Simulacrul de lege fundamentală care a fost Constituția RSR proclama faptul că PCR era forța conducătoare din stat. A nega acest lucru însemna să te opui Constituției, cu consecințele de rigoare. Era vorba despre un mit politic, dar și despre o realitate constrângătoare, verificabilă la nivelul vieții cotidiene.
Adevărații arhitecți ai sistemului criminal—importat din URSS—au fost activiștii de frunte ai PCR. Ceea ce nu înseamnă, sub nicio formă, diminuarea rolului ofițerilor de securitate, ei înșiși activiști de partid trimiși să lucreze în ceea ce se numea „organele speciale” (Drăghici, Vincze, Șoltuțiu, Ion Stănescu, Postelnicu).
Trebuiau să se supună cu devotament de cadavru
Rolul conducător al PCR era o formulă rituală, calchiată pe modelul bolșevic. Lenin și Troțki, imediat după revolta de la Kronstadt din martie 1921, au eliminat orice posibilitate de pluralism în partid (rezoluția care interzicea fracțiunile). Membrii partidului comunist, monolitic și structurat asemeni unui ordin religios, trebuiau să se supună cu devotament de cadavru conducerii superioare.
Principiile „centralismului democratic” însemnau, de fapt, subordonarea totală a minorității față de majoritate. Iar majoritatea era întotdeauna controlată și manipulată de sus. Modelul se constituise după 1903, deci după marea schismă din rândurile social-democrației ruse, între fanaticii bolșevici și moderații menșevici.
Atât sub Dej, cât și sub Ceaușescu, ideologia comunistă a îmbrățișat și susținut teoria rolului conducător. La un an și ceva după moartea lui Dej, în mai 1966, Ceaușescu publica în Scânteia un articol în care susținea necesitatea „întăririi necontenite a rolului conducător al partidului”. Se excludea astfel, cu proverbiala „fermitate revoluționară”, orice tentație liberalizantă.
În numele apărării acestui „rol conducător”, partidul își putea permite absolut orice. Garanțiile constituționale pentru diversele libertăți civice erau pur demagogice, lipsite de orice semnificație, câtă vreme dictatura partidului era decretată drept „constituțională”. Disidența, de orice orientare, era astfel imediat criminalizată.
Securitatea era acolo spre a asigura perpetuarea acestei dominații de nimic justificată, în afara ideologiei pe cât de fariseică, pe atât de agresivă. Evident, ștabii Securității aveau o enormă putere. Au folosit-o cu cinism, insolență și brutalitate.
Trebuie însă spus că marile hotărâri veneau de la ceea ce putem numi „statul-major” al partidului. Mai întâi Dej și baronii săi, apoi Ceaușescu și cercul lui de susținători (grupul aparatului de partid) au fost cei care au conceput strategiile care aveau să coste atât de mult în termeni sociali, culturali, economici și morali. Răspunderea politică pentru dezastrul numit experimentul comunist din România aparține, înainte de toate, celor care au făcut parte din conducerea PCR (între 1948 și 1965, PMR).
Marele maestru al cadrelor a fost Ceaușescu
Cum am mai spus-o, puterea comunistă nu a fost una anonimă. Cultul personalității lui Stalin a fost acompaniat de mini-cultul unor Dej, Pauker, Luca. A urmat, după 1965, cel al lui Ceaușescu. Propaganda de partid a fost dirijată de către Direcția Propagandă și Cultură, în fruntea căreia s-a aflat Leonte Răutu (protejatul cominternistului Chișinevschi). Marele maestru al cadrelor, format tot în anturajul chișinevschian, a fost Ceaușescu, după 1955, șeful Direcției Organizatorice a CC.
Din dosarele de cadre ale conducerii PCR (și nu există niciun motiv ca acestea, oricare ar fi ele, să rămână secretizate) aflăm detalii simptomatice despre lumea abjectă a înaltei nomenclaturi, despre condiția morală execrabilă a multora dintre acești oameni, despre șantajul exercitat de către lideri asupra „cadrelor de bază”, prin intermediul informațiilor secrete. „Cine controlează trecutul controlează viitorul”, a scris George Orwell. Este încă momentul, și deloc prea târziu, ca societatea românească să-și controleze trecutul.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.