impresionantă ținută morală, amândoi încă la România Liberă, dar și despre cele purtate cu Dorel Șandor (de-acum pe post de eminence grise) și cu N.S. Dumitru, mâna dreaptă a lui Ion Iliescu în Front, un personaj cam saugrenu care se visa un fel de Lenin pe baricadele unei imaginare revoluții proletare, despre eforturile de a găsi o explicație logică, alături de N. Manolescu, cât se poate de îngrijorat și revoltat, la ceea ce, în chip evident, nu era decât eterna, agresiva (i)logică a nomenclaturii asediate și isterizate.

Îmi amintesc și de revenirea acasă (ultima lună petrecută la Philadelphia, înaintea mutării la Washington), de conversația telefonică fără sfârșit purtată cu Ioan Petru Culianu, care voia să știe absolut totul despre ororile din București...

Am publicat atunci un interviu luat de Raluca Barac în revista 22, analizat pe larg de Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă. Titlul interviului salutat de autoarea „Undelor scurte” era „Paradoxul român”. Așa se intitula articolul transmis pe 31 august 1990, în care Monica Lovinescu se ocupa de perpetuarea moștenirilor bolșevice în România fesenizată, de pozițiile mele, ale lui Mihnea Berindei (1948–2016) și ale Ariadnei Combeș (1954–2016), fiica Doinei Cornea (1929–2018).

În acel text, care cred că ar merita studiat în manualele școlare, Monica Lovinescu cerea puterii „să renunțe la tehnicile leninisto-ceaușiste de care se slujește” și „să adopte singurele terapii în stare să vindece poporul român: memoria tuturor celor întâmplate, adevărul asupra lor, dialogul înlocuind monologul viciat de miasme comuniste, abandonarea democrației de tip «original» (doar a dat rezultatele lamentabile de până acum!) și înlocuirea ei prin democrație pur și simplu”. (vezi Monica Lovinescu, Etica neuitării, Humanitas, 2008, pp. 313-318).

Aceste idei ale Monicăi Lovinescu, membră a Comisiei Prezidențiale, au inspirat analizele, perspectiva și concluziile Raportului Final. Lucru pe care nu l-au putut ierta vechii și noii lachei, saltimbancii ideologici ai ambelor extreme, paleo și neo-săptămâniștii, politrucii îmbătrâniți întru dogme de mult ruginite, bufonii care se închipuie doctrinari de înaltă clasă, toți cei pentru care aerul proaspăt al societății deschise a reprezentat și reprezintă o primejdie mortală...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Am recitit recent faimoasa scrisoare de răspuns adresată de Hannah Arendt, pe 24 iulie 1963, marelui cărturar israelian, originar ca și ea din Germania, Gershom Scholem, în urma apariției controversatei ei cărți, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității Răului, și a polemicilor furibunde care au acompaniat-o. Cel puțin trei erau reproșurile lui Scholem, cu care Hannah Arendt împărtășea multe amintiri și sentimente, inclusiv iubirea pentru cel care a fost Walter Benjamin.

Mai întâi, era chestiunea sionismului. Pentru Scholem, Arendt nu dovedea necesarul atașament față de această doctrină politică. Gânditoarea îi atrăgea atenția că, deși legată prin vechi prietenii de unii lideri sioniști, în primul rând Kurt Blumenfeld, ea personal nu fusese niciodată sionistă. Pentru Scholem, reticențele legate de sionism ale Hannei Arendt țineau de faptul că ar fi fost legată, în tinerețe, de stânga germană, în special de aceea marxistă. Autoarea Originilor totalitarismului făcea cu acest prilej o afirmație extrem de importantă pentru cei interesați de biografia ei intelectuală, atât de intens intersectată cu marile dileme ale veacului XX. Nu, ea nu venea dinspre stânga, ci, dacă venea de undeva, acel tărâm originar era tradiția filosofiei germane.

Mai departe, Scholem îi obiecta în termeni duri tonul glacial, chiar arogant, cu care scrisese în cartea ei despre ceea ce-a implicat activitatea Consiliilor Evreiești în zonele ocupate de naziști. Nu faptele contau în acest caz, ci presupusa ei lipsă de empatie. Îi lipsea, scria Scholem, dragostea pentru poporul evreu (Ahabath Israel). Răspunsul Hannei Arendt mi se pare emblematic pentru ceea ce putem numi vocația cosmopolită a spiritului modern, refuzul încartiruirii într-o baracă de tip colectivist, al blocării în logica specioasă a colectivelor. Este ceea ce afirmă și scriitoarea croată Slavenka Drakulić, că atunci când „Noi” se substituie lui „Eu”, individul dispare, se dizolvă în magma adeziunilor fanatice. Astfel se naște cultul salvatorului magic. Locul demnității este luat de obediență, de înregimentare, de devotamente sectare. Credința se substituie rațiunii. Orbirea ia locul Luminilor.

Evreitatea era pentru Hannah Arendt un fapt ontologic, o realitate pe care nu s-a gândit niciodată să o ascundă ori să o nege: „Ai dreptate—nu sunt mișcată de niciun fel de «dragoste» de acest gen, și aceasta din două rațiuni: nicicând în viața mea nu am «iubit» vreun popor sau vreo colectivitate—nici poporul german, nici pe cel francez, nici pe cel american, nici clasa muncitoare ori altceva de același gen. În fapt, mi-am «iubit» doar prietenii și singura dragoste pe care o cunosc și în care cred este dragostea pentru persoane. În al doilea rând, această «dragoste pentru evrei» mi-ar apărea, întrucât sunt eu însămi evreică, drept ceva suspect. Nu pot să mă iubesc pe mine însămi ori ceva din care fac eu însămi parte”.

Cât privește relatarea a ceea ce s-a dezbătut în proces despre rolul Consiliilor, Hannah Arendt preciza că nu era vorba de perioada de până în 1941, ci de aceea care a urmat, când s-a ajuns la situații cel puțin problematice în care colaborarea a putut duce la colaboraționism. A le nega și a-i ataca pe aceia care îndrăznesc să le identifice, înseamnă prelungirea unui unmastered past, a unui trecut care nu a fost confruntat în chip deschis și onest. Pentru Hannah Arendt, nimic nu era mai important decât ceea ce filosofii secolului al XVIII-lea numeau truths of fact, adevărurile factuale pe care nu le poate oblitera nicio doctrină supra-individuală.

Scriu aceste rânduri și mă gândesc la resurecția pasiunilor colectiviste, primordialiste și chiar tribale în zilele noastre, ca și cum omenirea n-a învățat nimic din lecțiile unui secol mai violent, mai brutal și mai însângerat decât oricare altul în istorie. Mă gândesc cum renasc mituri pe care le credeam epuizate și compromise, cum se rostesc din nou lozinci belicoase și cum se contestă valoarea ireductibilă a individului. Totalitarismul a distrus ființa juridică și pe aceea morală. A le reclădi este un demers ce poate dura decenii.

Asemeni Hannei Arendt, nu-mi voi nega niciodată evreitatea, dar nu o voi transforma nici în scut, nici în iatagan. Dragostea mea va fi întotdeauna pentru prieteni, nu pentru entități colective. Aveam 20 de ani când am auzit din gura unui coleg de facultate o expresie peiorativă despre maghiari. Am reacționat oripilat. „Ce te bagi, tu nu ești ungur”, mi-a replicat personajul. Nu sunt ungur, dar orice jignire a unui semen al meu pentru că este ceea ce este o resimt ca pe o vătămare a propriei mele condiții umane. Identitatea ne este dată, dar ea nu este ceva înghețat, o construim noi înșine mereu, într-un dialog fără capăt cu sinele și cu lumea.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.