Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Am reascultat recent muzica lui Vladimir Vîsoțki, o muzică melancolică, tristă, un fel de fado siberian, amintind de vremurile însângerate ale stalinismului, o muzică sfâșietoare, asemeni amintirilor celor scăpați din lagăre.

O nostalgie încrustată în fiecare fibră a memoriei lor, dar și a noastră, a celor care refuzăm amnezia.

Ce rămâne din visurile generațiilor călcate în picioare, măcinate în malaxorul dialecticii revoluționar-utopice? Ce rămâne din ceea ce s-a pretins a fi soluția la toate injustițiile acestei lumi? Cum a fost posibilă marea demență a secolului al XX-lea? Care este de ce-ul a ceea ce numim, în lipsa unui termen mai adecvat, totalitarism? Ce rol a jucat ideologia, substratul ascuns, în fond mistic, al propagandei care a generat entuziasme.

A fost cumva nevoie de aceste lucruri? Cum se pot vindeca aceste răni? Cum s-a putut ca brigandul Djugașvili, înrudit prin atâtea fire secrete cu pictorul ratat Shickelgruber, să înlăture, cu cinism și perfidie, pe toți cei care fuseseră alături de Lenin în lupta pentru ceea ce fondatorul bolșevismului își închipuise a fi remediul împotriva barbariei? În fond, „ce-l mâna pe el în luptă”? Nu a fost de vină nici sufletul slav, nici lașitatea ființei umane, ci un proiect ideologic inspirat de cultul partidului unic, presupusa încarnare a „voinței generale”.

Escatologia marxistă și-a găsit pe teritoriul Rusiei un teritoriu neașteptat de exercițiu al axiomelor sale apocaliptice. Se vor fi înfiorat menșevicii—printre primii care au notat afinitățile dintre stalinism și nazism—, însă faptul rămâne: religia seculară, mitul mesianic al proletariatului ca grup, clasă, cum vreți să-i spuneți, s-a logodit cu cultul organizației secrete, cu exaltarea nihilistă a terorii, cu ceea ce Thomas Mann numea extazul demonismului. Totul a plecat dintr-un hybris al reconstrucției absolute și totale a condiției umane. Fascismul și comunismul pretindeau că salvează civilizația. Se opuneau unei tendințe pe care o identificau drept degenerarea lumii burgheze. Se voiau răspunsuri la organizarea scandaloasă a realității. Negau, cu febră demolatoare, „Sistemul”. O ură mistuitoare, necruțătoare în raport cu universul meschin, filistin, mercantil al unui capitalism decrepit.

Hegel nu a fost un precursor al fascismului. În niciun caz al nazismului. Și totuși, nu fără motiv, Isaiah Berlin îl număra printre inamicii libertății. Tot astfel îl identifică și Karl Popper în a sa Societate deschisă și inamicii săi. Pe de altă parte, Herbert Marcuse își încheia cartea Rațiune și revoluție citându-l pe Carl Schmitt, unul dintre gânditorii influenți ai celui de-Al Treilea Reich: „În ziua când Hitler a luat puterea, se putea spune că Hegel a murit”. La conferință la care am participat la Potsdam, Eric Hobsbawm ne-a spus că nu crede de fapt în valoarea comparației dintre cele două sisteme ideocratice. A insistat asupra momentului antifascist și a semnificației Războiului Civil spaniol. Mi se părea atunci, el, marele istoric, ostaticul unei perspective anacronice.

Îmi amintesc de o seară petrecută cu Alexandru Ivasiuc și soția sa, Tita Chiper, la ei acasă, pe strada Pictor Iscovescu. Alec ne-a citit dintr-o povestire care nu știu să fi fost publicată vreodată. Era, cred, în 1977. Tema: o recepție la o ambasadă vestică din Moscova, în timpul Marii Terori. Printre invitați: figuri de seamă ale nomenclaturii staliniste, vechi bolșevici care își așteptau înfrigurați arestarea și previzibila condamnare la moarte drept „dușmani ai poporului”. Un ambasador occidental îl întreabă pe unul dintre oaspeți dacă este interesat să participe la o partidă de vânătoare. Răspunsul sec al demnitarului bolșevic (citez, desigur, din memorie): „În acest veac, pe noi nu ne interesează vânătoarea clasică, ci aceea de oameni”.

Renunțarea orgolioasă la distincțiile dintre bine și rău, confuzia între social și alte planuri (lupta claselor sau cea a „raselor”). Ficțiuni ideologice care au permis substituirea umanității prin abstracții găunoase, justificate prin devotamentul pentru o invincibilă, perfectă „algebră a revoluției”. Citiți ultimele scrisori din închisoare ale lui Buharin ori „confesiunile” din marile procese moscovite, precum și cele ale unor Rajk sau Slánský: mărturii ale disponibilității sacrificiului definitiv pe altarul „Cauzei” sacralizate.

Deținuții lui Stalin au creat un folclor formidabil. Îmi amintesc că am ascultat cândva unul dintre cântecele Gulagului, interpretat de Dina Verny, celebra galeristă pariziană, fostul model al lui Maillol. „Tovarășe Stalin, sunteți un mare savant/Iar eu sunt doar un simplu zek sovietic”. Zek era echivalentul sovietic al deținutului din lagărele naziste. KZ–Gulag, relație cumplită, nume al agoniilor morale și politice ale secolului ideologiilor asasine. Ivan Denisovici, Margarete Buber-Neumann, Milena Jesenská, victimele de la Pitești, Primo Levi: nu vreau să șterg distincțiile, însă comparația se impune irezistibil. Ideologii neîndoios diferite, consecințe în fond identice.

Fanatic și intolerant, comunismul românesc a reprezentat o agresiune sistematică împotriva libertății umane.


O carte apărută în 2004 la Polirom oferă și azi o excelentă radiografie a ultimilor ani ai perioadei ceaușiste din istoria comunismului românesc. Este vorba de volumul O lume dispărută— Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici. Autorii celor patru incursiuni autobiografice sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, intelectuali remarcabili care reușesc să racordeze registrul propriei memorii la o perspectivă profundă asupra totalitarismului maniacal al „epocii de aur”. Mă bucur ori de câte ori am ocazia să semnalez acest volum și să-l recomand călduros tuturor celor care vor să priceapă dimensiunea halucinantă a Răului în acei ani, dar și mecanismele supraviețuirii morale și psihologice.

În aceste rânduri voi relua câteva idei din scenariul filmului Condamnați la fericire—Experimentul comunist în România. Filmul, scris și prezentat de mine, a fost regizat de Dinu Tănase și difuzat în 1992. Scenariul a apărut în 1991 la Brașov sub egida revistei Astra.

Reiau așadar ideile din ultima parte a volumului Condamnați la fericire. Analizam în textul meu construcția scenariului socialismului dinastic, mai cu seamă după 1977. Cutremurul a fost o șansă pentru Ceaușescu să-și fortifice dictatura personală și să pornească acțiunile distructive împotriva centrului istoric al Capitalei. Scenariul dinastic era legat nu numai de poziția Elenei ca real număr doi în partid și stat, dar și prin propulsarea lui Nicu întâi în fruntea UTC-ului, apoi ca prim-secretar la județul Sibiu și membru supleant al Comitetului Executiv. Românii erau sistematic înfometați în numele teoriilor lui Ceaușescu despre alimentația rațională a populației.

Ceremoniile cultului personalității deveneau tot mai mult ceremonii funebre. Pe măsură ce regimul își mărturisea caracterul aberant, totalmente irațional, se intensificau acțiunile de opoziție. Trebuie menționate cazurile unor intelectuali protestatari precum Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Dan Petrescu, Mihai Botez, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu. Să nu-l uităm pe Vasile Paraschiv, cel care a înfruntat sistemul în numele dreptului la sindicate libere. Țin să-i amintesc și pe intelectualii din Iași apropiați de Dan Petrescu: Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Al. Călinescu, Luca Pițu, Sorin Antohi.

Direcția reformistă este însă absentă în partid. Abia cu „Scrisoarea celor șase” se va întâmpla ceva important în nomenclatură, însă este simptomatic că niciun aparatcik din mai tânăra generație nu a semnat-o. În același timp, chiar la nivel de mase, se trece pragul răbdării și se produc revolte spontane împotriva terorii economice și politice.

Scriitorul și disidentul Paul Goma
Scriitorul și disidentul Paul Goma

De la mișcarea Goma și greva minerilor din Valea Jiului din 1977 până la revolta anticomunistă a muncitorilor din Brașov de la 15 noiembrie 1987 au fost traversați zece ani de coșmar, dar și de deșteptare. Partidul fusese anihilat ca organism viu (atâta cât putea fi el) și devenise cutia de rezonanță a exclamațiilor isterice ale unui despot mereu mai panicat. Venirea la putere în 1985 a lui Mihail Gorbaciov, strategiile cunoscute sub numele de glasnost și perestroika, deci măsurile de liberalizare și noua ofensivă antistalinistă, l-au exasperat pe Ceaușescu. Propaganda oficială abundă în atacuri împotriva „deviației de dreapta” din mișcarea comunistă internațională.


Același Ceaușescu care condamnase invazia Cehoslovaciei în 1968 propunea în 1989 acțiuni militare împotriva relegalizării sindicatului liber Solidaritatea în Polonia. „Scrisoarea celor șase” era de fapt ecoul în România al schimbărilor petrecute în URSS și în alte state ale Tratatului de la Varșovia. Ce conta era faptul că acei șase vorbeau din interiorul sistemului leninist. Cei șase, ca și amicii lor mai puțin vizibili precum Ion Iliescu și Marțian Dan, nu urmăreau schimbarea sistemului, ci doar liberalizarea sa. După căderea zidului Berlinului, eliberarea Pragăi și debarcarea lui Jivkov, Ceaușescu devenise în chip clar un anacronism istoric. În cartea mea Stalinism pentru eternitate mi-am propus să fac autopsia cadavrului acelui partid care l-a făcut posibil pe Ceaușescu.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG