Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Cartea neagră a comunismului a fost publicată cu un enorm succes în Franța, acolo unde a vândut foarte rapid peste 200.000 de exemplare. Traducerile ei în italiană și germană au devenit, și ele, best-sellers. Apariția cărții în Europa Est-Centrală a dus însă la nesfârșite polemici și dezbateri legate de responsabilitățile, complicitățile și consecințele crimelor comuniste. Ceea ce reușește Cartea neagră a comunismului să demonstreze este că ideologia comunistă, în versiunea ei leninistă (și, cineva ar face bine să admită, a fost și singura aplicare „cu succes” a dogmei originare), a fost de la început adversara valorilor drepturilor individuale și libertății umane.

În pofida retoricii sale hipertrofiate despre emanciparea de sub opresiune și necesitate, saltul în regatul libertății anunțat de părinții fondatori s-a dovedit a fi, de fapt, un foarte ideologic experiment de inginerie socială. Însăși ideea de justiție independentă a fost respinsă drept „putred liberalism”. Partidul definea ceea ce este și nu este legal: la fel cum în Germania lui Hitler ticăloasele Legi de la Nürnberg din 1936 au fost o ficțiune juridică dictată de obsesii rasiale naziste, și bolșevismul a subordonat de la bun început justiția intereselor de partid.

Pentru Lenin, dictatura proletariatului însemna guvernarea prin forță și neîngrădit de vreo lege. Dușmanul de clasă trebuia eliminat, distrus, strivit fără nicio urmă de remușcare. Andrei Vîșinski, procurorul isteric al lui Stalin în timpul proceselor-spectacol din anii 1930, a împins această macabră logică la extrem atunci când a transformat mărturiile acuzaților în principalul argument al condamnării lor la moarte. Cu alte cuvinte, prezumția de nevinovăție a fost înlocuită de o universalizată prezumție de vinovăție.

Idealurile utopice au fost utilizate spre a legitima cele mai mari abuzuri împotriva adversarilor politici, definiți doar în relație cu interesele unei auto-intitulate avangarde revoluționare. Suspiciunea paranoidă privind infiltrațiile, subversiunea și trădarea a constituit trăsătura dominantă a tuturor culturilor politice comuniste, din Rusia în China și din România în Iugoslavia.

Partidele leniniste care jucau în mod oficial cartea parlamentarismului democratic (în Franța și Italia după cel de-Al Doilea Război Mondial) nu au fost mai puțin intolerante cu devierile de la linia ortodoxă decât cele similare aflate la putere (cu diferența că primele nu-și puteau lichida fizic presupușii spioni și agenți). Probabil că toți cei care vor să înțeleagă natura și sensurile leninismului ar trebui să citească romanul Demonii al lui Dostoievski. Într-adevăr, capitolul despre Rusia din Cartea neagră, precum și iluminanta prefață a lui Martin Malia la ediția americană, arată cum bolșevismul și-a avut rădăcini adânci în cultura extremismului apocaliptic al intelighenției revoluționare ruse.

Nu există nicio revelație spectaculoasă în Cartea neagră: până la urmă, indiferent ce va fi ieșit din arhivele secrete ale țărilor fostului Bloc sovietic este doar o confirmare a unei îndelung susținute opinii potrivit căreia comuniștii de pretutindeni au purtat un război revoluționar pentru a obține transformarea totală a omului, economiei, societății și culturii. Ce este cu adevărat original rămâne analiza comprehensivă și sistematică a crimelor și represiunilor asociate cu practicile leniniste în secolul XX. Recomand analizele nuanțate ale diferențelor dintre stadii/etape și țări: Polonia și Ungaria, mai ales după moartea lui Stalin, nu au fost întocmai totalitare. Până la urmă, Revoluția maghiară a fost inițiată de către un grup de comuniști reformați antistaliniști.

Personal, mă așteptam la o analiză mai profundă a experienței leniniste din Germania de Est, inclusiv o discuție a datelor pe care le avem acum despre infamul univers de teroare și intimidare al Stasi. Per total, în orice caz, Cartea neagră rămâne un efort editorial menit să restaureze memoria și să se opună anumitor eforturi revizioniste de a găsi tot felul de alibiuri pentru viziunea comunistă (dacă nu cumva și pentru practici). Voi reveni asupra discuțiilor legate de acest esențial volum al memoriei europene în episoade viitoare.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Originala carte a lui Andrei Oișteanu, Inventing the Jew, umple un gol istoriografic important pentru că documentează cantitatea enormă de stereotipuri antisemite prezente în infrastructura culturilor central și este-europene (etnotipuri înrădăcinate în anxietăți, invidii, ranchiună, ignoranță, etc.). În cosmologia conspirativă iudeofobă, evreul a fost concomitent hiperbolizat ca laș și omnipotent, înspăimântător gigant și dezgustătoare lepădătură, plutocrat inuman și revoluționar subversiv.

Așa cum a spus-o istoricul francez Léon Poliakov, imaginarul antisemit este bazat pe o cauzalitate diabolică. Este o concluzie cu adevărat relevantă de vreme ce fantasmele antisemite (unele moștenite din perioada pre-comunistă, altele legate de turbata versiune național-stalinistă a lui Nicolae Ceaușescu) au continuat să bântuie discursul public românesc, precum și sfera privată. În cartea mea, Fantasmele salvării, am arătat la rându-mi că antisemitismul rămâne un mit cât se poate de viguros (și periculos), în special în vremuri de confuzii axiologice majore.

Inventarea evreului indică tocmai acele condiții culturale, religioase și economice care au condus gradual, la sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940, la o intensificare a persecuțiilor rasiale antisemite, urmată de măsuri legislative, judiciare și exterminatorii în timpul dictaturii lui Ion Antonescu.

Din nefericire, unii din cei care au apărat și susținut asemenea viziuni erau membri respectați ai intelighenției și lideri ai partidelor politice cărora le fusese asigurat un loc în parlament pe cale democratică. Balansând între portretul fizic al evreului imaginar (descris adesea ca hidos, murdar și pistruiat) și portretul moral (care accentua inteligența șireată și lașitatea îngrozitoare), Andrei Oișteanu ne arată șocanta transformare a unui Celălalt necunoscut într-un dușman înzestrat cu anumite calități (sau vicii) demonice și șanse puține la mântuire.

Propaganda populistă, mitologiile locale, convingerile politice, legendele populare, miturile urbane, poveștile false (contrafăcute), obsesiile ideologice și jumătățile de adevăr au impus cu toate un dualism radical cu consecințe discriminatorii evidente pentru populația evreiască a statului român interbelic.

Ar fi disproporționat să spunem că România fascistă a atins vreodată frenezia grotesc înregimentată din Germania nazistă. Niciun ierarh bisericesc nu a interzis lectura Vechiului Testament și niciun teolog respectat nu a vorbit despre un „Iisus arian”. Cu toate acestea, a fost arătată mult prea puțină compasiune pentru populația evreiască din Basarabia înainte ca aceasta să fie condamnată la moarte de către trupele militare românești la ordinele mareșalului Antonescu („Aliatul uitat al lui Hitler”, cum îl numea istoricul Dennis Deletant). Stereotipurile populare, dementul utopism intelectual și politicile totalitare de stat s-au contopit cu toate în oroarea care a fost Holocaustul.

Inventarea evreului nu reprezintă o descriere istorică a multiplicării și dispariției stereotipurilor antisemite. Nu este pe deplin clar cât de relevante au fost, spre exemplu, mitologiile locale ale țăranilor români (datând de la începutul sec. XIX) în contextul politic complet diferit din iunie–iulie 1941, când a avut loc abominabilul pogrom de la Iași. Cum putem explica absența în România a pogromurilor postbelice de tipul Kielce? Dispar oare mai repede stereotipurile etnice din culturile orale sau din societățile cu o rată a alfabetizării mai scăzută? Există oare o mai puternică înclinație către prejudecăți în locurile în care cuvântul scris circulă mai rapid?

Acestea sunt întrebări la care Andrei Oișteanu nu se precipită să ofere un răspuns imediat. Ceea ce ne oferă el, în schimb, este un foarte util și minuțios compendiu al stereotipurilor antisemite, dintre care unele au persistat inclusiv în perioada comunistă (1947–1989), atunci când au pătruns pe ascuns și în ideologia oficială. Multe din aceste iluzii paranoide au renăscut prin retorica agresivă și toxică a lui Corneliu Vadim Tudor (1949–2015), fostul sicofant al lui Nicolae Ceaușescu, care, după 1990, a condus xenofobul Partid România Mare și a fost membru al Parlamentului European.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG