Vladimir Tismăneanu

Pentru mine, analiza comparativă a politicului și studiul ideologiilor sunt două chestiuni inseparabile. M-am format intelectual în România, iar renașterea politicului, ca și a științelor politice în Europa de Est și Centrală după 1989 au fost și rămân preocupările mele constante. Am participat cu bucurie și enorm interes la varii evenimente științifice publice, devenind, spre a relua celebra formula a lui Raymond Aron, un spectator angajat.

Nu pot uita, firește, anii ’80, când, alături de alți intelectuali din exil, am participat la menținerea unei culturi politice a rezistenței—mă gândesc la Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Ioan Petru Culianu, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Mihnea Berindei, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Matei Cazacu, Sanda Golopenția, Emil Hurezeanu, Vladimir Socor, Michael Shafir, Andrei Brezianu, Vladimir Krasnosselski, Gelu Ionescu, Ion Vianu și, firește, lista poate continua. Țin să omagiez, ca în atâtea alte rânduri, memoria profesorului Ghiță Ionescu, care, într-o generoasă scrisoare pe care mi-a trimis-o cu puțin timp înaintea dispariției domniei sale, îmi dădea permisiunea să-i dedic cartea mea Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, afirmând că vede în lucrarea mea în curs de definitivare continuarea firească a propriei sale cărți publicată în 1964. Lucrarea mea a apărut la University of California Press, în colecția Societies and Culture in East-Central Europe (colecție în care au apărut lucrări de Adam Michnik, Katherine Verdery, Jadwiga Staniszkis și Lena Constante).

De-a lungul anilor, am scris pe larg despre natura ideologiei comuniste, inclusiv despre destinul marxismului în societățile de tip sovietic. M-am referit, în acest context, și la declinul științelor sociale în România, la criza filosofiei, sociologiei și a politologiei. Vreau însă să afirm că, în pofida înregimentării oficiale, a cămășii de forță impusă de un regim tot mai orientat spre un naționalism autarhic și morbid-narcisist, au continuat să existe rețele de comunicare subterană, micro-nuclee care au permis supraviețuirea interesului pentru valori spirituale necontaminate ideologic.

Nu mai puțin important, la sfârșitul anilor ’80, putem spune, marxismul încetase să mai fie sursă de legitimare a sistemului (regimul îl trata pe Marx precum bunul Moses Mendelsohn pe Spinoza: „ca pe un câine mort”). Cât privește abordarea tradiției ideologice reale a stângii, din care, teoretic cel puțin, regimul se revendica, era vorba de un subiect tabu. Marxologia era denunțată drept propagandă anticomunistă, iar ceea ce se oferea sub numele de „socialism științific” nu era decât un ridicol exercițiu apologetic (nu mă refer la ce îndrăzneau să spună oral unii profesori, ci la textele tipărite).

Despre leninism nu se dădeau decât informații anoste, iar stalinismul nu exista ca subiect de reflecție. În ce mă privește, am devenit marxolog mai mult sau mai puțin pe cont propriu (ceea ce nu înseamnă că nu sunt îndatorat profesorilor Alexandru Valentin, N. Tertulian, Ovidiu Trăsnea, Florica Neagoe, Ion și Janina Ianoși, Nicolae S. Dumitru, Niculae Bellu și Constantin Nicuță pentru atâtea pasionate discuții despre tânărul Marx, alienare, Ernst Bloch, Școala de la Frankfurt, grupul din jurul revistei Praxis, Kołakowski, etc.).

Cu timpul, asemeni atâtor altor marxiști critici, am ajuns la o despărțire de iluziile gramscian-lukácsiene și m-am apropiat tot mai mult de paradigma de gândire liberal-democratică, deci antitotalitară, ilustrată de numele unor Raymond Aron, Albert Camus, Hannah Arendt, Isaiah Berlin, Judith Shklar și Leszek Kołakowski. Vreau să analizez în chip fatalmente succint ceea ce consider a fi un subiect crucial pentru înțelegerea veacului XX, un veac în care, spre a relua o metaforă a lui Leszek Kołakowski, „diavolul s-a încarnat în istorie” (este titlul cărții mele, The Devil in History, apărută în traducere la Humanitas ca Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, trad. Marius Stan).

Simplu spus, este vorba de tragediile rezultate din ambiții nemăsurate și nesăbuite de a forța cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte menite să rezulte în comunități politice perfecte, totalmente non-contradictorii. Două citate din Kołakowski pot face teza mea mai clară: „Diavolul este parte a existenței noastre. Generația noastră a văzut destul din el pentru ca mesajul să fie luat extrem de serios. Răul, susțin eu, nu este contingent, nu este absența, deformarea, sau subminarea virtuții..., ci un fapt încăpățânat și insurmontabil”.

Al doilea citat: „Problema cu fanteziile utopice moderne, inclusiv marxismul, nu este că ele se centrează pe credință, ci că se centrează pe credință pretinzând a fi cunoaștere...” (vezi „The Devil in History”, Interview with Leszek Kołakowski, in George R. Urban, ed., Stalinism: Its Impact on Russia and the World, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1986, p. 261 și 277). Sau, cum spunea Martin Malia, diferența dintre primii creștini și bolșevici este că cei dintâi știau că cred, în vreme ce Lenin și adepții săi credeau că știu.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Trebuie să ne reamintim că leninismul, ca o construcție ideologică pretins coerentă, omogenă și autosuficientă, a fost, de fapt, o creație de după 1923 a epigonilor (troika Zinoviev-Kamenev-Stalin): era, de fapt, rezultatul eforturilor lui Zinoviev și Stalin de a-l delegitima pe Troțki (în epocă, persoana care se bucura de maximă încredere politică din partea lui Lenin). Se inventa astfel ceva numit „troțkism”, spre a putea fi opus ortodoxiei dogmatic-bolșevice, respectiv „leninismul” („marxismul epocii imperialismului și a revoluțiilor proletare”, cum scria Stalin).

Pe de altă parte, să nu pierdem din vedere că bolșevismul era o realitate intelectuală și politică, o direcție filosofică, etică și practic-politică totală și totalizantă în cadrul mișcării revoluționare mondiale (vezi Nathan Leites, A Study of Bolshevism, Glecoe, Ill., The Free Press, 1953). Grație lui Lenin, un nou tip de politică s-a născut în secolul XX, una întemeiată pe fanatism, elitism, angajament necondiționat pentru cauza sacră a revoluției, precum și o completă substituire a rațiunii critice prin credința pentru auto-desemnatele „avangarde” de militanți (zeloți) iluminați (vezi Gabriel Almond, The Appeals of Communism, Princeton, N.J, Princeton University Press, 1954). Odată cu Lenin, militantul devine revoluționar de profesie (fie el de origine intelectuală ori proletară—Heinz Neumann sau Ernst Thälmann în KPD; Gheorghiu-Dej, David Fabian sau Lucrețiu Pătrășcanu în PCR).

Leninismul, inițial un fenomen cultural și politic rus, apoi unul de dimensiuni planetare, a fost piatra de temelie a unui sistem care s-a stins odată cu revoluțiile din 1989–1991. Pe scurt, dacă nu ar fi existat leninism, nu ar fi existat nici totalitarism, cel puțin în varianta stalinistă. Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin—mai mult decât acela, să spunem, al lui Stalin sau Hitler, deși în termeni de catastrofe umanitare, evident, acțiunile acestora au atins dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar fi oripilat, probabil, pe întemeietorul bolșevismului (altminteri, el însuși, departe de a fi ezitat să recurgă la arma terorii în masă). Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie conceput ca o continuă luptă pentru depășirea a ceea ce s-ar putea numi „deșeurile leninismului”—un termen pe care l-am propus cândva, elaborând pe marginea conceptului lui Ken Jowitt de „Leninist legacy” (moștenirea leninismului), deci o constelație civilizațională care include profunde emoții, sentimente, nostalgii, loialități, atașamente, fobii, aspirații colectiviste, precum și atracție spre paternalism oligarhic și chiar corporatism.

Ken Jowitt a fost printre puținii politologi care au înțeles atracția spre leninism ca fiind direct legată de apariția unui „partid de avangardă” ca substitut pentru termenii de referință tradițional carismatici, de tip religios, mai cu seamă în timpuri de criză morală și culturală: „Leninismul și nazismul au fost, fiecare în chip diferit, încercări perverse de a menține și restaura o viață și un ethos eroice în opoziție cu un sistem liberal burghez individualist... Principiul definitoriu al leninismului este de a face ceea ce este ilogic, deci de a face impersonalul carismatic. În mod tipic, carisma este asociată cu un sfânt ori un cavaler, cu un atribut personal, iar ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a anunțat că va face: a creat un partid de tip nou. A făcut partidul carismatic. Oamenii au murit pentru partid.” (vezi The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction, A Conversation with Ken Jowitt, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).

Ceea ce s-a produs ulterior ține de suprimarea unor elemente distinctive ale leninismului originar, inclusiv o anumită diversitate de opinii la vârf, birocratizarea dusă la absurd a aparatului de cadre (de aici celebra glumă privind succesiunea formațiunilor sociale: matriarhat, patriarhat, secretariat), apariția cultului liderului absolut, structural diferit de cultul lui Lenin. M-am referit doar la contribuțiile lui Žižek și Jowitt, pentru că ele îmi par simptomatice: primul vede în „actualizarea gestului lui Lenin” o dezirabilă ieșire din „continuumul represiunii” (în prelungirea gândirii lui Marcuse privind natura unidimensională a conștiinței politice contemporane și dispariția dimensiunii negativității, Žižek vorbește despre un Denkverbot). Al doilea (Jowitt) explorează dimensiunile profunde ale extincției leniniste.

În acest moment, când ne confruntăm cu noi atacuri totalitare, o reîntoarcere la „actul lui Lenin” fără o introspecție devastatoare în rândurile stângii ar fi, cred eu, o acțiune iresponsabilă. Seducător stilistic, elogiul făcut de Žižek nu doar lui Lenin, dar și lui Lukács și Brecht, mi se pare așadar că duce într-o direcție primejdioasă.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.