Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În 1990, ne amintim cu toții, țara condusă de Ion Iliescu a fost lăudată și aplaudată de lumea democratică pentru calitatea noii „democrații originale”. Pentru vigoarea și credibilitatea ei simbolizate de Miron Cozma și fasciile sale. Nici vorbă pe atunci, pe vremea „plăcintei” pe care FSN-ul nu accepta să o împartă cu nimeni altcineva, de „izolare internațională”. În acei ani de autoritarism paternalist, de mascaradă pseudo-democratică și de spoliere mafiotică a economiei naționale, românii au învățat, ar trebui să credem, ce înseamnă veritabila democrație.

Așadar, Ion Iliescu, omul fără regrete, dar cu vanități cât Everestul, patronul din umbră al noii formațiuni de dreapta-centru-stânga, a fost permanent frământat, alarmat, iritat. Nu de virajul cleptocratic al mult-îndrăgitului (de către el) trust de interese economice numit și PSD. În fapt, ceea ce s-a produs în ultimii 30 de ani este împlinirea visului lui Iliescu. Grija cea mare a lui Ion Iliescu a fost bunăoară „stilul nedemocratic” al președintelui care a condamnat comunismul, Traian Băsescu. Crescut într-o cultură a conspirației (secta bolșevică numită PCR), a permanentei dedublări, a cuvântului transformat în delațiune, Iliescu a rămas mereu marele maestru al intrigilor de culise, al combinațiilor oculte, lipsite de principii ori de valori, măsluite propagandistic de fidelii săi discipoli.

De-a lungul deceniilor, Ion Iliescu a vorbit mult, patetic și răsunător despre clasa muncitoare, despre „morala proletară”, dar nu s-a gândit vreodată să stea de vorbă cu Vasile Paraschiv, cel care, pe vremea când Iliescu era ministrul tineretului și prim secretar al CC al UTC, deci în 1968, a decis să renunțe la calitatea de membru al PCR. Nu propagandistul Ion Iliescu (șef de secție sub Dej, secretar al CC al PCR însărcinat cu ideologia între 1969–1971, etc., etc.) a fost exponentul acestei clase, ci muncitorul autentic Paraschiv, cel care și-a riscat viața pentru a demasca regimul drept ceea ce era: o organizație teroristă a împilării, jefuirii și umilirii cetățenilor țării. PCR nu a „dat” nimic românilor: a acaparat abuziv avuția națională și și-a permis să dicteze cum să se nască, cum să trăiască și cum să moară oamenii.

Trecutul nu este o altă țară. Ceea ce s-a petrecut în urmă cu trei decenii, ori cu patru, contează pentru definirea opțiunilor de azi. Au existat eroi autentici, ei trebuie cunoscuți și recunoscuți. Cosmetizările fariseice nu trebuie să ne inducă în eroare.

Un faimos anarhist spunea că „pasiunea distrugerii este creatoare”. Mă îndoiesc: din distrugere se naște distrugere, violența generează violență, iar minciuna zămislește minciună. Nu știu ca vreunul dintre noii PSD-iști să fi omagiat în vreun fel memoria lui Vasile Paraschiv. N-am observat în luările lor de cuvânt și de poziție nicio vorbă despre necesitatea condamnării trecutului totalitar. Și, până la urmă, de ce ar face-o? Practicanți ai falsului istoric și mistificatori ai prezentului, ei se complac în larvara torpoare a unei existențe fără dileme și fără repere. Eroul disident Vasile Paraschiv a trăit în adevăr. Comisarul ideologic Ion Iliescu a trăit și trăiește în opusul adevărului.

Din fericire, au existat totuși și entități care au știut să respecte acest adevăr istoric despre care vorbesc eu aici. De pildă, Grupul pentru Dialog Social, care acorda Premiul GDS pentru anul 2006—anul condamnării dictaturii comuniste din România—disidenților Ionel Cană și Vasile Paraschiv. Cu acea ocazie, cele două personalități ale disidenței românești au și rememorat evenimente din perioada totalitară, când orice acțiune împotriva regimului era aspru sancționată, de la bătăi, până la internarea în spitale psihiatrice sau pedeapsa cu închisoarea.

Ionel Cană, lider fondator al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), pe care l-a organizat în anul 1979, spunea că, în opinia lui, disidența din România a îmbrăcat trei forme, fiecare cu meritele ei incontestabile: disidența individuală, disidența de grup amorf (gen Paul Goma) și disidența de grup organizat, cum a fost cazul SLOMR.

