Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Originala carte a lui Andrei Oișteanu, Inventing the Jew, umple un gol istoriografic important pentru că documentează cantitatea enormă de stereotipuri antisemite prezente în infrastructura culturilor central și este-europene (etnotipuri înrădăcinate în anxietăți, invidii, ranchiună, ignoranță, etc.). În cosmologia conspirativă iudeofobă, evreul a fost concomitent hiperbolizat ca laș și omnipotent, înspăimântător gigant și dezgustătoare lepădătură, plutocrat inuman și revoluționar subversiv.

Așa cum a spus-o istoricul francez Léon Poliakov, imaginarul antisemit este bazat pe o cauzalitate diabolică. Este o concluzie cu adevărat relevantă de vreme ce fantasmele antisemite (unele moștenite din perioada pre-comunistă, altele legate de turbata versiune național-stalinistă a lui Nicolae Ceaușescu) au continuat să bântuie discursul public românesc, precum și sfera privată. În cartea mea, Fantasmele salvării, am arătat la rându-mi că antisemitismul rămâne un mit cât se poate de viguros (și periculos), în special în vremuri de confuzii axiologice majore.

Inventarea evreului indică tocmai acele condiții culturale, religioase și economice care au condus gradual, la sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940, la o intensificare a persecuțiilor rasiale antisemite, urmată de măsuri legislative, judiciare și exterminatorii în timpul dictaturii lui Ion Antonescu.

Din nefericire, unii din cei care au apărat și susținut asemenea viziuni erau membri respectați ai intelighenției și lideri ai partidelor politice cărora le fusese asigurat un loc în parlament pe cale democratică. Balansând între portretul fizic al evreului imaginar (descris adesea ca hidos, murdar și pistruiat) și portretul moral (care accentua inteligența șireată și lașitatea îngrozitoare), Andrei Oișteanu ne arată șocanta transformare a unui Celălalt necunoscut într-un dușman înzestrat cu anumite calități (sau vicii) demonice și șanse puține la mântuire.

Propaganda populistă, mitologiile locale, convingerile politice, legendele populare, miturile urbane, poveștile false (contrafăcute), obsesiile ideologice și jumătățile de adevăr au impus cu toate un dualism radical cu consecințe discriminatorii evidente pentru populația evreiască a statului român interbelic.

Ar fi disproporționat să spunem că România fascistă a atins vreodată frenezia grotesc înregimentată din Germania nazistă. Niciun ierarh bisericesc nu a interzis lectura Vechiului Testament și niciun teolog respectat nu a vorbit despre un „Iisus arian”. Cu toate acestea, a fost arătată mult prea puțină compasiune pentru populația evreiască din Basarabia înainte ca aceasta să fie condamnată la moarte de către trupele militare românești la ordinele mareșalului Antonescu („Aliatul uitat al lui Hitler”, cum îl numea istoricul Dennis Deletant). Stereotipurile populare, dementul utopism intelectual și politicile totalitare de stat s-au contopit cu toate în oroarea care a fost Holocaustul.

Inventarea evreului nu reprezintă o descriere istorică a multiplicării și dispariției stereotipurilor antisemite. Nu este pe deplin clar cât de relevante au fost, spre exemplu, mitologiile locale ale țăranilor români (datând de la începutul sec. XIX) în contextul politic complet diferit din iunie–iulie 1941, când a avut loc abominabilul pogrom de la Iași. Cum putem explica absența în România a pogromurilor postbelice de tipul Kielce? Dispar oare mai repede stereotipurile etnice din culturile orale sau din societățile cu o rată a alfabetizării mai scăzută? Există oare o mai puternică înclinație către prejudecăți în locurile în care cuvântul scris circulă mai rapid?

Acestea sunt întrebări la care Andrei Oișteanu nu se precipită să ofere un răspuns imediat. Ceea ce ne oferă el, în schimb, este un foarte util și minuțios compendiu al stereotipurilor antisemite, dintre care unele au persistat inclusiv în perioada comunistă (1947–1989), atunci când au pătruns pe ascuns și în ideologia oficială. Multe din aceste iluzii paranoide au renăscut prin retorica agresivă și toxică a lui Corneliu Vadim Tudor (1949–2015), fostul sicofant al lui Nicolae Ceaușescu, care, după 1990, a condus xenofobul Partid România Mare și a fost membru al Parlamentului European.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Andrei Oișteanu nu este doar un excelent istoric al religiilor și expert în folclorul românesc, ci și un intelectual critic activ, care se opune ideologiilor și politicilor excluzive. Cartea lui superb documentată, Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures, demonstrează fără putință de tăgadă că avatarurile naționalismului și xenofobiei rămân un subiect durabil pentru studiile românești și est-europene.

În introducerea sa, filosoful Moshe Idel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim insistă asupra legăturilor profunde dintre popularele stereotipuri antisemite și unele din cele mai influente texte toxice ale extremei-dreapta românești interbelice, precum și asupra metamorfozelor contemporane, post-comuniste. Altfel spus, subiectul antisemitismului n-a dispărut, în pofida declinului demografic marcant al evreilor din România. A rămas o chestiune explozivă, așa cum o demonstrează destule dezbateri publice legate de responsabilitățile pentru Holocaust, rolul dictatorului fascist Ion Antonescu și impactul comuniștilor evrei în perioada stalinizării țării (după cum în Polonia sau Ungaria există o obsesie, deopotrivă la dreapta și la stânga extremă, pentru Żydokomuna, comunismul evreiesc).

În ultimii 30 de ani, mulți cercetători internaționali au început să se uite la istoria culturală a României moderne. Este un fenomen care n-ar trebui să ne surprindă, date fiind particularitățile acestei țări est-europene, prezentată adesea drept „o oază de latinitate într-o mare de națiuni slave”. Până în zilele noastre, manualele standard descriu România drept țara în care, încă din timpuri imemoriale, diferite grupuri etnice (români, maghiari, germani, evrei sau rroma) și diferite denominații creștine (ortodocși răsăriteni, romano-catolici, luterani și calviniști) au coexistat pașnic.

Și totuși, detaliile cruciale ale unui trecut nu atât de îndepărtat nu confirmă întotdeauna asemenea descrieri auto-flatante. În pofida valorilor ei tradiționale, bogăției literare și creativității intelectuale, România a fost martora unor momente tragice marcate de violență, fanatism și un virulent, chiar criminal, antisemitism. Perioada interbelică se distinge ca una importantă din acest punct de vedere.

Situația i-a determinat pe unii ca Irina Livezeanu, Keith Hitchins sau Leon Volovici să portretizeze cu și mai mare finețe intensele conflicte ideologice care au definit viața publică din România după Primul Război Mondial. A fost, cu adevărat, o perioadă caracterizată de tensiuni recurente între partizanii modernizării radicale și campionii tradiționalismului. Pentru două decenii (sau mai bine), intelectualii au jucat un rol covârșitor, opiniile lor având un impact atât asupra marelui public, cât și asupra elitei politice.

Pe acest fundal s-au oprit și Mac Linscott Ricketts și Florin Țurcanu asupra biografiei lui Mircea Eliade (1907–1986), una care a fost marcată de o impresionantă tendință către cunoașterea enciclopedică și flirturile periculoase, deși temporare, cu radicalismul de extremă-dreaptă. Philip Vanhaelemeersch a studiat noțiunile de „experiență” și „autenticitate” teoretizate de către diferiți artiști, jurnaliști, istorici și poeți în perioada 1927–1934.

Maria Bucur și Marius Turda s-au aplecat asupra practicilor instituționalizate ale eugeniei în România interbelică. Marta Petreu și Leon Volovici au investigat în detaliu impactul ademenitor al filosofului Nae Ionescu asupra revoluționarilor mistici interbelici, tribulațiile lui Mihail Sebastian (născut Iosif Hechter, 1907–1945) și isteria fascistă a tânărului Emil Cioran (1911–1995). Roland Clark și Ionuț Biliuță, printre alții, au studiat relația dintre universalismul creștin și naționalismul etnic în operele a doi mari teologi: Dumitru Stăniloae (1903–1993) și Nichifor Crainic (1889–1972). La rândul lor, Radu Ioanid, Dennis Deletant și Vladimir Solonari au explorat istoria Holocaustului în România...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG