Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Au trecut mai bine de trei decenii de la avalanșa de evenimente care au dus la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est și Centrală. În analiza acestei perioade, trebuie mereu să ne amintim de unde s-a plecat. Revoluțiile din 1989 au pus capăt experimentelor de inginerie socială inspirate de utopia leninistă și au permis renașterea forțelor democratice, a economiei de piață și a societății civile. Deceniile care s-au scurs au fost marcate, deopotrivă, de nobile vise de justiție și egalitate, pe de-o parte, ca și de frustrări, nevroze și dureroase dezamăgiri, pe de alta.

Alegeri libere și oneste au avut loc în multe dintre aceste țări, însă rezultatele lor nu au fost întotdeauna de natură să împlinească dezideratele forțelor anticomuniste. Militantismul civic, atât de puternic la începutul anilor ’90, și-a pierdut enorm din forța de mobilizare.

Pe linie pozitivă, suveranitatea populară a înlocuit monopolul puterii exercitat de autoproclamate „avangarde proletare”. Monismul ideologic al leninismului s-a destrămat. Imperfectă, desigur, domnia statului de drept se face simțită în viața cotidiană a acestor societăți (cu regretabile derapaje în Ungaria lui Viktor Orbán). Deși formele și retorica democratică sunt prezente, substanța valorilor democratice și dezvoltarea unei culturi politice întemeiată pe încredere și toleranță sunt încă puse sub semnul întrebării. Să nu uităm, libertatea este întotdeauna și libertatea forțelor ostile democrației.

Peisajul postcomunist este încă bântuit de fantome ideologice premoderne—colectivismul tribal, fundamentalismul clerical și populismul etnocentric. Cinismul și disprețul pentru intelectuali sunt omniprezente. Deși memoria istorică este necontenit invocată în dezbaterile publice, narațiuni bazate pe autocompătimire și autoglorificare continuă să fie prezente, adeseori în detrimentul unei scrutări lucide a trecutului. Iar mult aclamata privatizare s-a dovedit prea adesea un paravan pentru jefuirea resurselor economice de către elite mai mult sau mai puțin regenerate.

Justificata dorință de asumare a trecutului (comunist și precomunist) a deraiat în nu puține cazuri în demagogie și noi forme de maniheism istoric. Cu alte cuvinte, arena postcomunistă este una a confuziei și incertitudinilor în care se confruntă forțe democratice cu cele care detestă pluralismul. Nu este cazul să ne dedăm la inutile și sterile lamentații. Toate aceste evoluții sunt cât se poate de firești, mai cu seamă dacă ne gândim la imensa corupție ce a caracterizat ultimul stadiu al comunismului. Sfârșitul iluziilor este cât se poate de normal pentru o perioadă postrevoluționară.

Din perspectivă istorică, după fiecare convulsie socială majoră, sentimentelor de euforie le iau locul stări de spirit deprimate și obsesii legate de trădări și capitulări. Aici este miezul chestiunii: în unele state postcomuniste, constituția libertății ca sinteză între legalitate și legitimitate s-a întrupat credibil în noile structuri politic-instituționale. În altele, din păcate, acest nou contract social a fost în chip continuu subminat de jocul pasiunilor necontrolate și de capacitatea de repliere a fostelor oligarhii nomenclaturiste. Corupția pare să fie o maladie ce afectează toate aceste state, în grade diferite, desigur.

Pornind de la experiența Europei de Răsărit și Centrale, politologii au sugerat cel puțin două modele de tranziție dinspre autoritarismul leninist către ceea ce Karl R. Popper numea „societate deschisă”. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că tranzițiile ar fi succese depline în unele țări (flancul nordic) și eșecuri absolute în altele (zona sud-estică). Nicio tranziție nu a fost pe deplin netedă și ușoară, însă nu se poate nega faptul că au existat distincții semnificative în termeni de viteză, orientare și voință politică democratică între, să spunem, Republica Cehă și România (mai ales cea de dinainte de alegerile din noiembrie 1996).

Toate aceste diferențe și decalaje nu trebuie însă nicicum absolutizate. Moștenirile culturale, fără îndoială importante, nu trebuie „esențializate” pentru construirea unor presupuse fatalități istorice. Culturile politice se află în evoluție, iar rolul elitelor politice și economice este tocmai de a sfida clișeele paralizante. Este limpede că viitorul ne rezervă încă multe surprize și că noile democrații mai au încă multe primejdii de confruntat în drumul către construirea unor societăți civile viabile și a unor economii prospere. Oricare ar fi acele trăsături ale noilor societăți care l-au făcut pe Václav Havel să vorbească despre un „coșmar postcomunist”, un lucru este cert: vremurile unanimității înregimentate și ale acceptării forțate a conceptului oficial de fericire umană sunt definitiv sfârșite.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

În 1980, an din atâtea puncte de vedere crucial pentru destinul Europei de Răsărit, se năștea Solidaritatea, iar Czesław Miłosz (1911–2004) primea Nobelul pentru literatură. Printre inspiratorii sindicatului liber se aflau intelectuali care se formaseră citând eseul Gândirea captivă, publicat de Miłosz în Franța în 1952, în plin Război Rece. Poemele lui Miłosz, inclusiv cele din anii ocupației naziste, ca și eseurile sale, mai ales cele scrise după decizia de a rămâne în Occident în 1951, au influențat generații de gânditori și activiști antitotalitari.

În aceste rânduri mă voi referi mai ales la Gândirea captivă, carte fundamentală pentru priceperea mecanismelor de aservire a gândirii în logocrațiile totalitare. În același timp, țin să amintesc scrierile lui Paul Goma, ca și volumul de dialoguri dintre Dan Petrescu și Liviu Cangeopol (Ce-ar mai fi de spus), documente semnificative ale disidenței intelectuale din România. Mai apoi, despre Miłosz și Murti-Bingism ca formă de autoamăgire a intelectualilor în societățile totalitare a scris Nicolae Manolescu în volumul Inutile silogisme de morală practică.

De ce contează Orwell se intitulează o carte a eseistului anglo-american Christopher Hitchens, publicată în 2002. În consonanță cu acest titlu, aș spune că, dincolo de imensa valoare a poetului, Miłosz contează, alături de un Orwell, dar și de un Arthur Koestler ori de un Albert Camus, pentru că a oferit fundamente morale rezistenței antitotalitare. În timp ce un Jean-Paul Sartre publica, în plin stalinism, la începutul anilor ’50, eseul de tristă amintire Les communistes et la paix, apologie aberantă a politicii externe sovietice, Camus și Miłosz au îndrăznit să denunțe impostura etică a bolșevismului.

În eseul său, scris după sfâșietoarea despărțire de Polonia, Miłosz a oferit o taxonomie, ori mai precis spus o caracterologie a supunerii față de teleologia escatologică a marxismului. Intelectualii analizați de el îi fuseseră prieteni (cu Jerzy Andrzejewski petrecuse anii războiului împreună, participând la rezistența antifascistă și publicând în presa clandestină). Ulterior, va scrie despre unii dintre aceștia în fascinantele amintiri publicate sub titlul ABC-ul lui Miłosz.

Nu puțini au fost criticii lui Miłosz în raport cu Gândirea captivă: Gustaw Herling-Grudziński, unul dintre stâlpii revistei de exil Kultura, i-a reproșat că în chip aproape pervers ar fi justificat complicitatea cu sistemul. Alții au vorbit despre fatalismul perspectivei miłosziene. În realitate, poetul propunea, prin termenul de Ketman, o explicație pentru disponibilitatea intelectualilor (ori a multora dintre ei) de a se „angaja” de partea mișcărilor utopic-radicale a căror victorie apărea drept iminentă, ori chiar inevitabilă.

Ceea ce era denunțat în eseul lui Miłosz era îngenuncherea duplicitară în fața unei Istorii fetișizate și divinizate. Hegelianismul marxizant, inclusiv în versiunea sa degenerat stalinistă, era supus unei analize neiertătoare. Nu era o poziție comodă în acei ani, iar stânga vestică nu a salutat volumul lui Miłosz. A fost acuzat, ca și Koestler, de „trădare”, apostazie, anticomunism visceral (pentru Sartre, „anticomunistul era un câine”). Printre puținele publicații care au discutat serios ideile sale au fost Encounter și Partisan Review (Nicola Chiaromonte a recenzat elogios Gândirea captivă).

Ulterior, după stabilirea în Statele Unite (unde a predat literaturi slave la University of California din Berkeley), Miłosz a fost tot mai acceptat în cercurile culturale dominante. A știut întotdeauna să-și păstreze demnitatea și a scris fără menajamente împotriva duplicității, fariseismului și lașității morale. Tocmai de aceea a fost amuzant să vezi cum un cunoscut poet american, Robert Pinsky, îl elogia, scriind în The New York Times că Gândirea captivă nu ar fi atât o operă anticomunistă, cât mai degrabă o „relatare privind capcanele, compromisurile, auto-înșelările și ipocriziile sinucigașe ale intelectualilor într-un stat polițienesc”. În ce mă privește, am citit cartea lui Miłosz tocmai ca o analiză a mirajului ideologic din tiraniile bazate pe supremația „Noii Credințe”, cum a numit el doctrina marxistă.

Evident, Miłosz disprețuia și detesta orice despotism, însă cel comunist nu a fost unul tradițional. Fără mitul istoriosofic-salvaționist care i-a fost substanță vitală, acest tip de tiranie nu ar fi fost cu putință. Evident, după moartea lui Stalin s-a produs destrămarea „vrăjii” ideologice. Însă duplicitatea explorată de Miłosz a continuat să facă ravagii. Gândirea captivă rămâne o carte importantă pentru că în ea se discută, cum scria chiar Miłosz în februarie 1981, cauzele profunde ale aspirației spre certitudini absolute, fie ele și cele mai iluzorii.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG