Au trecut mai bine de trei decenii de la avalanșa de evenimente care au dus la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est și Centrală. În analiza acestei perioade, trebuie mereu să ne amintim de unde s-a plecat. Revoluțiile din 1989 au pus capăt experimentelor de inginerie socială inspirate de utopia leninistă și au permis renașterea forțelor democratice, a economiei de piață și a societății civile. Deceniile care s-au scurs au fost marcate, deopotrivă, de nobile vise de justiție și egalitate, pe de-o parte, ca și de frustrări, nevroze și dureroase dezamăgiri, pe de alta.
Alegeri libere și oneste au avut loc în multe dintre aceste țări, însă rezultatele lor nu au fost întotdeauna de natură să împlinească dezideratele forțelor anticomuniste. Militantismul civic, atât de puternic la începutul anilor ’90, și-a pierdut enorm din forța de mobilizare.
Pe linie pozitivă, suveranitatea populară a înlocuit monopolul puterii exercitat de autoproclamate „avangarde proletare”. Monismul ideologic al leninismului s-a destrămat. Imperfectă, desigur, domnia statului de drept se face simțită în viața cotidiană a acestor societăți (cu regretabile derapaje în Ungaria lui Viktor Orbán). Deși formele și retorica democratică sunt prezente, substanța valorilor democratice și dezvoltarea unei culturi politice întemeiată pe încredere și toleranță sunt încă puse sub semnul întrebării. Să nu uităm, libertatea este întotdeauna și libertatea forțelor ostile democrației.
Peisajul postcomunist este încă bântuit de fantome ideologice premoderne—colectivismul tribal, fundamentalismul clerical și populismul etnocentric. Cinismul și disprețul pentru intelectuali sunt omniprezente. Deși memoria istorică este necontenit invocată în dezbaterile publice, narațiuni bazate pe autocompătimire și autoglorificare continuă să fie prezente, adeseori în detrimentul unei scrutări lucide a trecutului. Iar mult aclamata privatizare s-a dovedit prea adesea un paravan pentru jefuirea resurselor economice de către elite mai mult sau mai puțin regenerate.
Justificata dorință de asumare a trecutului (comunist și precomunist) a deraiat în nu puține cazuri în demagogie și noi forme de maniheism istoric. Cu alte cuvinte, arena postcomunistă este una a confuziei și incertitudinilor în care se confruntă forțe democratice cu cele care detestă pluralismul. Nu este cazul să ne dedăm la inutile și sterile lamentații. Toate aceste evoluții sunt cât se poate de firești, mai cu seamă dacă ne gândim la imensa corupție ce a caracterizat ultimul stadiu al comunismului. Sfârșitul iluziilor este cât se poate de normal pentru o perioadă postrevoluționară.
Din perspectivă istorică, după fiecare convulsie socială majoră, sentimentelor de euforie le iau locul stări de spirit deprimate și obsesii legate de trădări și capitulări. Aici este miezul chestiunii: în unele state postcomuniste, constituția libertății ca sinteză între legalitate și legitimitate s-a întrupat credibil în noile structuri politic-instituționale. În altele, din păcate, acest nou contract social a fost în chip continuu subminat de jocul pasiunilor necontrolate și de capacitatea de repliere a fostelor oligarhii nomenclaturiste. Corupția pare să fie o maladie ce afectează toate aceste state, în grade diferite, desigur.
Pornind de la experiența Europei de Răsărit și Centrale, politologii au sugerat cel puțin două modele de tranziție dinspre autoritarismul leninist către ceea ce Karl R. Popper numea „societate deschisă”. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că tranzițiile ar fi succese depline în unele țări (flancul nordic) și eșecuri absolute în altele (zona sud-estică). Nicio tranziție nu a fost pe deplin netedă și ușoară, însă nu se poate nega faptul că au existat distincții semnificative în termeni de viteză, orientare și voință politică democratică între, să spunem, Republica Cehă și România (mai ales cea de dinainte de alegerile din noiembrie 1996).
Toate aceste diferențe și decalaje nu trebuie însă nicicum absolutizate. Moștenirile culturale, fără îndoială importante, nu trebuie „esențializate” pentru construirea unor presupuse fatalități istorice. Culturile politice se află în evoluție, iar rolul elitelor politice și economice este tocmai de a sfida clișeele paralizante. Este limpede că viitorul ne rezervă încă multe surprize și că noile democrații mai au încă multe primejdii de confruntat în drumul către construirea unor societăți civile viabile și a unor economii prospere. Oricare ar fi acele trăsături ale noilor societăți care l-au făcut pe Václav Havel să vorbească despre un „coșmar postcomunist”, un lucru este cert: vremurile unanimității înregimentate și ale acceptării forțate a conceptului oficial de fericire umană sunt definitiv sfârșite.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.