„Pusee antidemocratice pun țara într-o lumină nefavorabilă în afara granițelor”, afirma cândva, cu bătaie în direcția știută, cunoscutul arbitru al calmului politic, ființa renumită pentru moderație încă de pe vremea represiunilor anti-studențești din 1958–1960, omul care l-a primit pe Regele Mihai cu brațele deschise când a revenit prima oară în țară după mai bine de patru decenii de surghiun, cel care nu a avut nimic de-a face cu dezmățul pogromist al minerilor din iunie 1990, nici cu scenariile asurzitoare și aiuritoare despre teroriști, fantasme terifiante menite să ducă la blocarea revoluției și la fratricid. Yogi și comisarul se intitulează un volum de eseuri de Arthur Koestler. Îmi propun să vorbesc aici despre disident și comisar. Două arhetipuri existențiale, două modalități de confruntare a istoriei, două viziuni despre relația dintre scopuri și mijloace.

Ion Iliescu (90 de ani) și Vasile Paraschiv (1928–2011) au aparținut aceleiași generații. Au militat inițial în același partid, convinși amândoi de promisiunile sale egalitariste. Cel dintâi a rămas convins de „nobilele idealuri”, cel de-al doilea le-a denunțat drept legende menite să servească unei caste parazitare, o „nouă clasă” cum a numit-o un alt mare apostat, disidentul iugoslav Milovan Djilas.

Când Vasile Paraschiv era torturat de Securitate, Ion Iliescu ținea discursuri la Congresul Educației și Culturii Socialiste, adică al imbecilizării naționale. Când Vasile Paraschiv era declarat nebun și supus unor barbare „tratamente” aplicate de psihiatri ce-și călcau în picioare jurământul hipocratic, Ion Iliescu, membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR și prim-secretar al Comitetul Județean Iași, pontifica despre „societatea socialistă multilateral dezvoltată”.

Acesta este adevărul istoric, chiar dacă Ion Iliescu a preferat tot timpul să-l învăluie în ambiguități, sofisme și jenante distorsiuni. Ar fi fost de dorit ca liderul „onorific” al stângii românești (un personaj real, un Godfather veritabil, un patriarh leninist de tip Deng Xiaoping, un militant aguerri din categoria „pură și dură”, nu un trâmbițaș de ocazie precum diverșii epigoni interșanjabili pe care i-a manevrat după cum i-a convenit și pe care, în chip cert, i-a disprețuit) să probeze curajul unei asumări a propriei biografii politice, așa cum a făcut-o în 1995 Alexandru Bârlădeanu la moartea lui Corneliu Coposu. Ar fi putut spune, asemeni veteranului economist marxist, că, membri ai aceleiași generații fiind, în noiembrie 1968, cu admirabilă demnitate, Vasile Paraschiv a ales calea cea dreaptă, în timp ce el, Ion Iliescu, în decembrie 1968 a aprobat (ori poate că a inițiat?) represiunea împotriva demonstrației studențești de Crăciun (documentele există, există și martorii). Dar nu a făcut-o și nu o va face. Cititorii acestui articol pot spune de ce...

În schimb, ni s-au servit mereu aceleași obosite clișee, aceleași exasperante născociri. Aș mai spune ceva. Îl putem compara, prin contrast, pe Vasile Paraschiv cu alte figuri cunoscute din anii dictaturii, să spunem cu menestrelul stalinismului național, Adrian Păunescu, jelit până la sațiu, când a murit, pe televiziunile remorcate și în paginile, înrudite cu acestea, ale Jurnalului Național. Dar comparația, cred eu, este mai frapantă și poate mai revelatoare cu cineva din generația sa, cu un personaj cu care găsim elemente comune până la un punct (vârsta, speranțele tinereții, năzuința spre o „lume nouă”, unele idealuri împărtășite la un moment dat). În acest sens, mi se pare important să ne gândim la aceste destine paralele: al omului revoltat Paraschiv și al obedientului aparatcic Iliescu. Priviți-le fotografiile și veți constata distanța astronomică dintre două universuri politice și axiologice. Pandantul calvarului lui Paraschiv a fost eternul zâmbet (rânjet) bolșevic al ideologului de ieri, de azi și, vai, de mâine...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG