Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Istoricul Lars T. Lih plasează bolșevismul în contextul internațional convulsiv de după Marele Război și discută diminuarea fervorii expansioniste pe măsură ce așteptările privind o revoluție socială globală se ofileau. Concentrându-se asupra lui Stalin, James Harris leagă Marea Teroare de obsesia liderului față de o „a cincea coloană” autohtonă: „Stalin a concentrat puterea politică și a apărat cu vigoare revoluția. Consecințele au fost teribile și complet neproductive, atât pentru puterea sovietică, cât și pentru capacitățile ei de apărare. Lenin, Troțki, Buharin și alții ar fi putut la fel de bine să acționeze altfel, însă autoritarismul lui Stalin și propensiunea lui către violență și-a avut rădăcinile adânci în bolșevism” (vol. I, p. 186).

În fapt, așa cum convingător a demonstrat Stephen Kotkin în al doilea volum al superbei sale biografii a lui Stalin (Stalin: Waiting for Hitler, 1929–1941), Koba s-a perceput pe sine drept întruparea puterii sovietice și, pe cale de consecință, orice atac la adresa lui, orice dubiu legat de omnipotența și omnisciența sa, deveneau sinonime cu tentativa de a distruge moștenirile lui Lenin. Această exaltată imagine de sine explică voința neclintită a lui Stalin de a lichida orice dușmani reali sau potențiali.

Lev Davidovici Troțki
Lev Davidovici Troțki


Cât despre Troțki, biograful său Bertrand M. Patenaude ne reamintește rolul acestuia în suprimarea militară necruțătoare a marinarilor din Kronstadt în martie 1921: „Aceștia cereau acum alegeri adevărate pentru soviete, încetarea terorii politice și tipul de comerț liber pe care bolșevicii urmau să-l introducă. O țintă specială a mâniei lor a fost sângerosul «Feldmareșal Troțki»” (vol. I, pag. 198). Capitolul se încheie cu o reflecție amar-ironică asupra jalnicului destin al ideilor lui Troțki, sintetizat după cum urmează de către regretatul Christopher Hitchens (cândva, el însuși troțkist): „Chiar și pentru cititorii educați, Lev Troțki supraviețuiește pe jumătate kitsch, pe jumătate caricatură” (vol. I, pag. 210). Altfel spus, „Trăiască Troțki” a devenit un slogan golit de conținut și inutil. Aș adăuga faptul că această disoluție semantică, extincția energiei utopice comuniste, se aplică tuturor genurilor și speciilor politice analizate în volumele de la Cambridge. Aveam de-a face cu ceea ce Robert C. Tucker a numit „deradicalizarea regimurilor marxiste”. Mai precis, ne întâlnim cu mizeria utopiei, declinul ei, atrofierea, epuizarea și eșecul final.

Ascensiunea și prăbușirea comunismului nu pot fi înțelese fără conectarea experiențelor locale la centrul moscovit, inima sacră a revoluției mondiale, și impactul deciziilor sovietice asupra partidelor leniniste de la Shanghai la Paris, sau de la Praga la Mexico City. Cu alte cuvinte, doar istoria transnațională, impresionant ilustrată prin această serie academică, poate face dreptate proiectului internaționalist transnațional, transcontinental și meta-istoric. Kevin Morgan își încheie captivantul capitol cu o descriere exactă:

„Cum foștii martiri și demagogi ai partidului au fost instalați la putere, singularitatea și complexitatea comunismului internațional nu a constat doar în sincronizarea unor asemenea figuri într-o mișcare de o coeziune fără precedent, ci și în circumscrierea în timp a unor tranziții multiple de la o astfel de figură la alta. Provocarea unei istorii comuniste transnaționale este aceea de a încerca dezvoltarea unui aparat conceptual care este deopotrivă riguros și suficient de flexibil pentru a le conține” (vol. I, p. 570).

Consider că primul volum al trilogiei Cambridge ar fi beneficiat de pe urma unei discuții despre ceea ce Daniel Bell a numit cândva succesiunea Kronstadt-urilor, adică seria de mărturii despre crimele și absurditățile staliniste, precum și despre rolul apostaților—mai ales cineva ca Arthur Koestler—în demitizarea contagioasei și hipnoticei pretenții comuniste. Istoria comunismului în secolul XX a fost la fel de mult una a conversiei și de-conversiei, a extazului ideologic și rebeliunii anti-ideologice. Într-un anumit sens, Rosa Luxemburg a fost probabil prima voce majoră anti-leninistă venind dinspre stânga revoluționară marxistă, un punct atins cu deosebită claritate de către Eric Weitz în al său pătrunzător capitol asupra comunismului german...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Atunci când editorii prestigioasei reviste academice Slavic Review m-au invitat să recenzez cele trei volume monumentale de istorie a comunismului apărute la Cambridge, n-am realizat imediat ce sarcină dificilă îmi asumasem. Aveam de-a face aici cu cel mai bun nivel științific, o pasionată și caleidoscopică perspectivă a unei serii multifațetate de fenomene complexe pe care le plasăm, de obicei, sub eticheta „ascensiunea și prăbușirea comunismului”.

Întâmplarea face că predau un seminar cu acest titlu de ani de zile. Structura și bibliografia cursului meu sunt convergente cu filosofia care subîntinde aceste fascinante volume. Arhitectura seriei de la Cambridge este admirabilă. Fiecare capitol sintetizează un anumit subiect și se încheie printr-un scurt eseu care sugerează lecturi complementare. Istoria politică se contopește cu istoria culturală și socială. În plus, efortul implicat este acela de a înțelege sensurile experimentului comunist și de a scoate în evidență rolul violenței și represiunii, de a explica vraja religiei politice seculare a leninismului și înregimentarea voluntară a milioane de oameni în acțiunile utopice comuniste. Capitolele individuale examinează atent terifiantele efecte ale proiectelor leniniste în Uniunea Sovietică, Europa de Est, China și alte țări, însă aceste trei volume nu reprezintă o nouă Carte neagră a comunismului, adică o investigație a terorii, epurărilor, crimelor în masă și atacurilor genocidare împotriva unor întregi colectivități umane.

Așa cum se prezintă seria, avem de-a face aici cu o binevenită pereche metodologică pentru Dicționarul editat la Princeton University Press, în 2010, de către Silvio Pons și Robert Service, una care furnizează mai multă informație și adâncește argumentele celor care contribuiseră la acel remarcabil volum. Provocarea constă în a oferi o perspectivă echilibrată și riguroasă asupra a mai mult de un secol de căutare a unei societăți perfecte, egalitare și fără clase. Problema care se pune este cum și de ce a eșuat utopia comunistă? Care au fost factorii intrinseci care au dus la colaps? Poate fi comunismul reformat fără a rupe cu obsesiile revoluționare ale lui Lenin?

Obiectivele ideologice s-au dovedit a fi ambiții revoluționare imposibile. Mai mult decât orice altceva, comunismul (în încarnările lui marxistă și apoi leninistă) a promis înfăptuirea Paradisului terestru. De la glorificarea lui Lenin a „dictaturii proletariatului” la revoluția lui Stalin de la vârf și la revoluția culturală a lui Mao (examinată magistral de către Andrew Walder în volumul al doilea al seriei), scopul (telos-ul) fusese plămădirea unui Om Nou. Cu alte cuvinte, comunismul era motivat de o teleologie antropologică revoluționară. Partidul de avangardă a fost, desigur, vehiculul care a dus la îndeplinire această „realizare măreață”, adică saltul din valea plângerii în regatul libertății.

Dar, mai întâi, să vorbesc despre structură: Cronologia se îngemănează în mod logic cu cadrul conceptual, făcând volumele informative, provocatoare și extrem de agreabile la lectură. Volumul I, editat de Silvio Pons și Stephen A. Smith, tratează soarta marxismului în Rusia, emergența și dinamica bolșevismului, rolul personalităților istorice majore (Lenin, Stalin, Troțki), dar evită capcanele rusocentrismului. Comunismul a fost un fenomen planetar iar limitarea sa inițială la o singură țară (deși una mare) a reprezentat un accident istoric și nu o opțiune teleologică. Această opinie este împărtășită de Robert Service, care scrie despre Lenin ca personalitate istorică; James Harris, care se concentrează asupra lui Stalin; și Bertrand M. Patenaude, care analizează personalitatea lui Troțki și troțkismul. Aceste trei capitole sunt adevărate comori istorice și psihologice, analize de profunzime bazate pe materiale de arhivă clasice și mai recente, precum și alte contribuții academice. Lenin apare, din motive legitime, drept principalul arhitect al fatalei invenții revoluționare care a fost tirania ideocratică bolșevică. Așa cum judicios arată și Robert Service:

„Fără Lenin, strategia Partidului bolșevic în 1917 ar fi fost mai confuză și nedefinită. Fără Lenin, revoluția împotriva guvernului provizoriu ar fi putut culmina într-o coaliție largă de guvernare. Fără Lenin, deciziile de a semna Tratatul de la Brest-Litovsk sau de a iniția Noua Politică Economică n-ar fi fost aprobate. Fără Lenin, n-ar mai fi existat o Internațională comunistă. Fără Lenin, întreaga temelie filosofică, teroare, convingere ideologică și imoralitate ar fi fost lipsite de claritate și incisivitate. [Lenin] a fost un creator al secolului XX” (vol. I, p. 133)

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG