În martie 1985, Mihail Gorbaciov i-a succedat obscurului Konstantin Cernenko ca secretar general al CC al PCUS. Nu era limpede atunci că relativ tânărul aparatcik va fi cel care va declanșa un val reformator ale cărui efecte vor fi prăbușirea blocului sovietic și dispariția URSS. Printre primii care au anunțat posibila orientare înnoitoare a lui Gorbaciov a fost Zdeněk Mlynář, fostul ideolog al Primăverii de la Praga, într-un articol publicat în L’Unita (Mlynář se afla în exil în Austria). Pe măsură ce Gorbaciov se angaja tot mai hotărât în direcția antistalinistă, devenea clar că sistemul intrase în faza ultimă a maladiei sale. Se întețea conflictul dintre reformatori și conservatori, iar societatea civilă devenea o forță majoră a schimbării. Prindeau ființă mii și mii de grupuri informale, preocupate de recuperarea memoriei și doritoare să afirme drepturile omului.
Acum, Uniunea Sovietică a sucombat, utopia leninistă a eșuat lamentabil și nu puțini militanți ai stângii recunosc anacronismul postulatelor bolșevice. În același timp, unele chestiuni nu și-au pierdut întru totul relevanța: Mai are socialismul un viitor în pofida moștenirilor terifiante ale sovietismului? Pot fi democrația și socialismul reconciliate în numele principiilor universale ale justiției sociale? Acestea au fost principalele probleme dezbătute în 1968 sub semnul acelei năzuințe către „socialismul cu chip uman” cunoscută drept Primăvara de la Praga. Programul de Acțiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia adoptat în aprilie 1968 a fost un document care i-a exasperat pe liderii sovietici din epocă și pe aliații lor din Tratatul de la Varșovia. Multe dintre ideile acestui document au fost ulterior îmbrățișate de Gorbaciov, după ce a ajuns în fruntea PCUS. Ceea ce nici Programul cehoslovac, nici liderul sovietic nu acceptau era necesitatea vitală a pluralismului, inclusiv competiția liberă a partidelor politice.
Gorbaciov și-a dat demisia din PCUS după puciul avortat din august 1991, finalmente pierzându-și poziția de președinte al URSS odată cu decesul Uniunii. Chiar și după acest moment crucial, Gorbaciov a continuat să nutrească iluzii în ceea ce privește posibilitatea transformării leninismului într-un sistem democratic. Atașat ideilor lui Nikolai Buharin privind posibilitatea unui „bolșevism democratic”, Gorbaciov rămâne convins că a existat o tendință „liberală”, anti-autoritară în scrierile târzii ale lui Lenin și că a fost vina lui Stalin de a fi trădat această potențialitate, construind un monstruos sistem totalitar. Evident, există mai mult decât o dimensiune în moștenirea lui Lenin, ceea ce nu înseamnă că Stalin a inventat un nou sistem. Toate instituțiile utilizate de către Stalin spre a fortifica totalitarismul existau sub Lenin (inclusiv Gulagul în stadiu embrionar).
Cariera lui Gorbaciov s-a desfășurat în universul cenușiu al aparatului politic. În scrierile sale, inclusiv cele mai recente, orizontul teoretic al lui Gorbaciov este îngust, chiar banal. Se complace în generalizări insipide despre „dreptul la libertatea opțiunii individuale” și „complexitățile unei lumi a interdependențelor”, însă dovedește prea puțină cunoaștere a tradiției disidente. Pe scurt, continuă să gândească și să vorbească în limba de lemn. Nu se îndoiește că reformele de la vârf erau calea regală a transformării sistemice. Poate că lucrurile să fi stat astfel în URSS, însă experiența poloneză vorbește despre rolul fundamental al societății civile, deci al mișcărilor independente de la baza societății în distrugerea despotismului leninist. Consideră că ar fi trebuit să fie mai categoric în opoziția față de forțele dogmatice, însă crede în continuare că reformele trebuiau să fie introduse prin partid, nu împotriva acestuia. Aici aflăm marea distincție între Gorbaciov și adversarul său, Boris Elțîn: acesta din urmă a știut, mai ales după 1989, că partidul leninist devenise principala forță a reacțiunii conservatoare neobolșevice.
Un Imre Nagy a constatat prăpastia dintre promisiunea marxismului originar și realitățile cumplite ale sovietismului. Tocmai această discrepanță șocantă făcea ruptura cu partidul de tip leninist, exclusivist și intolerant, un imperativ moral, iar Nagy și camarazii săi au avut curajul de a opera această despărțire. Nu fără un amar sentiment al înfrângerii finale a crezului leninist, Gorbaciov admite în zilele noastre că a existat ceva putred în chiar ideologia inițială, respectiv cultul bolșevic al violenței revoluționare și disprețul pentru legalitate.
Aceasta este lecția ce poate fi extrasă din experiența bolșevismului: faptul că niciun țel, oricât de generos formulat, nu poate justifica mijloace inumane și că sacralizarea scopului și repudierea moralității tradiționale au fost cauzele fundamentale ale catastroficului eșec al tuturor eforturilor de a construi utopia societății fără clase. În egală măsură, trebuie recunoscut că reformele gorbacioviste—perestroika, glasnost, renunțarea la doctrina Brejnev a „suveranității limitate”—au fost un catalizator pentru mobilizarea mișcărilor civice care au dus la prăbușirea sistemului.