Andrei Oișteanu nu este doar un excelent istoric al religiilor și expert în folclorul românesc, ci și un intelectual critic activ, care se opune ideologiilor și politicilor excluzive. Cartea lui superb documentată, Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures, demonstrează fără putință de tăgadă că avatarurile naționalismului și xenofobiei rămân un subiect durabil pentru studiile românești și est-europene.
În introducerea sa, filosoful Moshe Idel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim insistă asupra legăturilor profunde dintre popularele stereotipuri antisemite și unele din cele mai influente texte toxice ale extremei-dreapta românești interbelice, precum și asupra metamorfozelor contemporane, post-comuniste. Altfel spus, subiectul antisemitismului n-a dispărut, în pofida declinului demografic marcant al evreilor din România. A rămas o chestiune explozivă, așa cum o demonstrează destule dezbateri publice legate de responsabilitățile pentru Holocaust, rolul dictatorului fascist Ion Antonescu și impactul comuniștilor evrei în perioada stalinizării țării (după cum în Polonia sau Ungaria există o obsesie, deopotrivă la dreapta și la stânga extremă, pentru Żydokomuna, comunismul evreiesc).
În ultimii 30 de ani, mulți cercetători internaționali au început să se uite la istoria culturală a României moderne. Este un fenomen care n-ar trebui să ne surprindă, date fiind particularitățile acestei țări est-europene, prezentată adesea drept „o oază de latinitate într-o mare de națiuni slave”. Până în zilele noastre, manualele standard descriu România drept țara în care, încă din timpuri imemoriale, diferite grupuri etnice (români, maghiari, germani, evrei sau rroma) și diferite denominații creștine (ortodocși răsăriteni, romano-catolici, luterani și calviniști) au coexistat pașnic.
Și totuși, detaliile cruciale ale unui trecut nu atât de îndepărtat nu confirmă întotdeauna asemenea descrieri auto-flatante. În pofida valorilor ei tradiționale, bogăției literare și creativității intelectuale, România a fost martora unor momente tragice marcate de violență, fanatism și un virulent, chiar criminal, antisemitism. Perioada interbelică se distinge ca una importantă din acest punct de vedere.
Situația i-a determinat pe unii ca Irina Livezeanu, Keith Hitchins sau Leon Volovici să portretizeze cu și mai mare finețe intensele conflicte ideologice care au definit viața publică din România după Primul Război Mondial. A fost, cu adevărat, o perioadă caracterizată de tensiuni recurente între partizanii modernizării radicale și campionii tradiționalismului. Pentru două decenii (sau mai bine), intelectualii au jucat un rol covârșitor, opiniile lor având un impact atât asupra marelui public, cât și asupra elitei politice.
Pe acest fundal s-au oprit și Mac Linscott Ricketts și Florin Țurcanu asupra biografiei lui Mircea Eliade (1907–1986), una care a fost marcată de o impresionantă tendință către cunoașterea enciclopedică și flirturile periculoase, deși temporare, cu radicalismul de extremă-dreaptă. Philip Vanhaelemeersch a studiat noțiunile de „experiență” și „autenticitate” teoretizate de către diferiți artiști, jurnaliști, istorici și poeți în perioada 1927–1934.
Maria Bucur și Marius Turda s-au aplecat asupra practicilor instituționalizate ale eugeniei în România interbelică. Marta Petreu și Leon Volovici au investigat în detaliu impactul ademenitor al filosofului Nae Ionescu asupra revoluționarilor mistici interbelici, tribulațiile lui Mihail Sebastian (născut Iosif Hechter, 1907–1945) și isteria fascistă a tânărului Emil Cioran (1911–1995). Roland Clark și Ionuț Biliuță, printre alții, au studiat relația dintre universalismul creștin și naționalismul etnic în operele a doi mari teologi: Dumitru Stăniloae (1903–1993) și Nichifor Crainic (1889–1972). La rândul lor, Radu Ioanid, Dennis Deletant și Vladimir Solonari au explorat istoria Holocaustului în România...
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.