Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Tentativa lui Mihail Gorbaciov de a restaura forța morală a comunismului s-a bazat pe falsa premisă că politica de tip glasnost n-ar putea modifica datele de bază ale vieții cotidiene sovietice. Fapt este că, în orice societate, individul are nevoie de un set de valori călăuzitoare care să asigure liniștea și, eventual, împlinirile lumești. Regimurile de tip sovietic ignoră această cerință și forțează individul să-și scindeze sufletul între persoana publică și cea privată. Individul și cetățeanul sunt entități diferite în aceste societăți.

Gorbaciov (stânga) alături de Ronald Reagan.
Gorbaciov (stânga) alături de Ronald Reagan.


Ceea ce zice și ceea ce face cineva nu coincide întotdeauna. Cel mai adesea, acestea sunt, într-adevăr, antitetice. Tărâmul valorilor este otrăvit de duplicitate și corupție. Socializarea instituțională și familială se transformă în procese divergente. Părinții își încurajează copiii să ascundă de prieteni și profesori tot ceea ce aud acasă. Profesorii transmit mesaje politice în care nu cred. Aparatcicii aplaudă un secretar-general pe care îl urăsc profund. Judecătorii sunt numiți politic iar justiția pe care o oferă este, așa cum sună jargonul comunist, „determinată de apartenența la clasele sociale”. Imaginația politică și curiozitatea istorică sunt descurajate atât de școală, cât și de familie.

Rezultatele acestei situații se traduc prin apatie, dispreț general pentru politică, dependență de droguri, interes pentru culte exotice, uneori chiar fascinație pentru nazism, precum în cazul anumitor grupuri de tineri sovietici. Putem, de aceea, privi extincția fervorii mistice ca pe o mare vulnerabilitate a sistemelor politice comuniste. Aceste sisteme au trăit o criză ideologică perpetuă: promisiunile lor și-au pierdut de multă vreme orice credibilitate. Deciziile lui Gorbaciov au fost astfel întâmpinate doar cu o susținere lipsită de entuziasm din partea celor pe care dorea să-i mobilizeze. Apelurile partidului comunist la inovație au eșuat în a galvaniza energiile sociale.


În pofida întregii campanii glasnost, foarte puține lucruri s-au schimbat în structura ritualului propagandistic. Secretarul-general a continuat să fie singura voce autorizată căreia îi era îngăduit să rostească adevărul revelat. Cu un deceniu înainte, Leonid Brejnev fusese o aclamată personalitate politică și presupusul autor al unor capodopere literare. În vremea lui Gorbaciov, numele său ajunsese aproape uitat. Limitele discuției, scopul și obiectivele deschiderii, au fost astfel prescrise tot de către nomenclatura ideologică. Ea a fost cea care decisese că reabilitarea tovarășilor lui Lenin uciși de Stalin nu poate dăuna imaginii partidului. A fost, așadar, imposibil pentru Gorbaciov și susținătorii lui să transceandă limitele unui adus la zi și vag sofisticat model de hrușciovism. Orizontul lor mental a continuat să fie determinat de atașamentul la sistemul existent. Schimbarea, incluzând reforma ideologică, nu a anulat adânc înrădăcinatele prejudecăți, animozități, resentimente și angoase.

Elitele conducătoare din țările comuniste nu s-au lăsat seduse de apelurile la pluralism. Principala funcție a birocrației comuniste a fost aceea de a impune dictatura asupra minții și trupului. Etosul birocratic comunist a implicat un puternic spirit de turmă, o solidaritate dezvoltată prin experiențe existențiale comune, un neîncetat comportament paternalist și monopolul puterii.

Disoluția societății civile și prezervarea unui spațiu social atomizat, condiția sine qua non a totalitarismului de tip sovietic, au generat o vastă indiferență morală și corupție intelectuală. Limbajul oficial a fost perceput ca o a doua natură sau un scut protector împotriva puseurilor de spontaneitate. Oamenii au simulat loialitatea față de sistem. Cetățenii țărilor socialiste au devenit experți în arta dublei-vorbiri și a dublei-gândiri. Viața spiritului a fost scindată iar rezultatul acestui dureros proces a fost acela că nimeni, nici măcar secretarul-general sovietic, n-a mai fost convins de ceea ce proclama partidul.

Epoca fanatismului a apus odată cu Gorbaciov. Încă de la al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956, când Nikita Hrușciov distrugea mitul lui Stalin, ideologia prevalentă își pierduse forța hipnotică. Sloganurile oficiale sunau toate ca o succesiune de fraze goale. Singurul efect al predicii ideologice a fost un imens și atotcuprinzător plictis.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Vreme de decenii, ideologia comunistă a jucat rolul de substitut pentru valorile și simbolurile religioase. Etosul creștinismului a fost pus sub semnul întrebării de pretenția teleologică marxistă. Moralitatea însăși s-a definit în termeni de loialitate față de un sens suprem al transcendenței istorice.

Mai întâi leninismul, apoi stalinismul, au codificat acest tip de angajament total față de un scenariu apocaliptic menit să producă nu doar un nou tip de societate, ci și un nou tip uman. Marxism-leninismul poate fi privit, prin urmare, ca o formă de radicalism utopic: utopic, pentru că este orientat spre viitor și ignoră trăsăturile perene ale condiției umane; radical, pentru că își propune să transforme societatea și să stabilească o formă de organizare socială totalmente diferită de cele anterioare.


Conceput ca o filosofie anti-statistă, marxismul a culminat în apoteoza sovietică a partidului și mașinăriei de stat. Sub Lenin și sub Stalin, ideologia a reprezentat o sursă majoră de putere pentru elitele comuniste. Oamenii erau gata să îmbrățișeze cu entuziasm dogmele revoluționare. Promisiunile sociale ale noului regim au fost invocate drept argument împotriva acelora care deplângeau violența statului generată de puterea revoluționară. Mulți intelectuali, incluzând nume faimoase precum Maxim Gorki, André Gide, André Malraux sau Ignazio Silone, au fost fascinați de ceea ce părea a fi o aventură istorică eroică. Câțiva dintre ei s-au simțit dezamăgiți de cinismul comisarilor comuniști; alții, precum Pablo Neruda sau Louis Aragon, au refuzat să renunțe la credința lor politică și au rămas atașați de răsuflatele teze comuniste. În țările bolșevizate, mintea umană a agonizat în captivitatea instaurată de poliția gândirii...


Principalul atac la adresa interpretării staliniste a marxismului a fost lansat de intelectuali care imersaseră adânc în cultura politică comunistă. „Revizionismul”, un termen propus de ortodoxiile neo-staliniste spre a stigmatiza curentele de gândire critice, a devenit principalul adversar al birocraților de la conducere, cum nu mai fusese un altul de pe vremea luptelor fratricide de la mijlocul și finalul anilor ’20. Năzuința spre reformarea morală a comunismului a fost principala motivație a renașterii neo-marxiste în Europa de Est după moartea lui Stalin.

Revolta intelectuală împotriva controlului totalitar asupra minții a reprezentat unul din cele mai mari pericole pe care le-au resimțit regimurile de tip sovietic. Acest lucru a fost valabil nu doar în Polonia, Ungaria, Iugoslavia și Cehoslovacia, ci și în Uniunea Sovietică, Republica Democrată Germană, China și România. Legitimitatea îndoielnică a acestor guverne a fost chestionată de critici care nu puteau fi acuzați că ar aparține claselor sociale înfrânte. Ei au contribuit la erodarea aparent monoliticului consens. În societățile comuniste, intelectualii au oscilat între complicitate și rezistență în raport cu puterea politică. Mulți au ales prima alternativă pentru că nu implica niciun risc. Alții au imaginat căi de ieșire de sub tutela mirajului ideologic și s-au angajat într-o luptă de durată pentru autonomie politică și mentală.


Dominația comunistă s-a bazat pe inerția socială, disprețul larg răspândit pentru politică și pesimismul moral. După primele faze ale comunismului, când un anumit sentiment al romantismului istoric fusese injectat în mase, sistemul a părut incapabil să mai inspire și mobilizeze largi grupuri umane. Toți cei care au trăit în comunism știu că devenise inept din punct de vedere etic și epuizat din punct de vedere intelectual. Vladimir Bukovski a spus cândva că primii comuniști autentici pe care i-a întâlnit au fost cei pe care i-a cunoscut după ce a părăsit Uniunea Sovietică...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG