Vreme de decenii, ideologia comunistă a jucat rolul de substitut pentru valorile și simbolurile religioase. Etosul creștinismului a fost pus sub semnul întrebării de pretenția teleologică marxistă. Moralitatea însăși s-a definit în termeni de loialitate față de un sens suprem al transcendenței istorice.
Mai întâi leninismul, apoi stalinismul, au codificat acest tip de angajament total față de un scenariu apocaliptic menit să producă nu doar un nou tip de societate, ci și un nou tip uman. Marxism-leninismul poate fi privit, prin urmare, ca o formă de radicalism utopic: utopic, pentru că este orientat spre viitor și ignoră trăsăturile perene ale condiției umane; radical, pentru că își propune să transforme societatea și să stabilească o formă de organizare socială totalmente diferită de cele anterioare.
Conceput ca o filosofie anti-statistă, marxismul a culminat în apoteoza sovietică a partidului și mașinăriei de stat. Sub Lenin și sub Stalin, ideologia a reprezentat o sursă majoră de putere pentru elitele comuniste. Oamenii erau gata să îmbrățișeze cu entuziasm dogmele revoluționare. Promisiunile sociale ale noului regim au fost invocate drept argument împotriva acelora care deplângeau violența statului generată de puterea revoluționară. Mulți intelectuali, incluzând nume faimoase precum Maxim Gorki, André Gide, André Malraux sau Ignazio Silone, au fost fascinați de ceea ce părea a fi o aventură istorică eroică. Câțiva dintre ei s-au simțit dezamăgiți de cinismul comisarilor comuniști; alții, precum Pablo Neruda sau Louis Aragon, au refuzat să renunțe la credința lor politică și au rămas atașați de răsuflatele teze comuniste. În țările bolșevizate, mintea umană a agonizat în captivitatea instaurată de poliția gândirii...
Principalul atac la adresa interpretării staliniste a marxismului a fost lansat de intelectuali care imersaseră adânc în cultura politică comunistă. „Revizionismul”, un termen propus de ortodoxiile neo-staliniste spre a stigmatiza curentele de gândire critice, a devenit principalul adversar al birocraților de la conducere, cum nu mai fusese un altul de pe vremea luptelor fratricide de la mijlocul și finalul anilor ’20. Năzuința spre reformarea morală a comunismului a fost principala motivație a renașterii neo-marxiste în Europa de Est după moartea lui Stalin.
Revolta intelectuală împotriva controlului totalitar asupra minții a reprezentat unul din cele mai mari pericole pe care le-au resimțit regimurile de tip sovietic. Acest lucru a fost valabil nu doar în Polonia, Ungaria, Iugoslavia și Cehoslovacia, ci și în Uniunea Sovietică, Republica Democrată Germană, China și România. Legitimitatea îndoielnică a acestor guverne a fost chestionată de critici care nu puteau fi acuzați că ar aparține claselor sociale înfrânte. Ei au contribuit la erodarea aparent monoliticului consens. În societățile comuniste, intelectualii au oscilat între complicitate și rezistență în raport cu puterea politică. Mulți au ales prima alternativă pentru că nu implica niciun risc. Alții au imaginat căi de ieșire de sub tutela mirajului ideologic și s-au angajat într-o luptă de durată pentru autonomie politică și mentală.
Dominația comunistă s-a bazat pe inerția socială, disprețul larg răspândit pentru politică și pesimismul moral. După primele faze ale comunismului, când un anumit sentiment al romantismului istoric fusese injectat în mase, sistemul a părut incapabil să mai inspire și mobilizeze largi grupuri umane. Toți cei care au trăit în comunism știu că devenise inept din punct de vedere etic și epuizat din punct de vedere intelectual. Vladimir Bukovski a spus cândva că primii comuniști autentici pe care i-a întâlnit au fost cei pe care i-a cunoscut după ce a părăsit Uniunea Sovietică...
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.