Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Se scrie mult despre potentații regimului, însă nu se analizează încă suficient rolul diverselor soții, fiice, „tovarășe” aparținând acelei caste pe care ziarista franceză Dominique Desanti (1914–2011) a numit-o „înalta aristocrație comunistă”. Dezvolt aici câteva idei ce mi se par revelatoare pentru a sesiza atmosfera din universul atât de opac al vieții de familie de la vârful piramidei.

În perioada de după luarea puterii de către PCR/PMR, comportamentul dominant îl imită, până la copiere totală, pe cel sovietic. Uneori, soțiile liderilor erau active în politică, însă se menținea o discreție absolută privind viața personală a atotputernicilor regimului. Despre Constanța Crăciun, de pildă, se știa că era membră a CC și șefa culturii pe linia guvernului, dar foarte puțini erau la curent cu faptul că era căsătorită cu Ion Vincze, unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. În cazul lui Gheorghiu-Dej, nu era vorba de o austeritate personală (chiar dimpotrivă), ci de construcția unei imagini de devotament total pentru cauza poporului.

Dictatorul apărea ca lipsit de viață privată, dedicat trup și suflet construcției socialismului. În același timp însă, se organizau (de către Gospodăria de Partid condusă de Simion Babenco), ospețe fără sfârșit, la București (în propria vilă și la Ștrandul CC), la Snagov, Timișul de Jos, Predeal, Eforia-Nord, etc.

După divorțul din anii ’30 (cerut de soția lui în urma procesului ceferiștilor), Dej nu s-a recăsătorit. A avut, după 1944, câteva legături relativ bine documentate. Inițial, „partidul” a vrut să-l combine cu Maria Sârbu (specialistă în geografia URSS), sora „eroinei” Elena Pavel și cumnata lui Foriș. Dej a respins această intruziune în viața sa personală. A fost extrem de atașat de fiica lui cea mare, Lica. Aceasta a fost căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Bodnăraș, ministrul comerțului exterior în anii ’50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe și Mândra).

S-a vorbit totodată în epocă și despre legăturile lui Dej cu Elvira Godeanu și cu Dina Cocea. Fără urmă de vocație artistică, orgolioasă și impulsivă, Lica a folosit slăbiciunea tatălui ei și obediența funcționarilor ideologici pentru a face carieră în cinematografia românească. Al doilea soț a fost Gheorghe Rădoi, fost director la uzinele „Steagul Roșu” din Brașov, ministru și vicepremier sub Dej. După 1965, Ceaușescu i-a eliminat complet din viața publică românească.

Trebuie amintită aici Ana Pauker, ea însăși demnitară de vârf: membră a Biroului Politic și a Secretariatului, ministru de externe și vicepremier până la mazilirea din 1952. A fost, de fapt, numărul doi în partid și în guvern (un scurt timp, chiar numărul unu neoficial). Avusese două legături faimoase: căsătoria cu Marcel Pauker (executat în URSS) și relația cu Eugen Fried (un militant slovac mort în Belgia în anii războiului). Dincolo de retorica egalitaristă, clanul Pauker, ca și cel al lui Dej, Luca, Chișinevschi, Maurer ceva mai târziu, a savurat toate privilegiile birocrației parazitare.

Apropo de epurări, merită știut că, după căderea așa-zișilor deviatori de dreapta, Elisabeta, nevasta lui Luca, fostă funcționară la Spitalul Brigăzilor Internaționale din Spania și, după 1948, pseudoscriitoare, a fost arestată și ținută câțiva ani în regim de detenție solitară. În cazul Liubei Chișinevschi (o perioadă, numărul doi al sindicatelor), se pare că Dej i-a promis rămânerea în politică cu condiția divorțului de „tovarășul Ioșka”, căzut în dizgrație în anul 1957. De altfel, Iosif adoptase numele ei de familie în 1945.

În anturajul liderilor partidului contau mult nevestele. În primii ani, era vorba de ilegaliste pentru care devotamentul „revoluționar” se situa deasupra oricărei pasiuni personale. Chivu Stoica, cunoscut prin stupiditate, era căsătorit cu Ecaterina Micu-Chivu, născută Klein, o activistă cinică și abilă. Soția lui Moghioroș, Stela (născută Radosovetkaia), era o persoană glacială, o propagandistă fanatică. S-ar mai putea vorbi despre Sanda Rangheț, Ecaterina Borilă, Florica Bodnăraș, Martha Cziko-Drăghici, Melita Apostol. Elena Maurer, provenită dintr-o cu totul altă zonă socială, nu a fost niciodată acceptată în cercul intim al ilegalistelor.

Soții erau văzuți ca un fel de semizei: Stela i se adresa soțului spunându-i „tovarășe Moghioroș”. Ca și Krupskaia (nevasta lui Lenin), ele erau „tovarășe de luptă și de viață”. Confidențele și intrigile se făceau prin aluzii vagi, în șoaptă. Linia oficială nu era comentată decât în termeni ditirambici. Ilegalistă periferică, afișând modestia și cultivând relațiile cu veteranele partidului, Elena Ceaușescu a reușit să le obțină încrederea. Le-a răsplătit ulterior cu înalte decorații.

După 1965, a devenit ea însăși principala colaboratoare și complice a secretarului general. În anii ’80, „Cabinetul doi” s-a transformat în egalul „Cabinetului unu”. Adoptând modelul conducerii bicefale, cu delfinul Nicu în plină ascensiune, dictatura comunistă intrase în faza ei grotesc-dinastică.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Substratul monismului intolerant (dus la extrem de Stalin) a fost refuzul gradualismului empiric și anatemizarea liberalismului drept factor de dezintegrare a „voinței generale”. Jacob Talmon avea astfel dreptate când scria că democrația totalitară se bazează pe „ipoteza unui adevăr unic și exclusiv în politică”. Este un mesianism politic întrucât „postulează o schemă predeterminată, armonioasă și perfectă a lucrurilor, în direcția căreia oamenii sunt atrași irezistibil, și la care vor ajunge în chip necesar. El recunoaște doar un plan al existenței, anume cel politic. Lărgește aria politicului până la a îmbrățișa întreaga existență umană”.

Aici aflăm și sâmburele profund al gândirii lui Lenin: pentru a depăși politicul, acesta trebuie mai întâi universalizat, inclusiv prin distrugerea societății civile. Problema este deci că pentru a obține această universalizare, toate formele de relații umane contingente, imprevizibile, spontane, noncontrolabile, trebuie să fie nimicite.

Eradicarea societății civile este numitorul comun al totalitarismelor secolului XX și, în această privință, bolșevismul a creat tiparul care avea să fie imitat de dictaturile fasciste. Evident, lucrurile se schimbă în momentul în care începe procesul de deradicalizare (ceea ce Ken Jowitt a numit tentația reformatoare de tip Sf. Toma de Aquino), deci odată cu ceea ce se poate numi dialectica deziluziei (sau a dezvrăjirii ideologice). Acesta este însă un subiect în sine, care merită o discuție aparte (am făcut-o eu însumi, până la un punct, în cartea mea, The Poverty of Utopia, 1988).

Leninismul a suprimat democrația în numele unei factice „democrații superioare”, a înlocuit pluralismul prin terorism statal și a creat condițiile apariției universului concentraționar, așadar ale fuziunii dintre colectivismul pseudo-egalitar și barbarie. A făcut dintr-o ideologie mitologic-utopică, deci dintr-un set de afirmații profetice lipsite de orice prealabilă verificare empirică, un program de acțiune a cărui imposibilitate era menită să ducă la o continuă agresiune împotriva realității.

Slavoj Zizek
Slavoj Zizek


Atunci când Žižek susține necesitatea repetării actului leninist din 1917, deci a unei sfidări a tot ceea ce tradiția social-democrată considera drept precondiții ale revoluției, el nu face decât să admită impasul logic și moral al stângii radicale: „Acesta este Leninul de la care avem încă de învățat. Grandoarea lui Lenin a fost că în aceste condiții catastrofice, el nu s-a temut să reușească—în contrast cu patosul observabil la Rosa Luxemburg și la Adorno, pentru care supremul act autentic este admiterea eșecului, care aduce astfel adevărul situației la lumină”. (vezi Slavoj Žižek, Introduction: Between the Two Revolutions, în Slavoj Žižek, ed., Revolution at the Gates: Selected Writings of Lenin from 1917, London, Verso, 2002, p. 6). Tocmai acest voluntarism obsesiv, pentru care compromisul este strict un mijloc, iar nu o cale spre consens și solidaritate, a dus la ceea ce Martin Malia a numit tragedia sovietică...

Nu neg că existau și alte posibilități decât cea stalinistă în proiectul leninist: la urma urmelor, testamentul lui Lenin („Scrisoarea către Congres” dictată la sfârșitul anului 1922, luptele fratricide din partidul bolșevic din anii 1923–1929, apoi fracturile politice culminând în „Marea Teroare”) dovedește acest lucru.

Rămâne însă valabil faptul că odată creat noul tip de partid, cu a sa respingere absolută a moralei tradiționale și pretenție de a simboliza Rațiunea în Istorie, drumul a fost deschis spre cataclismele ce aveau să urmeze. Și poate că nimeni nu a exprimat mai crud, mai cinic și mai tranșant ca Bertolt Brecht năruirea valorilor morale în universul comunist atunci când, într-un cerc de prieteni la New York, la sfârșitul anilor ’30, a spus, referitor la destinul foștilor camarazi ai lui Lenin din Biroul Politic bolșevic: „Cu cât sunt mai inocenți, cu atât merită mai mult să moară”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG