Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

vladimir-tismaneanu-blog-2016
vladimir-tismaneanu-blog-2016

Volumul lui Paul Hollander, Political Violence, este mai mult decât o antologie tradițională a unor solemne, adesea banalizate panegirice la adresa unui mare cărturar (Robert Conquest). Este, de fapt, o excelentă colecție de studii penetrante despre însăși conceptele care subîntind efortul de-o viață al lui Conquest: centralitatea violenței în escatologia revoluționară marxistă; legăturile dintre utopie, violență, ideologie și teroare; limitele și relevanța comparațiilor între nazism și experimentele totalitare sovietice.

Așa cum a spus-o Robert Conquest într-un important eseu despre istorie ca teren de luptă: „Marile catastrofe ale epocii noastre au fost provocate de ființe umane mânate de anumite gânduri. Așa că întrebările esențiale ale istoriei ar trebui să fie: Cum dăm seama pentru ceea ce-a fost numit «frenezia ideologică» a secolului XX? Cum anume au câștigat teren aceste aberații mentale? Care a fost starea sufletească a oamenilor afectați? Cine au fost acele Marii Tifoide [vezi Mary Mallon] care au răspândit infecția?” (Reflections on a Ravaged Century, p. 3)

Introducerea lui Paul Hollander ne oferă un set valoros de chei interpretative pentru bogatele și multi-fațetatele contribuții ale lui Conquest. Pentru că va fi scris el însuși excelente studii despre auto-hipnoza intelectualilor radicali (și nu numai) în timpul a ceea ce Hannah Arendt a numit „furtunile ideologice ale secolului XX”, Hollander reliefează cu maximă acuratețe rolul lui Conquest ca partizan al normalității etice.

Biograful lui Buharin, Stephen Cohen (un admirator al operei lui Conquest în pofida multelor divergențe), se concentrează în volum asupra celor care s-au înapoiat după Stalin, oameni care au supraviețuit Gulagului și au cunoscut la prima mână dificultățile adaptării la o societate care nu părea deloc dispusă să-și confrunte direct trecutul traumatic. În special revelatoare sunt referințele lui Cohen la modul în care s-a bizuit Nikita Hrușciov pe câțiva bolșevici din garda veche, foști deținuți în Gulag, în dezlănțuirea și intensificarea campaniilor anti-Stalin.

Bazându-se pe opera kremlinologică a lui Robert Conquest, Mark Kramer, directorul programului de Cold War Studies de la Harvard, explorează în volum luptele pentru succesiune și rivalitățile intra-elite. Tot el oferă o fascinantă sinteză a tenebroaselor mașinații ale lui Lavrenti Beria după moartea lui Stalin, precum și a concurenței acerbe care a dus la căderea și executarea lui Beria. Capitolul lui Kramer, bazat pe materiale de arhivă, confirmă din plin analiza lui Conquest despre luptele dintre elite în URSS, apărută sub forma volumului Power and Policy in the USSR (1962).

La rândul său, Norman Naimark oferă o examinare provocatoare a implicațiilor genocidare ale politicilor lui Stalin împotriva țărănimii și anumitor grupuri etnice. Îmi aduc aminte și de un workshop, organizat la Yale University de către istoricul Timothy Snyder, în care profesorul Naimark și-a prezentat opiniile și a reiterat concluzia textului inclus în volumul editat de Paul Hollander: „În ultimă instanță, ambele state totalitare—Germania nazistă și Rusia stalinistă—au comis genocidul, «crima crimelor». În pofida prăbușirii Uniunii Sovietice și a accesului din ce în ce mai mare la informație, știm mai mult despre atrocitățile naziste decât despre cele sovietice, despre cei care le-au inițiat, organizat și dus la îndeplinire. Chestiunea crucială a intenționalității și culpabilității criminale în cazul sovietic poate fi definitiv rezolvată doar prin accesul total la arhivele rusești și la cei responsabili, care încă mai trăiesc” (p. 47).

Istorica Lynne Viola de la Universitatea din Toronto, cândva a mare exponentă a direcției revizioniste, autoarea unei impresionante cărți intitulată The Unknown Gulag: The Lost World of Stalin’s Special Settlements, și-a enunțat rezervele privind utilitatea abordării lui Naimark, mai ales în lumina unor posibile manipulări tendențioase. Permiteți-mi să spun că am întâlnit reacții de îngrijorare similare după apariția în 2006 a Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, un document care descria stalinismul românesc ca pe un regim genocidar.

Tocmai pentru că am citit majoritatea adăugirilor la nesfârșita dezbatere asupra „chestiunii Stalin”, rămân convins că niciuna din principalele ipoteze înaintate de Robert Conquest în lucrările sale nu a fost contrazisă de mai recentele deschideri ale arhivelor. Din contră, până și foști revizioniști admit astăzi rolul decisiv al lui Stalin în dezlănțuirea, supervizarea, orientarea și, în final, oprirea Marii Terori. Nu anarhia instituțională a dus la milioanele de morți, ci, mai degrabă, structura de intenționalitate asociată cu viziunea lui Koba asupra unei perfect unificate societăți și a nevoii de a o purifica de orice potențial rebelă „vermină”...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Tentativa lui Mihail Gorbaciov de a restaura forța morală a comunismului s-a bazat pe falsa premisă că politica de tip glasnost n-ar putea modifica datele de bază ale vieții cotidiene sovietice. Fapt este că, în orice societate, individul are nevoie de un set de valori călăuzitoare care să asigure liniștea și, eventual, împlinirile lumești. Regimurile de tip sovietic ignoră această cerință și forțează individul să-și scindeze sufletul între persoana publică și cea privată. Individul și cetățeanul sunt entități diferite în aceste societăți.

Gorbaciov (stânga) alături de Ronald Reagan.
Gorbaciov (stânga) alături de Ronald Reagan.


Ceea ce zice și ceea ce face cineva nu coincide întotdeauna. Cel mai adesea, acestea sunt, într-adevăr, antitetice. Tărâmul valorilor este otrăvit de duplicitate și corupție. Socializarea instituțională și familială se transformă în procese divergente. Părinții își încurajează copiii să ascundă de prieteni și profesori tot ceea ce aud acasă. Profesorii transmit mesaje politice în care nu cred. Aparatcicii aplaudă un secretar-general pe care îl urăsc profund. Judecătorii sunt numiți politic iar justiția pe care o oferă este, așa cum sună jargonul comunist, „determinată de apartenența la clasele sociale”. Imaginația politică și curiozitatea istorică sunt descurajate atât de școală, cât și de familie.

Rezultatele acestei situații se traduc prin apatie, dispreț general pentru politică, dependență de droguri, interes pentru culte exotice, uneori chiar fascinație pentru nazism, precum în cazul anumitor grupuri de tineri sovietici. Putem, de aceea, privi extincția fervorii mistice ca pe o mare vulnerabilitate a sistemelor politice comuniste. Aceste sisteme au trăit o criză ideologică perpetuă: promisiunile lor și-au pierdut de multă vreme orice credibilitate. Deciziile lui Gorbaciov au fost astfel întâmpinate doar cu o susținere lipsită de entuziasm din partea celor pe care dorea să-i mobilizeze. Apelurile partidului comunist la inovație au eșuat în a galvaniza energiile sociale.


În pofida întregii campanii glasnost, foarte puține lucruri s-au schimbat în structura ritualului propagandistic. Secretarul-general a continuat să fie singura voce autorizată căreia îi era îngăduit să rostească adevărul revelat. Cu un deceniu înainte, Leonid Brejnev fusese o aclamată personalitate politică și presupusul autor al unor capodopere literare. În vremea lui Gorbaciov, numele său ajunsese aproape uitat. Limitele discuției, scopul și obiectivele deschiderii, au fost astfel prescrise tot de către nomenclatura ideologică. Ea a fost cea care decisese că reabilitarea tovarășilor lui Lenin uciși de Stalin nu poate dăuna imaginii partidului. A fost, așadar, imposibil pentru Gorbaciov și susținătorii lui să transceandă limitele unui adus la zi și vag sofisticat model de hrușciovism. Orizontul lor mental a continuat să fie determinat de atașamentul la sistemul existent. Schimbarea, incluzând reforma ideologică, nu a anulat adânc înrădăcinatele prejudecăți, animozități, resentimente și angoase.

Elitele conducătoare din țările comuniste nu s-au lăsat seduse de apelurile la pluralism. Principala funcție a birocrației comuniste a fost aceea de a impune dictatura asupra minții și trupului. Etosul birocratic comunist a implicat un puternic spirit de turmă, o solidaritate dezvoltată prin experiențe existențiale comune, un neîncetat comportament paternalist și monopolul puterii.

Disoluția societății civile și prezervarea unui spațiu social atomizat, condiția sine qua non a totalitarismului de tip sovietic, au generat o vastă indiferență morală și corupție intelectuală. Limbajul oficial a fost perceput ca o a doua natură sau un scut protector împotriva puseurilor de spontaneitate. Oamenii au simulat loialitatea față de sistem. Cetățenii țărilor socialiste au devenit experți în arta dublei-vorbiri și a dublei-gândiri. Viața spiritului a fost scindată iar rezultatul acestui dureros proces a fost acela că nimeni, nici măcar secretarul-general sovietic, n-a mai fost convins de ceea ce proclama partidul.

Epoca fanatismului a apus odată cu Gorbaciov. Încă de la al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956, când Nikita Hrușciov distrugea mitul lui Stalin, ideologia prevalentă își pierduse forța hipnotică. Sloganurile oficiale sunau toate ca o succesiune de fraze goale. Singurul efect al predicii ideologice a fost un imens și atotcuprinzător plictis.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG