Vladimir Tismăneanu

„În psihanaliză, doar exagerările sunt adevărate”, scria Theodor W. Adorno. Voi începe și eu printr-o exagerare, spunând că problema centrală a gândirii politice este cea a salvării. Altfel spus, a fericirii, a nefericirii și a mântuirii. Revoluțiile moderne au loc pentru că un grup de oameni făgăduiesc altora că au găsit „rețeta fericirii”. Tot Adorno a formulat poate cel mai tulburător problema „poeziei” după Auschwitz și a avertizat asupra pericolului răsturnării suferinței printr-o așa-zisă distanță estetică. Această problemă, doar aparent de nișă, este de fapt desprinsă dintr-un buchet de întrebări cât se poate de apăsătoare și esențiale.

Care sunt narațiunile care vor înveștmânta cu sens ultima sută de ani, adică războaiele mondiale, violența politică și chiar și modernizarea? Sunt acestea narațiuni morale prin excelență sau putem vorbi de un alt tip narativ, distant și atrofiant? Pesemne că Adorno, în felul său, era pândit de cumulonimbuși similari... Nu îmi propun aici să pătrund pe teritoriul istoriei conceptuale de tip Koselleck și să găsesc etichete „ideale” care să pretindă o doză de discernere între oroarea violenței veacului trecut și ceea ce se cheamă narațiuni structurale, adică fenomenul modernității instituționale și economice. Îmi propun însă, pe cât posibil, să atrag în jocul dezbaterii de idei argumente și motive pentru o interogație complexă și multifațetată asupra spiritului unei epoci: acel Zeitgeist!

Istoricii percep denominația unor perioade în manieră descriptivă și nu bazat pe anumite concepte, să spunem, cauzale. În acest sens, periodizarea istorică devine strădania de a interpreta, și mai puțin aceea de a explica. Mă interesează cum putem uza de o perspectivă explicativă mai largă în privința veacului despre care vorbesc cel mai adesea, rămânând în același timp fidel modestiei epistemice a Hannei Arendt, cea care, în The Last Interview, declara: „I have no exact political philosophy that I could summon up with one ism”.

Așa cum a remarcat aceeași Hannah Arendt, în secolul al XX-lea s-au întâmplat câteva lucruri cu totul noi: în primul rând, masificarea socială s-a împerecheat cu o atomizare care a distrus nomos-ul tradițional și a deschis calea spre anomia politică definită drept spirit revoluționar, în fapt o explozie de utopie catarctică și violență extremă menite să împlinească Mileniul, aici și acum. Apoi, în urma acestor proiecte radicale devenite experiențe politice globale, au apărut marile grupuri de persoane dispersate, ceea ce tot Arendt a identificat drept populații superflue. Subiectul rămâne de o actualitate cât se poate de neliniștitoare. S-a produs atunci o accelerare fără precedent a timpului istoric care a făcut din istoria contemporană ceva cu totul aparte. Isaiah Berlin l-a numit „cel mai groaznic secol care a fost vreodată”. Avea în gând, cu siguranță, conflictele ideologice, crima în masă, cruzimea împotriva civililor pe timp de război, genocidul, și așa mai departe.

Date fiind aceste considerații, foarte mulți s-au întrebat, poate pe bună dreptate, cum anume ne mai raportăm la veacul al XX-lea? Moral? Structural, sociopolitic? În ambele feluri? Se exclud una pe cealaltă, cele două narațiuni? Sau vorbim pur și simplu de modernitate, care ea însăși a avut un tip de impact cel puțin echivoc? (adică, pe de-o parte, a produs emancipare; pe de altă parte, a produs noi și mult mai performante resurse de dominație). Un istoric de anvergură, Eric Hobsbawm, a spus că secolul XX a început de fapt în 1914 și s-a încheiat în 1989, ori mai precis, în 1991, odată cu năruirea imperiului deocratic numit URSS. Cred că s-a înșelat. Secolul XXI este implantat, prin dramele sale, în cel care, doar cronologic, l-a precedat.

Surprinderea Zeitgeist-ului secolului XX, și deci și a celui subsecvent, nu este deloc o operațiune ușoară. Chiar și așa, cheia de lectură morală asupra celor petrecute în istoria recentă a umanității pare a prevala în detrimentul tipului de narațiune structurală. Pentru Adorno și Horkheimer (Dialectica luminilor, Polirom, 2012), raționalitatea tehnologică a dus la fascism. Pentru Zygmunt Bauman, modernitatea a produs Holocaustul (vezi și cartea sa, Modernity and The Holocaust, Cornell University Press, 1989). Spiritul modernității este așadar cât se poate de ambiguu. După cum la fel de complicate rămân și periodizările.

În lumina acestor considerații, la ce anume ne putem aștepta de la secolul XXI? Unde începe el și, eventual, unde se va termina? Care este structura sa morală? Care este cezura esențială dintre epoci? Din nou, pare la fel de complicat de identificat, de vreme ce istoria se scrie sub ochii noștri. Nu ne putem, de pildă, opri din constatarea că atunci când se cere astăzi expulzarea imigranților, chiar și a celor născuți în țările de adopțiune, nu se spune cum, unde, de ce. Se recurge din nou la o mistică a statului-națiune, care aparent ține de alt secol, și care, știm bine, duce la excluziune, eliminare, în final la exterminare (este subiectul cărții lui Daniel Jonah Goldhagen, Hitler’s Willing Executioners). Este de fapt pusă în discuție moștenirea civic-universalistă a Luminilor. Este cumva suspendat proiectul civilizațional al modernității burgheze. Și atunci: care este Zeitgeist-ul secolului XX? Este istoria o morișcă repetitivă a unor elemente de identificare și configurare venite din epoci anterioare? La rigoare, este istoria pe care o scriem ceea ce Walter Benjamin numea „o privire retrospectivă către ruinele cumulative sociale”?

Există în viața indivizilor—și a națiunilor, dacă vrem—crize și macazuri pline de consecințe spectaculoase asupra viitorului. O astfel de perioadă a fost, cu siguranță, Renașterea, acel Zeitgeist nou al lumii, transpus, la acea dată, ca spirit al individualității și libertății. Un „Moise” al lui Michelangelo, sculptat cu mușchi încordați, personificare teribilă a voinței, era de fapt semnalul că sufletul umanității, care dormise în tăcere de-a lungul lungii nopți medievale, se trezise. Dragostea de libertate triumfase. Spiritul de nestăvilit al individualității își găsise la acea dată aripile bătând de-a lungul liniilor civilizației însăși. Știința, religia, politica i-au urmat îndeaproape. Cu toate acestea, tindem să nu ne mai referim la acea perioadă în cheie morală și acceptăm cu seninătate valoarea progresistă, dincolo de victimele reale, concrete, ale respectivelor transformări dramatice în structura spiritului lumii...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Referindu-se la Piața Universității, regretatul Petru Creția (1927–1997) recomanda la un moment dat ruperea definitivă a cordonului ombilical cu un trecut insalubru, sordid, maculat și maculant. Putem vorbi oare, cu falsă candoare, despre „iluzia anticomunismului”, adoptând un ton condescendent-sarcastic, atunci când știm bine că atât de mulți foști profitori ai comunismului (activiști, ideologi, securiști, delatori, hahalere mai mari ori mai mici) se pretind și astăzi anti-anticomuniști și perorează despre o presupusă „culpabilitate generală”, despre „universalitatea mocirlei”?

Principalul scop al mineriadei din iunie 1990 a fost distrugerea, prin teroare, intimidare și bestiale agresiuni fizice, a societății civile românești. Să amintesc că recomandările și concluziile Raportului Final au fost adoptate de către toți membrii Comisiei Prezidențiale, fără excepție, de la Monica Lovinescu, Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Radu Filipescu, Cristian Vasile, Dragoș Petrescu și Sorin Ilieșiu la Alexandru Zub, Levente Salat, Sorin Alexandrescu, Stelian Tănase, Gail Kligman, Andrei Pippidi, Mihnea Berindei, Romulus Rusan, N. Manolescu și Marius Oprea. Despre barbaria mineriadei (pe care am văzut-o/trăit-o sur le vif, atunci, la București) am scris un articol apărut la începutul lunii iulie 1990 în The New Republic, cu titlul „Homage to Golania”. Golania a fost numele zonei libere de neo-comunism, al Pieței Universității, în primăvara de grație a anului 1990. Era o aluzie la Catalonia omagiată cândva de George Orwell, la spiritul libertar, neînregimentat, spontan, care i-a scos întotdeauna din minți pe comuniști.

Am publicat acum câțiva ani pe blogul meu o fotografie de la acea cină istorică petrecută la Omni Shoreham Hotel, la care au fost prezenți Regele Mihai, Regina Ana, Principesa Margareta, Nicolae Manolescu, Mihai Botez, Dorin Tudoran, subsemnatul, printre alții... Trecut-au anii... În fine, câte nu ar mai fi de spus: despre mersul, direct de la aeroport în Piața Universității, serile acelui iunie tragic, despre primele întâlniri cu Mircea Mihăieș, despre ultima discuție cu Petru Creția, despre sosirea minerilor la GDS și rolul lui Gabriel Andreescu în a-i împiedica să se dedea la atacul comandat „de sus”, despre studentul disperat de la Arhitectură venit la GDS, rănit în creștet de lanțurile și bâtele „ortacilor” manipulați de securiștii ieșiți din vizuini pentru a-și savura revanșa, despre vizita la Constantin Țoiu („golan-scriitor”, îmi spunea cu mândrie) și Dora Scarlat, despre conversațiile cu Sorin Roșca-Stănescu (pe atunci unul dintre cei mai acerbi critici ai fesenismului) dar și cu Florin-Gabriel Mărculescu, ziarist de o impresionantă ținută morală, amândoi încă la România Liberă, dar și despre cele purtate cu Dorel Șandor (de-acum pe post de eminence grise) și cu N.S. Dumitru, mâna dreaptă a lui Ion Iliescu în Front, un personaj cam saugrenu care se visa un fel de Lenin pe baricadele unei imaginare revoluții proletare, despre eforturile de a găsi o explicație logică, alături de N. Manolescu, cât se poate de îngrijorat și revoltat, la ceea ce, în chip evident, nu era decât eterna, agresiva (i)logică a nomenclaturii asediate și isterizate.

Îmi amintesc și de revenirea acasă (ultima lună petrecută la Philadelphia, înaintea mutării la Washington), de conversația telefonică fără sfârșit purtată cu Ioan Petru Culianu, care voia să știe absolut totul despre ororile din București...

Am publicat atunci un interviu luat de Raluca Barac în revista 22, analizat pe larg de Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă. Titlul interviului salutat de autoarea „Undelor scurte” era „Paradoxul român”. Așa se intitula articolul transmis pe 31 august 1990, în care Monica Lovinescu se ocupa de perpetuarea moștenirilor bolșevice în România fesenizată, de pozițiile mele, ale lui Mihnea Berindei (1948–2016) și ale Ariadnei Combeș (1954–2016), fiica Doinei Cornea (1929–2018).

În acel text, care cred că ar merita studiat în manualele școlare, Monica Lovinescu cerea puterii „să renunțe la tehnicile leninisto-ceaușiste de care se slujește” și „să adopte singurele terapii în stare să vindece poporul român: memoria tuturor celor întâmplate, adevărul asupra lor, dialogul înlocuind monologul viciat de miasme comuniste, abandonarea democrației de tip «original» (doar a dat rezultatele lamentabile de până acum!) și înlocuirea ei prin democrație pur și simplu”. (vezi Monica Lovinescu, Etica neuitării, Humanitas, 2008, pp. 313-318).

Aceste idei ale Monicăi Lovinescu, membră a Comisiei Prezidențiale, au inspirat analizele, perspectiva și concluziile Raportului Final. Lucru pe care nu l-au putut ierta vechii și noii lachei, saltimbancii ideologici ai ambelor extreme, paleo și neo-săptămâniștii, politrucii îmbătrâniți întru dogme de mult ruginite, bufonii care se închipuie doctrinari de înaltă clasă, toți cei pentru care aerul proaspăt al societății deschise a reprezentat și reprezintă o primejdie mortală...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.