Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

M-am ocupat îndelung de chestiuni ce țin de relația dintre ideologie și putere. Am scris despre cărți, oameni și idei, dar nu în chip abstract, ci legând aceste teme de istoria concretă. În anii ’80, am început și ținut la Europa Liberă o rubrică pe teme de istorie politică și intelectuală. Multe din acele texte le-am publicat în săptămânalul Lumea Liberă, care apărea la New York sub conducerea regretaților Dan Costescu și Cornel Dumitrescu. Așadar, am intervenit mereu în dezbaterile pe teme de mare actualitate, dar m-am menținut pe poziția pe care Raymond Aron o numea a spectatorului angajat.

Nu fac parte din niciun partid politic, nici în Statele Unite, nici în țară. Valorile mele sunt cele ale liberalismului și mă identific cu analizele totalitarismului propuse de Isaiah Berlin, Hannah Arendt, Raymond Aron, Arthur Koestler, George Orwell și Leszek Kołakowski. Pe această bază, am examinat mereu și rolul poliției secrete în sistemul totalitar comunist din România.

Avalanșa de evenimente și dezvăluiri de la mijlocul anilor 2000 în România, o veritabilă Niagara a dosarelor, a readus în discuție complicata temă a relației dintre Securitate și partid. Este o chestiune despre care încă trebuie discutat. Să spunem că de la debutul său istoric, în urma loviturii de stat bolșevice din 1917, poliția secretă comunistă a fost, vorba fondatorului său, Felix Edmundovici Dzerjinski, „scutul și sabia” partidului.

Biografiile publicate ale unor călăi NKVD-iști precum Dzerjinski, Menjinski, Iagoda, Ejov și Beria dovedesc fără putință de tăgadă că aceștia l-au servit cu infinită loialitate pe liderul suprem al partidului. Tot așa cum Himmler l-a servit pe Hitler. De altfel, merită amintit că, atunci când Ribbentrop a vizitat Moscova pentru a semna infamul pact de neagresiune, în august 1939, Stalin i l-a prezentat pe Beria spunând: „El este Himmlerul meu”.

Securitatea a fost, de la înființarea ei în 1948 și până la sfârșit, o organizație teroristă și criminală. A acționat cu demonică perseverență pentru distrugerea societății civile și a oricărei forme de autonomie spirituală. A fost principalul instrument (inclusiv prin trupele de Securitate) pentru îndeplinirea planurilor de exterminism social ale partidului. În fruntea Securității s-au aflat activiști ai PCR: Teohari Georgescu, Pintilie Bodnarenko, Nikolski, Drăghici, Negrea, Cornel Onescu, Ion Stănescu, Teodor Coman, Emil Bobu, Gheorghe Homoștean, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad.

Relația dintre Securitate și Ministerul de Interne a fost una de colaborare continuă, uneori chiar la nivelul unificării celor două entități. În activitatea ei, Securitatea a pus în practică directivele partidului, inspirate de proiectul utopic al distrugerii proprietății private și al controlului total asupra societății. Era visul delirant al unei administrări și manipulări absolute. Individul trebuia anihilat. Tot ce știm astăzi despre fenomenologia delațiunii ține exact de această amoralitate funciară a sistemului comunist. Securitatea a dus la extrem disprețul comunist pentru decență și umanism.

S-a afirmat uneori, mai ales din zonele extreme cum a fost peremismul, că ar fi existat două Securități. Acest mit se îngemănează cu acela al unei pretinse rivalități în PCR între „linia națională” și cea cominternistă. Printre cei care au promovat această ficțiune a fost și Paul Niculescu-Mizil (1923–2008), fost secretar al CC, ani de zile mâna dreaptă a ultradogmaticului Leonte Răutu în fruntea Direcției de Propagandă și Cultură a PMR. Nici Mizil, nici alți promotori ai acestor legende nu se născuseră din spuma mării.

Au fost cu toții implicați în campaniile staliniste ale anilor ’50. Când Securitatea a instrumentat procesul împotriva grupului Noica, ea nu făcea decât să aplice ceea ce îi cerea partidul. Fundamentul teoretic al atacurilor împotriva intelectualilor era construit de echipa ideologică de la CC condusă de Răutu.

Tot astfel, acolo s-a urzit și planul pentru operația propagandistică care a fost documentarul securist despre atacul asupra Băncii Naționale (lucrul reiese clar și din formidabilul film al lui Alexandru Solomon, Marele jaf comunist). Nu neg că, după 1965, Ceaușescu a promis o raționalizare ori, mai bine spus, o moderare a acțiunilor securiste.

Dar acest lucru nu s-a tradus decât în constituirea unui climat de frică și suspiciune universală. Toată lumea bănuia pe toată lumea de delațiune. Promisiunea lui Ceaușescu, că nu vor mai avea loc abuzuri, nu era decât praf aruncat în ochi. În septembrie 1965, imediat după Congresul al IX-lea, la Facultatea de Filosofie a Universității din București avea loc o înscenare monstruoasă, în care profesori și studenți „vigilenți” au participat la ritualul conceput de Securitate împotriva a trei tineri ce se făcuseră vinovați de discuții presupus subversive...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Pentru mine, analiza comparativă a politicului și studiul ideologiilor sunt două chestiuni inseparabile. M-am format intelectual în România, iar renașterea politicului, ca și a științelor politice în Europa de Est și Centrală după 1989 au fost și rămân preocupările mele constante. Am participat cu bucurie și enorm interes la varii evenimente științifice publice, devenind, spre a relua celebra formula a lui Raymond Aron, un spectator angajat.

Nu pot uita, firește, anii ’80, când, alături de alți intelectuali din exil, am participat la menținerea unei culturi politice a rezistenței—mă gândesc la Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Ioan Petru Culianu, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Mihnea Berindei, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Matei Cazacu, Sanda Golopenția, Emil Hurezeanu, Vladimir Socor, Michael Shafir, Andrei Brezianu, Vladimir Krasnosselski, Gelu Ionescu, Ion Vianu și, firește, lista poate continua. Țin să omagiez, ca în atâtea alte rânduri, memoria profesorului Ghiță Ionescu, care, într-o generoasă scrisoare pe care mi-a trimis-o cu puțin timp înaintea dispariției domniei sale, îmi dădea permisiunea să-i dedic cartea mea Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, afirmând că vede în lucrarea mea în curs de definitivare continuarea firească a propriei sale cărți publicată în 1964. Lucrarea mea a apărut la University of California Press, în colecția Societies and Culture in East-Central Europe (colecție în care au apărut lucrări de Adam Michnik, Katherine Verdery, Jadwiga Staniszkis și Lena Constante).


De-a lungul anilor, am scris pe larg despre natura ideologiei comuniste, inclusiv despre destinul marxismului în societățile de tip sovietic. M-am referit, în acest context, și la declinul științelor sociale în România, la criza filosofiei, sociologiei și a politologiei. Vreau însă să afirm că, în pofida înregimentării oficiale, a cămășii de forță impusă de un regim tot mai orientat spre un naționalism autarhic și morbid-narcisist, au continuat să existe rețele de comunicare subterană, micro-nuclee care au permis supraviețuirea interesului pentru valori spirituale necontaminate ideologic.

Nu mai puțin important, la sfârșitul anilor ’80, putem spune, marxismul încetase să mai fie sursă de legitimare a sistemului (regimul îl trata pe Marx precum bunul Moses Mendelsohn pe Spinoza: „ca pe un câine mort”). Cât privește abordarea tradiției ideologice reale a stângii, din care, teoretic cel puțin, regimul se revendica, era vorba de un subiect tabu. Marxologia era denunțată drept propagandă anticomunistă, iar ceea ce se oferea sub numele de „socialism științific” nu era decât un ridicol exercițiu apologetic (nu mă refer la ce îndrăzneau să spună oral unii profesori, ci la textele tipărite).

Despre leninism nu se dădeau decât informații anoste, iar stalinismul nu exista ca subiect de reflecție. În ce mă privește, am devenit marxolog mai mult sau mai puțin pe cont propriu (ceea ce nu înseamnă că nu sunt îndatorat profesorilor Alexandru Valentin, N. Tertulian, Ovidiu Trăsnea, Florica Neagoe, Ion și Janina Ianoși, Nicolae S. Dumitru, Niculae Bellu și Constantin Nicuță pentru atâtea pasionate discuții despre tânărul Marx, alienare, Ernst Bloch, Școala de la Frankfurt, grupul din jurul revistei Praxis, Kołakowski, etc.).

Cu timpul, asemeni atâtor altor marxiști critici, am ajuns la o despărțire de iluziile gramscian-lukácsiene și m-am apropiat tot mai mult de paradigma de gândire liberal-democratică, deci antitotalitară, ilustrată de numele unor Raymond Aron, Albert Camus, Hannah Arendt, Isaiah Berlin, Judith Shklar și Leszek Kołakowski. Vreau să analizez în chip fatalmente succint ceea ce consider a fi un subiect crucial pentru înțelegerea veacului XX, un veac în care, spre a relua o metaforă a lui Leszek Kołakowski, „diavolul s-a încarnat în istorie” (este titlul cărții mele, The Devil in History, apărută în traducere la Humanitas ca Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, trad. Marius Stan).

Simplu spus, este vorba de tragediile rezultate din ambiții nemăsurate și nesăbuite de a forța cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte menite să rezulte în comunități politice perfecte, totalmente non-contradictorii. Două citate din Kołakowski pot face teza mea mai clară: „Diavolul este parte a existenței noastre. Generația noastră a văzut destul din el pentru ca mesajul să fie luat extrem de serios. Răul, susțin eu, nu este contingent, nu este absența, deformarea, sau subminarea virtuții..., ci un fapt încăpățânat și insurmontabil”.

Al doilea citat: „Problema cu fanteziile utopice moderne, inclusiv marxismul, nu este că ele se centrează pe credință, ci că se centrează pe credință pretinzând a fi cunoaștere...” (vezi „The Devil in History”, Interview with Leszek Kołakowski, in George R. Urban, ed., Stalinism: Its Impact on Russia and the World, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1986, p. 261 și 277). Sau, cum spunea Martin Malia, diferența dintre primii creștini și bolșevici este că cei dintâi știau că cred, în vreme ce Lenin și adepții săi credeau că știu.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG